Intre Obcinele Bucovinei si Rarau, in mijlocul taramului fabulos al manastirilor pictate, se afla satul Vama. E un sat stravechi, atestat de pe la 1400. Un sat cuibarit intre coline impadurite si poieni de vis, acoperit cu un glob de cer albastru. Sunt case vechi pretutindeni si printre acestea, si unele noi.
Casa Lucretia se afla la piciorul unui deal, sub buza padurii. De jur imprejur sunt poieni cu flori si izvoare si totul e invaluit intr-un aer bland, visator, bucovinean. Este una dintre cele mai de succes pensiuni din Bucovina, cautata de straini si de romani deopotriva, faimoasa pentru confortul si pentru bucataria fara egal.
De fiecare data, distinsa gazda a locului, doamna Lucretia Lucutar, isi asteapta oaspetii in prag, inalta, eleganta si blonda, cu un aer de imparateasa surazatoare. Apoi ii introduce in atmosfera speciala a casei, le prezinta spatiile largi, luminoase, ii plimba prin lumea aceasta de o ordine "chezaro-craiasca", flancata de mobile masive din lemn, de detalii care, pana in cele mai mici amanunte, sunt creatia ei.
Stam pe terasa larga si umbrita. Care este secretul succesului fulminant al acestei pensiuni? Cum a ajuns ea, Lucretia Lucutar, fosta profesoara de limba si literatura romana, si sotul ei, medic, sa aiba asemenea succes? Asa am aflat ca, de fapt, totul a pornit de la dorul lor de a se intoarce la origini, in satele taramului de vis care este Bucovina. Intr-un fel, au vrut sa se intoarca acasa, pentru ca amandoi sunt nascuti aici, in Vama. "Locuiam la Suceava si amintirea locului in care am vazut lumina zilei ne bantuia. Locurile acestea ni se pareau sacre, peisajele pe care ni le aminteam ni se pareau cele mai frumoase locuri din lume. Si, intr-o buna zi, ne-am hotarat, pur si simplu, sa ne intoarcem acasa. Nici nu ne gandeam la turism, la vreo afacere sau la ceva de genul acesta. Am vrut numai sa facem o casa in care sa ne retragem intr-o buna zi. O casa aici, pe locurile nasterii noastre si ale parintilor nostri. Pentru noi, care locuiam intr-un apartament la bloc, padurile extraordinare care inconjurau satul, pasunile pline de flori, aerul moale al magurilor dimprejur, toate acestea aveau valoarea unui paradis. Era de fapt o nostalgie, un dor nespus pe care-l purtam cu noi pretutindeni si pe care l-am lasat sa vorbeasca. Fiica mea si ginerele meu erau la Bucuresti si iubeau si ei Bucovina. Se intorceau mereu aici si poate ca si ei erau purtatorii acestei nostalgii a dulcilor plaiuri. Si atunci, am vrut sa fac mai mult decat un loc de retragere al nostru. Am vrut sa fac un loc special, un fel de alveola a paradisului, un loc in care ei sa vina si in care sa se rupa de existenta cotidiana si de munca stresanta a Bucurestilor. Aici, undeva mai jos, era casa bunicilor, de fapt a parintilor mei. Locul in care am cladit casa aceasta, la baza dealului, era un platou paradiziac, care inainte servea drept pasune. O poiana minunata plina cu flori, marginita de brazi si de pini seculari, pe care ii puteti vedea si acum. Era, cu adevarat, locul viselor noastre, al inimii noastre. Pentru mine, urma sa fie un loc in care sa ne intalnim, in care sa fim impreuna intreaga familie, un loc de suflet. Si a ramas un loc de suflet. De fapt, casa aceasta este materializarea unui vis. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am vazut visul cu ochii."
Doamna Lucretia invaluie totul intr-o aura metafizica, ireala, dar, imi spun, daca privesc imprejur, mi-e usor sa inteleg fascinatia pe care locurile acestea o pot exercita asupra oamenilor. Totul este perfect: iarba, copacii, cerul albastru, iepurele alb care zburda prin curte si pe care-l cheama Vasile.
- Cum ati facut, totusi, sa transformati un paradis personal intr-o afacere de succes?
- Nici nu ne gandeam sa facem turism. Ne-am aruncat in aventura construirii acestei case cu inconstienta, fara sa ne gandim nici o clipa cat ar putea costa, fascinati de imaginea aceasta a intoarcerii, a revenirii la origini, la paradisul originar, cum s-ar spune. Aveam stransi ceva bani, stiu eu, poate vreo zece mii de dolari, care la vremea aceea erau niste bani, dar prea putini totusi pentru intreaga constructie. Am facut-o folosind tot ceea ce se putea folosi de la noi. Lemnul este din padurea noastra, piatra este din albia raului care strabate satul, tamplaria este facuta de rude de-ale noastre din sat, semineul este facut din piatra de cariera tot din sat. S-ar putea spune ca trupul casei noastre apartine acestor locuri, este un fel de prelungire a lor. Ea apartine total acestui spatiu, este incarcata cu energia pozitiva a acestor plaiuri. O casa este precum un om, are un trup si un suflet. Iar casa aceasta este bucovineana, trup si suflet, ca si noi. Apoi a trecut un an. Fiica mea si ginerele meu sunt medici si erau din ce in ce mai ocupati, aveau tot mai multi pacienti si tot mai putin timp. Veneau acasa numai de doua ori pe an de la Bucuresti, de Craciun si vara. Si atunci, ne-am pus intrebarea: "Ce sa facem noi cu o casa asa de mare?", desi pe atunci nu avea camerele de la mansarda. Eram foarte speriata si am incercat marea cu degetul, cum s-ar spune. Nu aveam nici un fel de incredere ca am putea reusi sa facem ceva turism. Ne gandeam chiar ca, in cazul in care nu vom reusi, s-o vindem si sa luam o casa mai mica, pentru noi. Au venit apoi primii turisti si, de necrezut, imediat i s-a dus faima pretutindeni. In jumatate de an, deja se stia despre noi. Bucata noastra de paradis le placea si altora! In primul an in care am facut aici un Revelion a fost extraordinar si am castigat o suma de bani care pentru noi reprezenta foarte mult. Si atunci am prins curaj, am inceput sa ne simtim puternici, am zis: "Iata, oamenilor le place ceea ce facem noi aici, munca aceasta nu a fost in zadar". In anul urmator am imprumutat bani si am facut mansarda, cu inca cinci camere si doua bai. Apoi, dupa inca un an, am facut terasa si foisorul, mereu am facut cate ceva. Am facut baie in fiecare camera si am decorat totul asa cum am crezut eu ca e mai bine. N-am avut nici un model, am urmat numai traditia bucovineana. De pilda, terasa asta am facut-o nu cu gresie pe jos sau cu mai stiu eu ce, ci din scandura de lemn. Totul trebuia sa apartina acestei lumi a Bucovinei, daca vreti, putin idilice, putin orientate catre trecut, o Bucovina nostalgica si frumoasa, naturala si blanda.
- Va mandriti cu oaspeti de seama: ambasadori, personal dimplomatic, multi straini. Exista o reteta miraculoasa?
- Nu stiu cum s-a intamplat, pentru ca noi nu ne-am facut nici un fel de reclama. Cei care au fost aici le-au povestit altora si s-a dus vestea din om in om. Noi n-am facut decat sa avem grija de fiecare detaliu, sa avem grija de fiecare oaspete asa cum se face in Bucovina, cu suflet si cu prietenie. Restul l-au facut ei. Au povestit peste tot in ce loc au fost, ce-au vazut si ce-au mancat si cum s-au simtit. Iar noi am ajuns, fara sa facem nici un demers in sensul acesta, in toate ghidurile din Anglia, din Franta, din America, de peste tot. Am avut oaspeti din toate tarile lumii. Pana si din Nepal am avut si din Noua Zeelanda. Nu stiu cum se face, dar Dumnezeu ne trimite numai oameni deosebiti, numai oameni cu care ramanem prieteni pe viata, fie ei romani sau straini. Multi dintre ei ne scriu apoi scrisori, ne telefoneaza, pur si simplu simt nevoia sa tina legatura cu noi si cu locul acesta.
- La loc de frunte in oferta pensiunii "Lucretia" se afla bucataria bucovineana, ospetele fastuoase pe care le oferiti. Cum sunt ele apreciate de oaspeti?
- Bucataria este un element esential pentru ceea ce facem noi aici si unul dintre lucrurile pentru care oamenii se intorc mereu. Incercam si cred ca si reusim sa facem cu adevarat bucatarie bucovineana traditionala, si lucrul acesta se simte imediat, pentru ca oamenii intreaba: "ce e asta, cum se face, ce ingrediente puneti in bucate?". Si noi suntem mandri, pentru ca avem cu adevarat retete stravechi, multe culese de mine de pe la Cernauti si din alte locuri. Folosim numai ingrediente naturale, proaspete, bucovinene, care apartin la fel de mult locului ca si casa noastra. Noi gatim aici asa cum o faceau mamele si bunicile noastre si pot sa va spun ca oaspetii nostri, nu numai strainii, care cu siguranta n-au gustat asa ceva, niciodata, dar si romanii nostri, sunt entuziasmati de ceea ce mananca. Eu pastrez cu sfintenie anumite retete de la strabunica mea. Stiti, cineva mi-a propus sa deschid in Bucuresti un restaurant cu specific bucovinean, iar eu am pus o singura conditie: ca la fiecare doua zile, o masina frigorifica sa aduca din Bucovina toate ingredientele, pentru ca mielul, vitelul, tarhonul, smantana, toate acestea nu sunt la fel in Bucuresti si in Bucovina. Uitati-va aici ce mananca vacile, vedeti? Mananca flori si asta se simte in laptele lor. Si trebuie sa mai spun neaparat ceva. E vorba nu numai de ceea ce pui in mancare, ci si de cum pui. Cumnata mea, care a fost de la inceput alaturi de mine in aceasta intreprindere, este o bucatareasa fantastica. Are un fel aparte de a simti ce anume si cat sa puna, are un har iesit din comun pentru bucatarie. In cazul ei, sintagma de "arta culinara" se justifica pe deplin.
- Se simte asa, un aer de inalta clasa, un aer aristocratic si de bun-gust in intreaga casa, in aranjamentul ei, in mobile... De unde vine acest aer? Are vreo legatura cu timpurile in care Bucovina era sub Imperiul Austro-Ungar? Sau poate cu felul dvs. de a fi?
- Eu provin dintr-o familie, ce-i drept, instarita, de aici, din Vama, o familie pentru care valorile clasice erau importante. Tatal meu era un om foarte inteligent, care a dat multa atentie educatiei mele. Poate ca se simt putin si anii adolescentei mele, anii liceului, cand am locuit in casa unor nemtoaice care s-au ocupat in mod special de mine si unde am vazut si am invatat multe. In plus, poate ca e vorba despre fondul meu, caci sunt aplecata in mod natural catre ordine si frumusete, catre valorile, cum spuneam, clasice. Nimic din ceea ce exista aici nu e facut special pentru oaspeti, toate sunt facute asa cum mi-ar fi placut mie sa fie lucrurile, incepand cu iarba si cu copacii si terminand cu mancarea si cu tacamurile de la masa. Am visat de la inceput ca locul acesta sa fie o oaza, un crampei din paradis, si n-am lasat la voia intamplarii nici un detaliu. Stiti, a fost aici un medic israelian caruia i-a placut atat de mult locul acesta, incat a inceput sa scrie poezii, pentru prima data in viata lui, inspirat de ceea ce a vazut. A spus ca locurile acestea sunt atat de frumoase, incat el ar dori sa vina sa moara aici. Ce poate fi mai frumos decat asta?
- Pare ca ati gasit o formula care se apropie de perfectiune...
- Ma tem sa spun lucrul acesta. Cred ca toate s-au intamplat atat de firesc si de frumos pentru ca au pornit, precum v-am spus, de la un vis al nostru, de la nostalgia noastra pentru paradisul in care ne-am nascut. Pentru noi, este mai putin o afacere, si mai curand o chestiune de suflet. Sigur ca suntem multumiti, pentru ca am fi putut sa traim din trei milioane pensie, dupa 25 de ani de dascalie, sa numaram ceea ce ne-ar fi ramas dupa cumpararea medicamentelor si sa tinem frigiderul scos din priza. Pentru asta suntem recunoscatori, dar nu asta e cel mai important. Cel mai important este ca locul acesta sa raspandeasca atmosfera de acasa. Din cauza aceasta, nici nu o sa ne extindem niciodata. Noi nu vrem sa facem aici o industrie, asa cum vad ca fac altii. Aici va ramane intotdeauna asa cum este, un loc cu mari spatii verzi, cu copaci, cu flori, mai curand o afacere mica, prietenoasa, in care sufletul este important.
(Fotografiile autorului - 3)
Casa "Lucretia" - loc. Vama, str. Ion Luca Caragiale nr. 18, cod 727590, jud. Suceava, tel. 0230/31.49.29, 0230/23.94.56, 0744/55.58.37, 0724/24.34.40, e-mail: turism@casa-lucretia.ro http: www.casa-lucretia.ro