Scoala generala din Brodina de Sus, un sat aflat la marginea de nord a Bucovinei, este acum tacuta, ca si dealurile din jur. Un decor mirific, cu ierburi pana la brau, flori de camp, capite din care adie mirosul fanului proaspat cosit... Lipseste, totusi, ceva: chiotele si rasetele copiilor care, pe viscol, ploaie sau soare, iau cu asalt, pret de kilometri si kilometri, culmi de dealuri si poteci de paduri, pentru a ajunge la scoala. Acolo unde, de mai bine de 25 de ani, ii asteapta cu drag directoarea si profesoara lor de matematica, Leonora Mehnu, o olteanca din Valcea, care si-a gasit menirea in obcinele Feredeului, printre copiii de hutuli. Iar satul, la randul sau, o iubeste.
Gustul victoriei
"Daca nu ma casatoream aici in sat, cu un hutul, m-as fi intors acasa, in Valcea, si tare mi-ar fi parut rau dupa copii, de care m-am atasat de cum i-am vazut. Erau atatica, niste copilasi, iar pe multi dintre ei ii am acum colegi la scoala sau buni prieteni, care vin si imi cer in continuare cate-un sfat. Unii au ajuns profesori, altii economisti, acum iese un baiat preot, unii sunt la facultati sau in strainatate si asta-i marea mea bucurie, pe care nu o pot descrie, sa aud vesti de la ei, sa aud, de sarbatori: "Cioc! Cioc!" la usa si sa-i vad cum intra timizi. "Am venit sa va spunem: "La multi ani!"". Daca nu ar fi fost satisfactiile astea, n-as fi rezistat atatia ani!"
Fara a avea blandetea si inclinatia spre visare a bucovinenilor, doamna profesoara pare la inceput o persoana energica si pragmatica, insa zambetul i se arata si ochii i se aprind atunci cand vorbeste despre copii, despre elevii sai. "Noi, oltenii, suntem mai pasionali din fire, insa pe mine m-au disciplinat matematica si educatia bunicii care m-a crescut." A facut liceul la Ramnicu-Valcea, unde invatau peste 1000 de elevi, facultatea la Suceava, alaturi de 400 de studenti, iar repartitia din toamna anului 1977 a trimis-o si mai in nord, intr-un sat bucovinean, cu un pumn de case azvarlite fiecare pe cate-un deal.
"Prima oara cand am ajuns aici, cand m-a lasat masina in drum, cu valiza la picioare, m-a cuprins jalea. Erau si mai putine case ca acum. Eu aveam 22 de ani, fusesem crescuta dupa regula "cand se aprind lampile seara, fetele-s deja in casa!", asa ca nu ieseam decat de la scoala pana acasa si inapoi. Mi s-a propus imediat sa devin directoare, eu tot ceream lamuriri de la un profesor cu experienta, l-am tot intrebat, pana ce a devenit indispensabil, asa ca peste cateva luni, in iulie, ne-am casatorit si aici am ramas. Singura problema de adaptare pe care am avut-o si pe care n-am reusit nici acum s-o depasesc este clima - aici este iarna jumatate de an. In rest, oamenii de aici, hutulii, nu m-au lasat nici o clipa sa ma simt ca o straina. In primele zile, m-am trezit cu o fetita care a venit la mine cu o ulcica cu huslinca (un fel de lapte acru), apoi alta, cu o pereche de ciorapi grosi de lana: "A zis mama ca sunteti de la oras si sunteti mai friguroasa!". Am simtit tot timpul nu doar ca m-au acceptat ca pe unul de-al lor, dar ca ma si protejeaza. Hutulii sunt oameni foarte primitori si generosi, iar copiii lor au o candoare, o puritate pe care cu greu le mai gasesti in alte parti. Iarna, ma pandesc cu ochii pe geam, si cand vad ca am iesit pe usa casei, tasnesc spre mine sa-mi aduca ei geanta, pentru ca stiu ca am probleme cu coloana. Iar eu, in fiecare dimineata, ii privesc si ma minunez cat de frumosi, de plini de viata si de energie sunt, dupa distanta uriasa pe care o parcurg pana la scoala. Iarna-vara, trec dealuri si vai ca sa ajunga aici." Iarna, cand potecile sunt troienite, parintii lor ies cu plugurile si le fac drum, iar cei mici se trezesc la cinci, sase dimineata, coboara din catune, din Cununa, Calela, Priciuca, unele din ele fara curent electric si, dupa ce se intorc, mai au putere sa dea de mancare la animale, sa-si faca lectiile. "Au avut o compunere ca o scrisoare, in care sa povesteasca cuiva drag care este viata lor, iar un baietel dintr-a cincea i-a scris fratelui sau: "Seara, cand imi termin lectiile, sunt atat de trudit, ca adorm cu capul pe masa". M-a durut foarte mult cand am citit cuvantul asta, "trudit", gandit de un copil de 11-12 ani. Ei nu constientizeaza cat de greu este ceea ce fac, li se pare normal si isi duc povara. Sunt copii care ar merita mai mult si eu incerc sa-i fac sa inteleaga ca se poate trai mai bine, ca pentru a avea un viitor mai bun trebuie sa traga acum tare, sa invete. Unii din ei nu au conditii materiale sa isi continue studiile, altii nu au motivatie (ce mai faci in ziua de astazi cu facultatea?). Exista si mirajul Occidentului, iar eu incerc sa-i conving ca nu-i chiar asa usor, ca nu umbla cainii cu covrigi in coada. Avem foarte putine cazuri de abandon scolar, insa atunci cand este vorba de liceu, sunt familii care se lasa greu convinse sa lase copilul sa plece, in loc sa ramana sa munceasca la vite si la padure. Fostilor mei elevi le-am spus intotdeauna ca atunci cand vor fi parinti, sa incerce sa-si ajute mai mult copiii, si acum se vad roadele, la a doua generatie. Chiar daca stau in catune si nu au mijloacele de informare ale celor de la oras, copiii de aici sunt mai putin poluati si au o mare putere de a selecta, de a retine ceea ce le trebuie. Le spun mereu ca tara are nevoie si de gospodari, si de medici, si de economisti, dar ceea ce isi aleg sa faca sa faca bine si pana la capat, ca nu media este cea mai importanta. Conteaza mai mult sa fii om."
Pentru a le face o bucurie copiilor, doamna profesoara a organizat in toti acesti ani serbari, concursuri sportive - a facut atletism in tinerete -, concursuri de dansuri hutule, oltenesti, tiganesti, a scris scenete in care copiii s-au imbulzit sa devina actori. Ofera mai departe meditatii, bineinteles gratuite, pentru examenul de capacitate. "Atunci cand mi-e greu, lupt pentru ca stiu ca este nevoie de mine. Pot sa trec peste tot daca ma simt utila. Ceea ce sadesc eu se vede in timp, iar gustul unei victorii este cu atat mai dulce cu cat greutatile au fost mai mari. Si ce bucurie poate fi mai mare pentru un profesor decat ca un copil de-al sau de aici, din varful dealului, sa intre la un liceu important, inaintea unora de la oras, cu calculator acasa si cu zeci si zeci de ore de meditatii pe bani grei?"
Sus, la Cununa
De la scoala din Brodina drumul taie jumatate de sat, trece de biserica, iar apoi serpuieste kilometri intregi prin padurea de brazi. La raspantie, locul devine larg si luminos, iar de la jumatatea dealului, unde te opresti sa-ti tragi rasuflarea, Bucovina isi arata splendoarea, intr-o dupa-amiaza de vara insorita. Privind in jos, prin iarba inalta, nici unui vizitator de-o zi nu-i vine sa creada ca drumul acesta de 10 kilometri este strabatut zilnic de o ceata de copii care vor sa invete carte. "Asa ne spun parintii, sa mergem sa invatam, nu sa ajungem mari si sa nu stim cum sa ne scriem numele", spune unul dintre ei, Vasilica, un pustan ager si zvapaiat, de 12 ani. Cocotat pe varful dealului, catunul Cununa numara cateva zeci de familii, iar fiecare din ele are de crescut o sumedenie de copii. Traiul este greu, insa curtile hutulilor arata impecabil, cu capitele proaspat ridicate si cu acareturile aranjate cu grija. Printre case, pipernicita, scoala pentru clasele I-Iv. Pentru anii mai mari, copiii au de pornit in "expeditia" de zi cu zi la Brodina.
"Vara ne place, da iarna ni-e greu, ca-i zapada mare, e mai mare decat gardul." Iarna, copiii se trezesc la cinci si jumatate dimineata, "mananca, dar mai mult nu mananca", pentru ca nu mai e timp, se intalnesc la unul din ei si pleaca cu ochii lipiti de somn peste dealuri, prin nameti, la un drum ce dureaza doua ore. "Venim acasa asa obositi, ca de-abia venim!" "Vai, ce-as mai ramane dimineata un pic in pat sa mai dorm", zice Gheorghita dintr-a cincea, un blondut care vrea sa se faca mai tarziu politist. "O luam peste dealul din fata, unde se vad casile alea doua, si colo, pe cela varf, asa-i un viscol de mare, asa bate vantul de tare, ca ne tinem intre noi sa nu ne ia pe sus. Mai cadem, mai ne ridicam si vorbim intre noi ca e zapada prea mare si la intoarcere sa nu o mai luam peste deal, sa venim prin padure." Are insa si iarna farmecul ei, iar acesta este dat de sarbatori. "Noi serbam Craciunul cu doua saptamani mai tarziu, pe stil vechi", imi povestesc doua fete dintr-a opta, Ionela si Geta. Chiar daca hutulii de aici vorbesc intre ei mai degraba intr-un dialect ucrainean, copiii lor sunt botezati cu nume pur romanesti. "Copiii si tinerii merg la colindat in grupuri de doua fete si doi baieti si canta in romaneste, iar cei mai batrani pornesc in grupuri mari si colinda in hutula colinde bisericesti si canta si la vioara. Iar in noaptea de Pasti, pe care il serbam cu totii in aceeasi zi, mergem la slujba la biserica din Brodina si ne intoarcem pe la opt-noua dimineata, dupa ce a sfintit preotul toate cosarcile."
Ionela este inalta si frumoasa ca o actrita. Vrea sa dea la medicina, doamna directoare zice ca ar face fata, insa fiind sora cea mare, ii are in grija pe cei sapte frati si nu stie daca parintii o vor lasa sa mearga mai departe. Geta are 11 frati si viseaza sa devina solista de muzica populara. Spune ca sta bine cu vocea si ca are zece la muzica.
Pustanii care s-au strans frumos imbracati, ca pentru poza, langa capite, au stat o vreme cuminti, iar acum au inceput sa faca tumbe si sa se alerge chiuind prin iarba care le trece de mijloc. Zilele cu frig si viscol sunt departe. Si vara e de tras, "e fan de facut si fragi de cules". Dar acum se trezesc mai tarziu, pe la noua-zece, merg cu vacile la pascut, aduna hribi, arnica, fructe de padure. Duminica merg la fotbal, joaca "baba lieba" (de-a v-ati ascunselea) sau "tic-tac" (leapsa)... Iar la toamna, isi vor lua din nou ghiozdanele-n spate si vor batatori cei zece kilometri pana la scoala. Doamna directoare imi spunea ca fostii ei elevi au tot felul de meserii, insa nici unul n-a ajuns asistent sau medic, ca sa-i aline pe cei din sat. Poate ca, peste ani, Ionela din catunul azvarlit pe deal, Cununa, va fi cea pe care satul o asteapta de-atata timp.
(Fotografiile autorului)