"Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a deschis ochii,
urechile si inima, spre a vedea si intelege frumusetea
si profunzimea spirituala a satelor de munte din Mehedinti"
Banatean de origine, filolog de profesie, posesor al unei biciclete si al unui reportofon rablagit, Cornel Boteanu calatoreste, de aproape o viata, pe drumurile unei mistuitoare iubiri: comorile traditiei taranesti din nordul Olteniei. Autor de studii si carti, viseaza la un galben in plus in punga, doar ca sa-si duca opera la sfarsit
Povesti la lumina lampii
- D-le profesor Boteanu, se spune despre mehedinteni ca sunt cei mai blajini si mai harnici dintre olteni, un argument decisiv, pentru ca banateanul ce sunteti sa se stabileasca, pe viata, alaturi de ei... Regretati alegerea pe care ati facut-o?
- In 1973, la terminarea facultatii, am ales comuna Ponoarele, din Mehedinti, doar pentru ca mi s-a parut mie ca suna poetic numele acesta. Nu stiam nimic si aveam sa vad abia atunci relieful carstic de aici - pesterile si grotele unice in lume (populate de specii rare de lilieci), rauri si lacuri subterane, campurile de lapiezuri (forme masive, rotunjite, separate de rigole adanci, ca niste flori uriase din piatra crescute pe coamele muntilor), Podul lui Dumnezeu - pod natural, cel mai mare din Europa, muntii cu coamele rotunjite si acoperite de o blana deasa de paduri (putin taiate aici, din fericire), padurile de liliac si frasinica, speciile rare de flori (laleaua neagra, visinul turcesc), ca si cele de fauna (vipera cu corn, broasca testoasa), morile de lemn si bisericile vechi de trei-patru sute de ani, care alcatuiesc, toate, tabloul unui taram de basm. Cand am sosit in sat, am fost primit spre gazduire in casa unor batrani sfatosi, un mos si-o baba care, impreuna cu casuta lor, aratau ca-n basmele lui Creanga. De la povestile lor, spuse la lumina lampii, pentru ca nu aveau curent electric, a-nceput sa se teasa planul nemaipomenitei mele calatorii in lumea spiritualitatii taranesti. Mosu Grigore si baba Marita Chitoi mi-au fost ca niste bunici si le port o stima deosebita si o amintire plina de recunostinta, pentru ca prin ei am cunoscut intai calitatea umana a taranului mehedintean de la munte.
- Intocmiti un portret: olteanul de nord, vazut de un banatean...
- Mehedintenii sunt mai comunicativi decat banatenii mei. Am descoperit un fond uman sanatos la ei, am simtit deosebita lor frumusete spirituala, chiar daca si eu veneam dintr-un mediu veritabil taranesc, dintr-un sat de langa Lugoj. Ospitalitatea si bunul simt, dar mai ales disponibilitatea de a comunica cu o intensa caldura si participare sufleteasca, te fac sa-ti doresti sa-i cunosti mai bine pe muntenii mehedinteni, sa vezi de unde vin aceste izvoare de bunatate si sinceritate. Cresc oi si vite, cultiva porumb si cartofi, barbatii sunt buni mestesugari, femeile tes in razboi covoare, scoarte, oprege, macaturi si fac costume populare de o rara frumusete. Tuica de prune sau de cirese dezleaga limbile la povesti dar, oricum, mehedintenii sunt dornici de a sta de vorba. Sunt neamuri vechi si curate, cu legende coplesitoare, cu o istorie clara si monumentala. Cu cat ii cunosti mai bine, cu tot alaiul lor de credinte, practici, legende si superstitii, cu atat ti se pare ca nu stii nimic, ca mai sunt inca multe de descoperit. Povestile vin, pur si simplu, spre tine, te napadesc. Sub stratul superficial al vietii contemporane e un fond de spiritualitate arhaica incredibil de profund si care le regleaza si astazi vietile, in numele unor precepte morale si sociale stravechi.
- Rodul petrecerii dvs. alaturi de ei s-a concretizat in cateva carti fundamentale, din pacate, putin cunoscute. Sa folosim acest interviu pentru a vorbi despre ele...
- Dupa niste ani petrecuti in mijlocul taranilor mehedinteni, am inteles ca am aceasta obligatie morala fata de ei. De prin 1976, am inceput sa-i inregistrez cu povestile lor, sa le culeg cantecele, sa le fac portretele in scrierile mele, despre care credeam atunci ca vor ramane doar de sertar. Dar le faceam din pasiune, din dragoste pentru ei, din dorinta de a-i intelege mai bine. Am batut toate satele din Muntii Mehedintiului, Cernei si Godeanului, am stat de vorba cu oamenii de acolo, am incercat sa fiu cat se poate de meticulos si de exact in munca mea, pentru a da in cartile mele o imagine completa si cat mai explicita asupra vietii lor. Apostolatul meu didactic, examenele de grad si orele de curs mi-au ocupat o mare parte a timpului, astfel ca abia in 1989, cand m-am stabilit in orasul Baia de Arama, ca profesor la liceul de aici, am inceput sa sintetizez materialul cules. In 1995, am avut o problema de sanatate destul de serioasa, care m-a facut sa grabesc ritmul, de teama ca nu-mi va ajunge timpul sa-mi scriu toate cartile. Am crezut atunci ca am dat mana cu moartea si, chiar in spital fiind inca, m-am apucat de scris asa, cu mana tremuranda. Din fericire, m-am recuperat rapid si am publicat pana acum sapte carti, dintre care patru monografii: Baia de Arama si imprejurimile, Izverna - vatra straveche din Plaiul Closani, Bratilov, Titerlesti - sate unguresti din Plaiul Closani si Ponoarele. Apoi, doua carti de legende: Legende din Plaiul Closani si Legende despre comori. Urmeaza alte doua trei proiecte, la realizarea carora lucrez acum - o carte de descantece si magie alba si alta cu ritualuri de inmormantare. Simt ca timpul e dur si nu te iarta, iar eu vreau sa-mi fie numele "adunat pe-o carte", vorba poetului, nu spre pomenirea mea, ci spre pastrarea pentru cei care vor veni a nestematelor de spirit taranesc din Mehedinti.
Stramosii sfintilor
- Care dintre legendele locului v-a impresionat cel mai mult?
- Ca seductie, la loc de frunte se afla legendele comorilor ramase de la daci. Legendele locurilor, legate de diferite figuri istorice sau religioase sunt, si ele, deosebit de frumoase. De exemplu, Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele se spune ca s-a deschis Sfantului Nicodim, pentru ca acesta sa poata trece spre Tismana. Cartea mea, Legende din Plaiul Closani, e structurata pe patru mari capitole: legendele Cernei, legende istorice, legende despre Tudor Vladimirescu si legende despre haiduci si partizani. Dar si despre alte personalitati istorice sunt legende in Mehedinti, cum ar fi Mircea cel Batran, care a trecut prin aceste locuri, pentru ca el a detinut minele de cupru de la Bratilov-Titerlesti. Domnitorul Matei Basarab a trecut si el peste munte, pe la Izverna si prin Prejna - unde exista un vechi neam Basarab. Si despre Constantin Brancoveanu sunt tot felul de legende, el a trecut prin Baia de Arama si in timpul sau s-a ctitorit aici o biserica cu hramul "Sfintii Voievozi". Figura lui Tudor Vladimirescu este fascinanta, aproape fiecare sat e legat de amintirea lui, pentru ca el a fost vataf de plai si hotarnic pe Plaiul Closanilor. Tudor e la fel de important pentru noi, asa cum este Avram Iancu pentru moti.
- In afara legendelor, ati inclus in monografiile dvs. si observatii asupra practicilor magice stravechi, inca vii in satele mehedintene...
- Dimensiunea pagana a sufletului romanesc, remarcata si de Constantin Noica, ne incanta in plan cultural, si faptul ca manifestarile ei au fost tolerate, peste veacuri, de Biserica, e un semn de mare intelepciune. Iar Muntii Mehedintiului pare ca au pastrat, pana in zilele noastre, cele mai multe dintre practicile magice precrestine, folosite de la nastere si nunta pana la moarte, sau pentru a se apara de deochi ori de boli cumplite. Astfel, in satul Obarsia Closani, se praznuieste, imediat dupa Sfantul Ilie, "Vinerea Ciumii". Intr-o singura noapte trebuia lucrata o camasa a ciumii, astfel ca femeile torceau canepa, o teseau la razboi, o insailau si apoi spre dimineata o duceau la hotarul satului. Tot acolo duceau si moroii de-i ardeau. O alta practica magica ce ii apara pe oameni de ciuma era sa traga o brazda circulara in jurul satului, noaptea, de catre femei in pielea goala si despletite, manate de un flacau, de asemenea, dezbracat. Descantecele de deochi, de "in de soare" (de insolatie), de moroi, de dragoste, de intorsura, de maritat, de buba, de muma padurii, ritualuri legate de pierderea sporului in casa, de luatul laptelui sau al rodului vitelor (rascocitul vacii) sunt stiute de babele din sate, dar nu multe le spun, ca sa nu-si piarda leacul sau ca sa nu fie acuzate de vrajitorie. Cinstirea lui San Toader si a cailor sai, a Sangiorzului si Napraorului, a Rusaliilor (zane rele), a Sanzienelor (zane bune), a Circovilor, de Sfantul Ilie, a Sfintei Marina (patroana lanurilor de porumb), a Sfintei Foca (cand e rau de foc si de animale), Ziua Ursului (cand nu se pomeneste numele nici unui animal de prada), a Vedeniei (cand se deschide pamantul si se vad flacarile comorilor, iar diavolul care le pazeste fuge), a Andreiului, patronul lupilor (cine sufla intr-o beregata de lup afla hotul sau pe cel care i-a facut rau) scot la suprafata legaturi profunde in lumea zeitatilor precrestine, dacice si tracice. La nastere, moasa copilului stie practicile magice (derivate din cultul babelor de la daci) menite sa conserve fertilitatea mamei, sa apere pruncul de spiritele malefice si sa pregateasca primirea ursitoarelor. La nunta, momente specifice zonei sunt furatul din casa miresii (analogic cu rapirea Sabinelor de la romani), adapatul miresei, consumarea primei nopti a cuplului la conacelele din munte.
Obiceiurile de la inmormantare sunt conservate din ritualul dacic si sunt extraordinare, fascinante. Sulita mortului (un brad dezgolit de crengi pana aproape de varf si pus langa cruce, la mormant, mesager trimis lui Zamolxis), lumina satului (o lumanare in forma de spirala, ale carei resturi pot fi folosite la diferite vraji), frumusetea cantecelor numite Zorile, cantece care s-au pastrat in tot Plaiul Closani si care se canta in fata casei, dimineata, cu fata la rasarit si cu o lumanare in mana, de catre trei-cinci femei batrane, pomana facuta direct pe pamant, ca sa fie primita - sunt practici curente la inmormantarile din sate. La 40 de zile de la inmormantare, se face "slobozitul izvorului" - un rit pagan, facut in fata soarelui, luat ca martor. Or, cultul solar e dacic, prin excelenta. Pe o panza alba, asternuta pe pietrele din apa, se da drumul la o covata din coaja de dovleac, cu lumanari aprinse, asezate in forma de cerc. Daca trocuta merge lin si mult pe apa, inseamna ca apele mortului au fost carate de cineva curat, cu adevarat.
- Cu o asa bogatie spirituala la indemana, ce v-ati mai putea dori?
- Timp. Si sponsorizare pentru a-mi putea continua cercetarea. Lucrurile de care v-am vorbit s-au pastrat in zonele retrase, izolate, in satele de sub munte. Mi-ar placea sa cercetez si sudul judetului, satele dinspre Dunare, dar asta presupune sa fac parte dintr-o echipa, sa am posibilitati materiale mai mari, ca sa pot pleca de acasa la drumuri mai lungi. Tot asa, imi pare rau ca nu am posibilitatea sa-mi cumpar o camera video, cu care sa ii filmez pe batranii acestia ai satelor, care sunt de un pitoresc extraordinar, ca sa le ramana si imaginea, pentru ca ei comunica nu numai prin vorbe, ci prin toata fiinta lor. Si atunci, cand ei se duc pe taramul de dincolo, pentru mine e o adevarata tragedie, daca nu am apucat sa stau de vorba cu el mai mult si sa aflu de la el tot ce stia din vechime, de la mosii sai, din viata lor de altadata. Sufar, pentru ca stiu ca a dus cu el o poveste pe care eu nu o voi afla niciodata, pe care trebuia s-o notez macar, chiar daca ar fi ramas pe un petic de hartie, as fi salvat-o de la uitare. Sunt sfasiat de neputinta mea, de trecerea prea grabita a timpului, de dorinta de a face mai mult, chiar daca mijloacele de cercetare pe care le am sunt aproape inexistente, in afara vechii mele biciclete, cu care am urcat vara pe toate potecile muntelui, catre cele mai indepartate catune, si a unui reportofon vechi. Tot timpul sunt in cautare de sponsori pentru cartile mele, iar atunci cand n-am gasit intelegere, nu am ezitat sa bag mana pana la umar in bugetul familiei, pentru a le putea publica si pentru a-mi putea continua munca de cercetare. Un travaliu continuu, de trei decenii, care in plan material nu-mi ofera nici o satisfactie, iar fizic ma epuizeaza. Sufleteste, in schimb, ma simt mai bogat decat toti, si-I multumesc lui Dumnezeu ca mi-a deschis ochii, urechile si inima spre a vedea satele de munte din Mehedinti, in toata splendoarea lor, si pe satenii de acolo, in toata maretia lor. Eu am un cult al muncii, deprins din copilarie, din Banatul meu natal, si nu cred in noroc, in sansa, cred in munca, sudoare si sacrificiu. M-au intrebat multi si m-am intrebat si eu: "De ce fac asta?". Am gasit ca o fac pentru ca eu sunt "cel care a venit si care a vazut". Nefiind de-al locului, am putut avea distanta si obiectivitatea observatiei, am putut vedea lumea aceasta din afara. Si am ramas fermecat de ea, pentru totdeauna.
Foto: Horia Turcanu