Fericirea este viata. Cand Dumnezeu i-a dat viata omului, i-a dat si fericirea, dar uneori el nu are ochi sa o vada... sau poate n-o recunoaste.
Ma apropii de 60 de ani si cu toate ca nu am fost o fiinta dorita si iubita, nu am fost si nici nu sunt bogata, sunt totusi cat se poate de fericita. Extrem de fericita! Dumnezeu mi-a harazit sa beau din paharul "tineretii fara batranete" si cred ca l-am baut tot. Am fost, sunt si cred ca toata viata voi fi (chiar daca nu voi mai intra la ore) profesoara de biologie.
Ce este mai frumos, mai maret, decat sa vorbesti toata viata de aceste minunatii care sunt: plantele, animalele si omul. Apoi... sa traiesti printre tineri care vrand-nevrand te fac tanara. Invatam impreuna, radem impreuna, dansam impreuna, ma fac complice la sotiile lor si... ma simt mai aproape de varsta lor, imprimandu-mi o "tinerete fara batranete".
Cand nu voi mai intra la ore, imi va fi suficient sa-i vad pe strada si ma voi bucura ca ma cunosc si ii cunosc. Si cand nici asta nu va mai fi posibil, ma voi bucura de ciripitul vesel al pasarilor. Este de ajuns sa vad un lan de grau cu maci si albastrele, un camp cu plante multicolore din flora spontana si, nu in ultimul rand, un lot de floarea soarelui inflorit... Vara, cand plivesc in gradina de legume de la tara, ma imbata mirosul de cimbru si busuioc, de marar, leustean, iar cand ma duc la vie, care este pe o colina, in vecinatatea satului, trec prin rai. Da. Trec prin rai. Eu asa imi inchipui ca este raiul. Trec printr-o livada de meri infloriti. Daca nu ati vazut o livada de meri infloriti, cu florile lor albe, roz, roz spre rosu, care imprastie tot felul de miresme, cu iarba dintre ei moale, fina, ca o catifea veritabila, atunci nu stiti ce-i bucuria de a trai. Seara, cand ma intorc acasa, ma odihnesc putin pe iarba calda de peste zi si, de pe colina, imi privesc satul drag, satul nasterii si al copilariei mele. Vorbesc in sinea mea cu cei dragi care inca mai sunt in viata si cu parintii care se odihnesc sub pamant, asteptand "invierea de-apoi".
Acasa, ma intampina la intrare florile mele: muscate, petunii, lalele, trandafiri si... puii de gasca, purceii, cainele. Seara, cand toate sunt la locul lor, am sentimentul maret al "implinirii de o zi" si atunci ma odihnesc si eu.
Peste toate aceste bucurii, Dumnezeu mi-a daruit ceva fara egal: doi nepotei. Da. Ei sunt florile vietii mele. Despre Iulia si Paul nu va pot povesti fara emotii de mare intensitate. Iubirea mea fata de ei este fara egal si nu are limita (cred ca asa sunt toti bunicii). Daca pe iubirusca de Iulia, Dumnezeu ne-a dat-o acum 6 ani, sanatoasa, frumoasa si desteapta, Paul, nascut la doi ani dupa ea, un baietel de nota 11, cum s-a exprimat o doamna medic pediatru, n-a avut tot atata noroc. Din senin, Paul s-a imbolnavit. Boala lui, care din punct de vedere medical nu se trateaza sau se trateaza foarte greu, a fost un cosmar de care nu vrem sa mai stim. Avea niste caderi scurte, dese, cu pierderi de cunostinta, care nu s-au ameliorat la tratament. Disperarea parintilor lui (a fiicei mele) si a mea era fara margini. Si cand nu mai credeam in nimic, ne-am rugat. Nu stiu cat. Nu stiu cum. Nu stiu care din noi a fost auzit si vazut de Dumnezeu, dar Paul s-a vindecat. A trecut de atunci mai bine de un an si Paul nu a mai avut caderi. Este acum un baietel frumos, sanatos si destept. Fericirea mea nu poate fi decat totala.
Daca nu m-am simtit in tinerete iubita, acum sunt. Iulia si Paul sunt razele de soare care ma vor incalzi pana la ultima suflare. Sanatatea lor si a familiei mele a incununat fericirea mea.
prof. Viorica Tarnoveanu - Satu-Mare
Mierea vietii
Daca ar fi sa ne luam dupa unul dintre dictionarele limbii noastre romanesti, fericirea este "starea de multumire intensa si deplina, cauzata mai ales de satisfacerea unei nazuinte". Tot un dictionar ne spune ca "ferice este cel peste care a dat norocul". Nu putem insa sa nu-i dam dreptate si lui I.L. Caragiale, cel ce cu atat de multa experienta de viata si cuget limpede ne mai taie din optimism, amintindu-ne ca "norocul e prea putin si lumea prea multa". Cu alte cuvinte, nu toti si nu totdeauna trebuie sa ne asteptam sa avem parte de lucruri pe voie, care sa ne aduca o "stare de multumire intensa", asa cum scrie in dictionar. Si totusi, cat de multe sunt evenimentele din viata unui om care aduc bucurii... uneori doar clipe, doar farame de stralucire, alteori perioade indelungate, zari intregi de bine si de noroc. De altfel, eu cred ca a fi fericit inseamna sa te bucuri de toate darurile vietii, sa le primesti cu recunostinta si sa multumesti pentru ele necontenit. In ce ma priveste, desi am trecut de 70 de ani si in curand voi sarbatori nunta de aur, cred ca nu putine au fost momentele cand m-am simtit fericita. Unul, ar fi acela cand am revenit acasa, in Cluj, din refugiul de dupa Dictatul de la Viena, din 1940. Cu noi, copiii, s-a bucurat si cainele care ne insotise in anii de peregrinari prin satele din sudul Ardealului. Tot asa ne-am bucurat cand a revenit tata din razboi si ne-am apucat sa ne cladim casa care ne fusese distrusa de ocupanti. Am facut o casa din chirpici, dar cat de fericiti am fost, cand am putut sa locuim in ea, pentru ca era a noastra, construita cu palmele si sudoarea noastra. Dar marea fericire mi-a dat intalnire in ziua cand m-am casatorit. Mi-a iesit in drum un om minunat, caruia m-am daruit pentru totdeauna. Atunci s-a cimentat iubirea aceea ca in povesti, ce nu poate fi definita prin cuvinte, cu toate ca a fost cantata de atatia poeti. Beatitudinea, starea de gratie a omului indragostit. Apoi iubirea ne-a adus pe lume un copil, iar el, la randul lui, casatorindu-se, ne-a adus drept dar un nepot in care vedem perpetuandu-se valorile perene ale existentei noastre. Iubirea ne-a inoculat putere si dragoste de munca, ne-a obligat sa punem pret pe sanatate, ca sa fim cat mai mult impreuna. Si eu si sotul meu suntem firi bolnavicioase. Ne-am tratat si ne tratam bolile cu tandrete, cu cuvinte de alinare, cu credinta ca Dumnezeu ne pretuieste si ne ocroteste, ca pe o pereche de oameni care fac din iubire un balsam. Asa cred ca am ajuns la o asemenea varsta frumoasa, izbutind sa trecem peste multe necazuri in care L-am avut alaturi pe Dumnezeu. Pentru a le trece cu bine, L-am coborat la noi, in viata, rugandu-L sa ne arate calea cea buna si sa ne binecuvanteze iubirea. Am depasit o mare incercare cu ajutorul Lui. Cu aproape 14 ani in urma, sotul meu s-a imbolnavit de cancer, confirmat de specialisti. Boala i-am intuit-o eu, care lucrasem intr-un spital si stiam ca e necesara interventia urgenta a medicului. Sotul meu nu banuia cat de grav era, boala nu se manifesta in asa fel incat sa-l ingrijoreze. La insistenta mea a fost operat. Stiam ca va trai. Pentru ca-l iubeam atat de mult! Cred ca i-am transmis cu ajutorul lui Dumnezeu energia de care avea nevoie. L-am vegheat si l-am ingrijit zi si noapte. Dupa un timp, s-a pus pe picioare. Medicul care l-a operat, un chirurg celebru din Targu-Mures, avea sa spuna ca prin iubirea si grija pe care le-am manifestat fata de el, am fost poate cel mai eficient medicament. Imaginati-va ce fericita am fost cand, la un control, mi s-a spus ca sotul meu este vindecat. Poate nu credeti, dar el lucreaza si acum, la cei peste 70 de ani, ca si in urma cu zeci de ani. Iubirea este aceea care face minuni. Fericirea este un lant de bucurii si bucuriile sunt cladite pe iubire.
Ana M. Oprea - str. Fantanele, bl. lama E,
ap. 49, Cluj-Napoca
Buni
Buni este apelativul cu care este solicitata de oricine are nevoie de un sfat, de o vorba buna, atat in blocul in care locuieste de 30 de ani, cat si in Gradina Botanica, unde il plimba pe unul dintre cei 6 nepoti care inca are nevoie de prezenta ei. Buni, cu fata ei usor ridata de cei 75 de ani petrecuti pe baricadele vietii, are un zambet cald pentru toata lumea, indiferent de varsta.
Blandetea si rabdarea cu care vorbeste si, mai ales, asculta, nu lasa sa razbata nimic din aventura unei vieti care a incercat-o din plin. Refugiata de razboi dintr-un sat de langa Chisinau, atarnata de mana unui unchi si lasand in urma parintii si cei 10 frati (pe care nu i-a mai revazut niciodata), a ajuns Cenusareasa in casa unei matusi pricopsite din Bucuresti. Copilaria, intrerupta brutal de razboi, a facut-o sa se maturizeze repede si, la 18 ani, se angaja in fabrica, dovedindu-le tuturor ca se poate descurca singura. S-a maritat din mare dragoste cu un baiat frumos, orfan ca si ea, si cu Dumnezeu inainte, au pornit sa-si construiasca o viata noua. Primul nascut, un baietel dorit si sanatos, i-a fost luat la sase luni, printr-un accident stupid: a fost scapat pe jos, la cresa, si a murit. A strans din dinti si nu s-a lasat, chiar daca a lovit-o si un Tbc pulmonar, care i-a deviat viata prin spitale si sanatorii. S-a refacut si a adus pe lume alti trei copii, care impreuna cu barbatul ei au reprezentat pentru ea tarmul stabil al vietii. A muncit in fabrica 35 de ani, ca sa-si creasca copiii si sa-i faca domni, sa nu trudeasca asemeni ei, cu mainile in gaz, si sa doarma cu capul pe presa de taiat fiare. I-a dat la scoala de muzica si la sport, le-a pus profesori de limbi straine si, desi nu prea stia multa carte, a invatat alaturi de ei, pana i-a vazut acolo unde si-a dorit. Primul nepot s-a nascut cum a iesit ea la pensie, asa ca nu a apucat sa se odihneasca, si a luat-o de la capat. Dupa 22 de ani, nepotul, student la doua facultati, artist de elita, mananca in continuare din pensia ei jignitor de meschina. Ii pune pachetelul in cutia instrumentului pretios si ii spala cu mainile batrane camasile imaculate pentru concerte.
Ultimul nepotel, in varsta de un an, inca nu stie sa zica Buni, dar rade, si zambetul lui ii spune ca viata merge inainte, cu fiecare pas sovaielnic de copil.
Barbatul frumos pe care l-a luat cu cununie acum 50 de ani e azi un pensionar bolnav si ursuz, care o cicaleste cu mofturile si ipohondria lui, dar ea il suporta si il sprijina cu rabdare, asa cum a facut-o tot timpul, pentru a nu stirbi perfectiunea rotunda a familiei. N-a avut timp niciodata sa se gandeasca daca e fericita sau sa-si ofere vreodata un premiu (macar o prajitura) pentru tot ce reusea sa faca, dar stie ca de undeva, Cineva a sprijinit-o la greu, ca sa-si indeplineasca destinul pe acest pamant. N-a asteptat multumiri de la nimeni si nici acum nu cere, in mandria ei, nimanui nimic, chiar daca uneori ar avea nevoie.
Se considera si acum in "misiune", atata timp cat este de folos undeva, si spune ca e fericita si mandra de familia ei. Isi doreste ca viata sa i se stinga brusc, ca palpairea unei lumanari, atinsa de o pala de vant, ca sa-si continue fara intrerupere itinerariul fericirii si pe taramul celalalt, ca sa nu-si piarda obisnuinta.
Daca o viata implinita prin tenacitate, speranta si iubire, oglindita in prezentul copiilor si viitorul nepotilor, poate fi considerata fericita, atunci putem spune ca Buni a gasit reteta fericirii, chiar daca o mai doare cate ceva din cand in cand, dovedind ca nici fericirea ei nu e perfecta.
(Pentru confirmare, Buni Cati raspunde pentru faptele ei la tel. 021/777.85.24)
O licitatie de suflet
Am in fata o felicitare ce reprezinta un cos de flori albe si violete, pe care scrie: "Din inima". Inchid ochii si-mi amintesc ziua de 1 martie. Eram la serviciu, cand pe la ora 12, intra portarul si-mi aduce un plic. Il deschid cu emotie si curiozitate. Felicitarea diafana imi mangaie degetele si sufletul: "Primavara din inimile copiilor sa infloreasca pentru dvs. buchete de sincera pretuire!". Semnat: Colectivul Scolii Speciale "Alexandru Rosca".
***
Meseria mea este de economist si lucrez intr-un departament al unei institutii de interes judetean, unde se elaboreaza proiecte finantate de fonduri externe si romanesti (Phare, Ispa, Sapard si altele). Ceea ce va povestesc este doar un episod din serialul care s-ar putea numi: "O licitatie de suflet".
In luna februarie a.c. a avut loc o licitatie de proiecte pe un program social destinat infiintarii, dezvoltarii si/sau reabilitarii de servicii sociale pentru grupuri dezavantajate, pe scurt, investitii in servicii sociale. Termenul de depunere a proiectelor a fost foarte strans, iar solicitarile de ajutor (consultanta si implicare efectiva in conceperea proiectelor), destul de numeroase. Intrasem in panica, deoarece ma gandeam ca nu voi face fata ritmului solicitant al muncii de conceptie, caci fiecare proiect, desi are o asemanare aparenta cu celelalte, are de fapt propriul lui "Adn". Am avut o misiune grea, dar cu satisfactii nebanuite. Dramele segmentelor de populatie care trebuie sa beneficieze de acest program mi-au dat aripi si putere sa ma mobilizez perfect. In final, obosita de truda, dar cu speranta in suflet, impreuna cu colaboratorii mei, care s-au dovedit a fi niste oameni dotati cu un adevarat spirit umanitar, am avut satisfactia depunerii, in vederea finantarii nerambursabile, a patru proiecte sociale.
Faptul ca visez cum niste copii cu handicap, batrani diabetici, copii cu Sida vor primi un sprijin pentru integrare sociala si vor beneficia de niste servicii sociale de o calitate invers proportionala cu starea lor fizica si mentala, imi umple inima de speranta, pregatindu-ma totodata pentru abordarea altor programe care sa imbunatateasca viata semenilor mei.
Dar ziua de 1 Martie nu se sfarsise. Un ciocanit timid m-a facut sa-mi indrept privirile spre usa. Aceasta s-a deschis usor, ca o boare, lasand sa tasneasca in interior un pui de om cu ochi negri si fata scaldata de un zambet ingeresc, ce mi-a intins un martisor, cu urarea peltica: "La muti ani!". Era o fetita handicapata, unul dintre copiii ce urmeaza sa beneficieze de sprijinul acordat.
Nu va pot descrie ce emotie m-a cuprins si cu cat efort m-am stapanit sa nu plang atunci cand am luat-o in brate. Stiu ce inseamna sa fii mama si pentru o clipa mi-am imaginat ca sunt mama acelui ingeras. Este minunat sa te daruiesti celor ce au nevoie de tine si cred ca, cu cat o faci mai des, cu atat esti mai implinit si intelegi de ce ai venit pe pamant. Eu cred ca am fost favorizata de Dumnezeu sa beneficiez de un serviciu cu care sa fiu compatibila, sa am colegi si, mai ales, sefi care sa-mi acorde incredere si sprijin in ceea ce intreprind.
Reteta fericirii pe care as putea eu sa o dau ar fi: sa-ti faci meseria cu daruire, atunci cand ai descoperit filonul implinirii, sa-ti descoperi lacrimile nenascute, dar nu de frustrare, ci de emotia destinului pus in slujba celor de langa noi.
Gabriela Galban - str. 1 Decembrie 1918
nr. 13, bl. B5, sc. A, ap. 10, Piatra-Neamt