Oricum ar fi, campania negativa postcomunista nu a fost inventata de Adrian Nastase si Psd. A fost inventata de fortele politice din jurul lui Iliescu, Roman, Brucan. Oamenii Fsn-ului din teritoriu si de la centru, din televiziune si de la radio s-au remarcat in 1990 si in primii ani de dupa revolutia anticomunista prin campania negativa violenta impotriva tuturor celor care nu erau cu Frontul - partidele istorice, Gds-ul, ziaristii independenti, intelectualitatea critica, studentimea protestatara din Piata Universitatii, anumite organizatii de revolutionari, promotorii "Proclamatiei de la Timisoara" (semnata de sute de mii se oameni), noile partide nonistorice (de la Udmr la Pac), organizatiile militante ale societatii civile (de la Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania la Alianta Civica). Atunci a fost inventata presa "de atac suburban, insulta si calomnie", care se hranea exclusiv din cultivarea urii, resentimentului, invidiei, denuntului calomnios. Deschizatorul de drumuri pentru publicatii precum "Romania Mare", "Europa", "Politica", "Tricolorul" a fost ziarul Fsn-ist "Azi".
Pe vremea cand au inceput campaniile negative, eram un simplu ziarist, nu ma inscrisesem in nici un partid politic, in orice caz nu simpatizam cu Fsn-ul, dar m-am trezit tinta unor atacuri complet absurde si calomnioase din partea unor oameni despre care nu stiam ca imi sunt dusmani si pentru motive pe care nu le-am inteles niciodata. Culmea era ca in publicatia "Azi", care era patronata de doi dintre ziaristii care ma lansasera la "Viata studenteasca" si care ma cunosteau extrem de bine, au aparut primele minciuni sfruntate (ba ca as fi agent Cia sau Mossad, ba francmason sau evreu sau cine mai stie ce), cu toate ca aceia care le lansau stiau ca nu sunt adevarate. Ciudat este ca multe dintre acele minciuni continua sa fie publicate de ziarele care au continuat "conceptul" lansat de "Azi", cu toate ca, de-a lungul vremii, i-am dat ba pe unii, ba pe altii in judecata. Am facut aceasta paranteza pentru ca m-am gandit intotdeauna ca daca un ziarist neinsemnat putea fi atacat atat de violent si nedrept, probabil ca pentru oamenii politici importanti din acea vreme minciunile inventate erau si mai lipsite de temei.
Presa negativa si calomnioasa din perioada postcomunista a preluat cateva dintre tacticile vicioase ale departamentelor de dezinformare si manipulare din Securitate, fosta politie politica. Doar acolo exista obsesia conspirativitatii universale, ura profunda impotriva Occidentului, mai ales impotriva Sua, a capitalismului, a societatilor democratice prospere, in care oamenii sunt pretuiti pentru munca lor. In ce masura a preluat efectiv si cadrele fostei propagande securiste este o tema care trebuie clarificata prin cercetarea arhivelor si marturiilor celor care stiu adevarul. Cat din arsenalul diversionist al fostei Securitati a intrat in viata politica este o alta tema de cercetare. Cert este ca toata aceasta mostenire a facut un rau enorm, nu doar oamenilor atacati, nu doar publicului cititor sau alegatorilor, ci Romaniei, o tara otravita de campaniile negative.
Campaniile negative ale Fsn-ului nu le-au adus mereu castig de cauza utilizatorilor. In 1990, ele s-au dovedit de succes, pentru ca publicul era usor de manipulat, dar deja in 1992, Fsn-ul a pierdut competitia cu Conventia Democratica in marile centre urbane din tara. Iar in 1996, campaniile negative ale Pdsr s-au dovedit neputincioase in fata electoratului care dorea schimbarea. Schimbarea n-a venit sau a venit doar pe jumatate, asa ca in 2000, Pdsr si Prm au castigat primul si al doilea loc la alegerile parlamentare in mare parte din cauza campaniei negative. Nici campaniile negative anti-Fsn sau anti-Pdsr nu au avut intotdeauna succes: exemplele cele mai clare au fost in 1990 si 2000. Anul 2004 este si el, deja, anul campaniilor negative. Majoritatea competitorilor politici nu pot ocoli campaniile negative, pentru simplul motiv ca este imposibila castigarea alegerilor in actualul context politic prin campanii pozitive. Nici un actor politic nu are credibilitate deplina, asa ca daca va aparea la un moment dat vreo forta politica in stare sa aduca schimbarea la fata a Romaniei, nimeni nu ii va acorda credit. Nici o forta politica dintre cele care au fost la putere sau care promit ca vor face ceva de indata ce vor veni la putere nu are credibilitate. Cei care au venit la putere au dovedit ca nu pot lucra in interes public. Nici cei care au promis marea si sarea nu s-au tinut de cuvant. Iar cei care nu au fost pana acum vreodata la putere sau macar in opozitie parlamentara nu sunt crezuti pe cuvant, pentru ca alegatorii stiu ca nu exista nici o garantie ca nu vor proceda identic cu predecesorii.
Chiar si strategii electorali straini si-au dat seama ca nu se poate castiga la noi decat prin campanie negativa. Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand apare o carte noua chiar o citesc. Asa mi s-a intamplat si cu volumul lui Dick Morris, "Noul Principe. Machiavelli in secolul al Xxi-lea". Celebrul strateg politic si electoral din Sua explica in cartea sa de ce nu sunt bune campaniile electorale negative. Exemplele sale concrete si concluziile teoretice se bazeaza pe o experienta de cateva decenii in viata politica americana, unde electoratul s-a saturat de campanii negative. Cu toate acestea, de prima data cand a deschis gura, in calitate de strateg electoral al potentialei candidate la presedintie Lia Roberts, Dick Morris a trecut la o vicioasa campanie negativa impotriva politicenilor romani. Unii ar putea sa creada ca intre ceea ce scrie americanul si ceea ce face este o mare diferenta. De fapt, diferenta este intre modul in care se face campanie in tara care a inventat campaniile electorale (inclusiv cele negative), adica Sua, si una din tarile care aplica cu intarziere de cateva decenii ceea ce s-a experimentat acolo, adica Romania.
Adevarul este ca in tara noastra publicul este interesat mai ales de campaniile negative. De-a lungul anilor, am citit si studiat programele politice si ofertele electorale a sute de actori politici individuali si colectivi de la noi. Am constatat insa de fiecare data ca nici presa, nici publicul nu cunosteau sau nu erau interesati de aceste oferte electorale cat de cat serioase. In schimb, mereu a existat interes maxim pentru barfa, calomnie, insulta, zvon neconfirmat, incitare, invidie, resentiment, pentru tot ceea ce tine de partea malefica a relatiilor publice sau a politicului. Aceeasi preferinta pentru senzational si spectacolul de doi bani, de prost-gust, se regaseste si la cititorii de gazete sau la spectatorii televiziunilor. Este ceva putred in viata noastra publica, iar daca vom da mereu vina doar pe politicieni si pe institutiile politice, nu ne vom vindeca niciodata.