Michael si scara vietii

Otilia Teposu
La fiecare sfarsit de august, berzele si sasii din Prejmer pleaca impreuna din sat. Berzele pleaca toate, dar sasii nu. Pleaca numai vizitatorii veniti din Germania in vacanta, fosti localnici pe care dorul de casa ii aduce tot mai des inapoi. Si odata cu ei pleaca si bucuria, forfota renascuta, scartaitul portilor mari de lemn, in vreme ce sufletele celor care raman se ofilesc de melancolie. De cand destinul i-a despartit, ducandu-i pe majoritatea sasilor din Ardeal in Germania, si cei care pleaca, si aceia care raman sunt chinuiti, in egala masura, de dor. Despre dorul acesta, despre chinul trairii lui, povesteste Michael Drothler, unul din prejmerenii care nu si-au putut parasi gospodaria si casa, atunci cand fiica lui a decis sa ramana in Germania

Scara vietii

Viata lui Michael Drothler seamana cu un ceas aruncat. Un ceas de care nu mai are nimeni nevoie, desi ticaitul lui pare viu. Nu mai trebuie sa trezeasca pe nimeni la ora fixa, nu mai trebuie sa arate orele si minutele vietii unui sas din Ardeal. Are acum 79 de ani si, asa cum spune el razand, este "doar maritat" in Prejmer, fiind de loc din Sura Mare, de langa Sibiu. Din neamul lui de la Sibiu n-a mai ramas nimeni in tara, au plecat toti. La o luna dupa ce-a plecat, fratele lui a murit acolo, departe, de suparare, asa ca acum Michael nu mai are decat fotografii si amintiri despre el...
N-a avut viata usoara Michael, ursitoarele n-au fost prea darnice cu el. S-a nascut cu un betesug al carui nume nici nu-l cunoaste, dar de care l-au ajutat sa scape un doctor iscusit, care l-a operat la gat, si mama lui, care l-a hranit, timp de doi ani, prin gaura aceea pe care doctorul a lasat-o deschisa. "Rabdare de mucenic a avut mama, atunci cand ceilalti nici nu se mai uitau la mine. Nimeni n-a mai crezut ca am sa scap cu viata, tata nici macar nu m-a inscris in acte la primarie, de aceea am fost trecut in registrul de nasteri numai dupa doi ani, dupa ce au vazut ca am ceva sanse de trait. Numai mama, saraca, cu credinta si dragostea ei m-a salvat. Mi-aduc aminte asa, ca prin ceata, de o dimineata in care ne-a chemat pe mine si fratii mei la patul ei, ne-a pus mana pe cap si ne-a binecuvantat. Cand s-a uitat la mine, care eram cel mai mic, a inceput sa planga si ne-a trimis afara. Am mai auzit-o spunand: "Mein Engel, Ingerul meu", apoi tata ne-a spus ca e tare bolnava, ca va muri. Asa a fost. Am ramas orfan si m-a crescut o mama vitrega care, ca orice mama de-a doua, a tras jarul la oala ei. Avea si ea un copil si ca sa-l poata creste mai bine, pe mine m-a dat sluga. Ramasesem saraci. Grossmutter, bunica din partea mamei, si-a luat inapoi toata averea pe care i-a dat-o mamei la nunta, toate pamanturile, tot, tot. Era bogata bunica, avea moara de apa, dar pentru noi a fost o bunica rea. De Craciun nu ne dadea nici macar o batista. Mai rar vezi sasi saraci, doamna draga, pentru ca sasul trage ca taurul si-si face ce-i trebuie, iar sasoaica nu se pune cu nimeni la intrecere cand e vorba de gradina si casa. Dar noi am fost dintre aceia care am ramas in momentul acela fara nimic."
Nu stiu daca este din cauza bolii sau din cauza emotiilor, dar omul din fata mea vorbeste greu, cu o voce gajaita. Uneori spune vorbele prea repede si mi-e destul de greu sa-l inteleg, alteori tace, tace indelung si se uita in sus, spre cer, sau inspre livada din fundul curtii, cautand parca sprijin. Il las in pace, nu-l intrerup, pauzele sunt lungi si apasatoare, ca marturisirile pe care le rosteste atat de greu. Imi mai spune ca tatal lui a vrut sa-l dea la o tabacarie, dar ca n-a putut suporta mirosul de acolo si ca atunci a plecat in lume si a ajuns ucenic la un dulgher. Apoi a venit razboiul si dupa aceea deportarea in Rusia, pentru cativa ani. "Tin minte ca eram copil si ma uitam la flacaii mai mari care erau deja in crentcan (Krenzchen - grupuri de tineri care se distrau si se ajutau la nevoie, un fel de "fratii", cum sunt in satele romanesti din Ardeal). Abia asteptam sa cresc si eu si sa fiu primit alaturi de ei, dar a venit razboiul si s-a terminat cu crentcanele si cu tot. Cand m-am intors din lagar, din Rusia, m-am insurat."
In timp ce batranul Michael imi povesteste despre razboi, sotia lui, care a stat cuminte pe banca si-a ascultat si ea povestea, se ridica, intra in casa si revine cu un tablou pe care-l sterge de praf si-apoi mi-l intinde: "Uite, asa a fost viata lui" imi spune, dupa ce mi-l pune in brate. Vad desenata o piramida in trepte, si pe fiecare treapta se afla un personaj. Pe prima treapta din stanga ei este "ein Kind", un copil, cu o treapta mai sus, "ein Jungling", un tanar, pe a treia treapta, "ein Mann", un sot. "Stai sa-ti spun eu cum e", zice Michael, si-mi ia tabloul din brate. "Uite asa e: la zece ani, eram orfan, la douazeci, sluga, la treizeci, deportat; la patruzeci, aveam o familie de tinut, apoi am inceput sa cobor ca astia de pe trepte" - si-mi arata cu degetul varstele, pana la saizeci de ani. "La saptezeci am fost "ein Greis" (un batran). Atunci s-a rupt si viata mea in doua, cand a plecat fata in Germania. Ma mai asteapta toiagul - la 80 de ani, adica peste sase luni - mintea copiilor, daca voi trai pana la 90, si mila lui Dumnezeu, daca mai ajung suta. Asta a fost viata mea, ce sa mai vorbim atata?!"

Funda de catifea

Spre deosebire de alti prejmereni care n-au vrut sa povesteasca despre ei sau n-au vrut sa se lase fotografiati, Michael si sotia lui au fost de la inceput tare binevoitori. Mi-au aratat curtea, casa, m-au dus in camera buna sa vad tablouri vechi si pernele pe care Ecaterina a cusut stemele tuturor cetatilor sasesti din Ardeal, dintre care cea mai draga ii este stema Prejmerului, o cruce asezata pe un glob, avand deasupra inscriptia: "Tartlau (numele german al Prejmerului) ist mein Heimatdorf". Apoi mi-a aratat alte cusaturi cu care a umplut peretii camerei de oaspeti. Toate cu indemnuri la o viata cumpatata, in intelegere cu vecinii. Cata vreme Michael cauta fotografii vechi, Ecaterina a scos din sertare costumul ei sasesc, pe care nu l-a imbracat de tare multi ani, dar pe care il tine pregatit pentru ultimul drum. Scoate cu grija coronita din dantela neagra, cu care a inlocuit bareta pe care cand a fost mireasa a purtat-o peste frunte, impodobita la spate cu o funda rosie de catifea. Imi arata camasa cu manecile dantelate, fusta neagra plisata si cele doua sorturi brodate. Apoi le impacheteaza la loc, cu grija duioasa, si le pune inapoi in sertarul mirosind a lavanda. "Pe vremuri era o onoare in fata lui Dumnezeu sa te duci imbracat la biserica in costumul popular. Si la cimitir mergeam tot asa imbracate, duminica, dupa ce ieseam de la biserica, mergeam cate doua-trei prietene de brat, pana la mormintele familiei, si puneam flori. Cel mai frumos era in luna mai, cand avem o sarbatoare a mortilor si cand ne adunam toti sasii in cimitir si fanfara canta pentru cei disparuti. Asta era o sarbatoare la care musai, obligatoriu, trebuia sa fie toti din casa. E o mare datorie, "eine Verpflichtung", cum spunem noi, sa ai grija de mormintele stramosilor si de amintirea lor. Cimitirul nostru parca e o gradina, mergeti si vedeti-l acolo, langa drumul catre Teliu. E mare tristete sa vezi un mormant neingrijit, te gandesti ca urmasii au plecat toti, ca mortii aceia sunt orfani, si atunci pui o floare, chiar daca nu l-ai cunoscut pe cel ingropat. M-am gandit de multe ori, atunci cand e sarbatoare la cimitir, aici, in Prejmer, ce-o fi facand prietenii care au plecat in Germania, cat de mult ar vrea poate si ei sa fie acasa, cu noi. Nu cred ca le e usor sa traiasca acolo, departe, pentru ca radacina lor a ramas aici pentru totdeauna."

Calatorie pe Strada Mare

In cronici e scris ca sasii au ajuns in Prejmer acum aproape opt sute de ani. Ca au secat mlastinile ca sa se adune apele de prin livezi in ochiuri limpezi, in care cresteau pastravi. Si-au facut biserica si au inconjurat-o cu ziduri de cetate. Si-au aliniat casele, pornind de la zidurile ei, inspre rasarit, pe strada Mare, care taia campul ca un arc intins, sau pe strada Mica, ce pornea din prima si se infunda intr-o padurice de salcii. Curtile sasesti traiesc in spatele unor porti inalte. Asa a fost dintotdeauna, caci lumea pentru sasi se impartea in doua: lumea de dincoace de poarta, care insemna familia si cei apropiati, si lumea de dincolo de poarta, vecinatatea, comunitatea. Sunt multe case vechi in Prejmer. Unele mai poarta cu semetie pe frunte, aproape de acoperis, numele stapanului lor de la inceput: Georg Simetz, care statea la numarul 238, sau Christian Batschi, care si-a inconjurat numele de o esarfa de piatra, sub care a trecut si anul construirii, 1891; Georg Morres, care si-a ridicat casa cu un an mai tarziu, in 1892, si multi altii care si-au trecut doar initialele. Altele au sub tencuiala scorojita cate un semn de distinctie, un ornament de stuc sau de fier, o balanta desenata pe frontonul principal, o panglica ca un relief care se arcuieste deasupra ferestrelor, o coroana de print care are deasupra o stea. Varuite in galben sau in vernil, cu ferestre mari sau mai mici, cu nelipsita banca de la poarta, casele vechi sasesti pot spune multe povesti despre stapanii care le-au locuit.
Cand s-au casatorit, Michael si Ecaterina - Hanni, cum ii place lui s-o alinte, s-au inteles sa locuiasca in casa pe care strabunicul acesteia, mosul Schneider, a ridicat-o acum mai bine de o suta si cincizeci de ani, pe Strada Mare. Numele lui se mai poate citi inca in stratul de vopsea verde care acopera zidul. Dupa ce intri in curte, galagia strazii ramane toata in spatele portii inalte si grele si parca si lumina orbitoare a soarelui scade. De-o parte a potecii pietruite e casa ingropata in flori, in prelungirea ei, magaziile peste care se intinde vita-de-vie; mai incolo, e cusca cainelui apoi, in spatele unui gard, incepe curtea de zarzavat, care se termina tocmai in livada cu meri. Printre flori, doi pitici de piatra, paznicii gradinii: "duhurile straturilor", imi spune Ecaterina Drothler, trecand pe langa ei. Toate sunt ordonate si asezate ca la carte, adica fiecare la locul lui, chiar daca trecerea anilor a lasat urme ici si colo, la cate o clanta, care nu mai sta cum ar trebui, ori la vreun cui, care a iesit dintr-o scandura de gard. La intrarea in casa, deasupra usii se afa o inscriptie scrisa cu litere gotice inflorate: "Gruss Gott" ("Dumnezeu fie laudat").
Acestea sunt si vorbele cu care te intampina Michael Drothler, atunci cand ii treci pragul pentru intaia oara.

Scrisoare din Bobling

Am in fata o scrisoare pe care Treni-neni a trimis-o din Germania vecinei si prietenei ei, Ecaterina, care a ramas in Prejmer. E scrisa in germana si gazda mea imi traduce cuvintele caligrafiate cu inflorituri. "Meine Lieben! Dragii mei, mi-e tare dor de voi, de biserica noastra si de banca de la poarta, unde povesteam sambata seara si duminica dupa-amiaza, cand ne uitam cum isi hranesc berzele puii. Am ajuns sa-mi fie dor si de tufele de regina noptii, pe care parca nici nu le vedeam cand eram acasa. Deseori, visez ca suna cineva la clopotul de la poarta casei din Prejmer, alerg sa deschid si nu vad pe nimeni. Atunci ma trezesc speriata si ma gandesc ce mare rau am facut ca am plecat. Si nu mai pot dormi pana dimineata. Ma consolez cu gandul ca orice inceput este greu si cu faptul ca, o data pe saptamana, ne intalnim cu Gretti, care statea langa scoala, cu Ruthi, cu Tilli, care a venit anul trecut. Ne intalnim la una din noi, pe rand, aducem fiecare cate o prajitura si povestim. Tilli e totdeauna cea care zice: "Hai s-o luam pe romaneste" si incepem si povestim in romaneste despre Prejmer, despre vecinii care au ramas acolo, despre cum era cand eram toti in tara si cand munceam asa de frumos. Cum petreceam de Fasching, de carnaval, si cum ne distram de bine la nunti. Povestim si plangem, ca ni se face tare dor de casele pe care le-am lasat, si de voi, care ati fost mai cu minte si n-ati plecat. Ce sa facem noi, batranii, aici? Sunt fericiti aceia care au un Acasa. Al nostru a ramas la Prejmer." Cam asa arata cele mai multe scrisori pe care prejmerenii le primesc de la cei plecati. Unii au ajuns bine acolo, s-au realizat, sunt laudati pentru ceea ce fac, asa cum e si fata lui Michael Drothler, Irmgard Tartler, si sotul ei, Peter, despre care ziarele au scris de multe ori, numai cu vorbe bune. Si totusi, oricat de fericiti ar fi acolo unde sunt, oricat de campioni in meseriile pe care le fac, se intorc asa precum berzele calatoare, in fiecare vara, in Prejmerul care odata le-a fost cuib.

"Sub pomul de soc"

Cand incep sa povesteasca, gazdele mele vorbesc numai la trecut. Nici un verb la timpul prezent, ca si cum ei nici n-ar mai trai acum, in clipa de fata. Toate "au fost", "s-au intamplat", "erau". In ceea ce priveste viitorul, vorbele se invart doar in jurul venirii copiilor acasa. Lunile anului se ordoneaza dupa ei si sezoanele se reduc la doua: anotimpul copiilor, care tine vreo doua-trei luni, adica atat cat pot ei sa stea in concediu, si iarna, care e un anotimp al amintirilor, lung si apasator.
"Avem si n-avem copii", imi spune Michael Drothler, atunci cand il intreb de ei. Si vad ca, desi vrea sa se tina tare, sa para batos si indiferent, vorba despre copii il inmoaie si-i face vocea si mai ragusita decat inainte. De data asta, el este cel care se ridica de pe scaun si dispare o vreme in casa racoroasa, ca sa revina cu un acordeon si cu alt teanc de fotografii. Fotografiile i le da sotiei sale, Ecaterina, ca sa-mi explice ea, sa-mi povesteasca despre cei care surad din ele. Si ea incepe si-mi spune despre fiecare, cine e, cati copii are, unde s-a mutat, cati ani au trecut de cand n-a mai fost acasa. In vremea asta, Michael se aseaza in mijlocul curtii pe un scaun, inchide ochii si incepe sa cante la acordeon. Canta mai mult pentru el, niste cantece fara vorbe, murmurate. Doar din cand in cand, se aude cate o frantura de cuvant. Deschide ochii si imi spune: "Asta a fost "Bun ramas, casuta noastra", l-am cantat si fetei cand a plecat. De cate ori vine si pleaca i-l cant. E destul sa ma vada ca iau acordeonul si incepe sa planga, si-o tine tot asa, pana cand incarca bagajele, se urca in masina si ajunge la coltul strazii. Apoi nu mai stiu, ca nu-i mai pot vedea". Mai canta apoi un alt cantec si-l aud repetand cuvantul "Volga", si ma gandesc ca-si aminteste, poate, de anii petrecuti ca prizonier in Rusia. Batranul nu mai e atent la ce imi povesteste sotia lui, canta mai departe, aplecat peste acordeonul care sclipeste in soare. De la o vreme, intrerupe povestea si-mi spune despre razboiul care l-a aruncat dintr-o tara in alta, din Albania in Grecia, din Iugoslavia in Bulgaria. Isi aminteste de bombardarea Dresdei, de spaima pe care a simtit-o atunci cand a vazut primii impuscati, care erau tineri ce semanau cu el, de groaza ca ar putea fi el in locul acelor baieti care au ramas intinsi pe camp. De cate ori incepe alta poveste sau schimba cantecul, Michael deschide ochii si se uita patrunzator la noi. Tot ceea ce spune e rostit cu aceeasi voce ragusita de dinainte, care se incalzeste doar atunci cand vorbeste despre Ecaterina, draga lui Hanni, care-l asculta, stand nemiscata pe banca de lemn. "Sub pomul de soc", anunta solemn Michael, ca si cum ar fi pe o scena, si se apleaca si mai tare peste acordeon, si-i departeaza si mai mult burduful, vrand parca sa prinda in el toata armonia lumii. "Sub pomul de soc", mai zice o data, si de data asta canta cu ochii deschisi, larg deschisi, atat cat ii permite lumina puternica de vara. O priveste intens pe Ecaterina, si ea intra in joc ca o regina care se stie admirata. Cantecul e lung si vorbele ciudate, melodia e complicata, dar Michael nu se opreste nici macar atunci cand vocea i se subtie prea mult, gatuita de emotie. Ii canta femeii lui si se vede ca nimic pe lumea asta nu l-ar putea opri, ca nimic pe lumea asta nu mai exista pentru el, in afara ochilor ei albastri, a parului blond iesit in suvite din stransoarea legaturii, a mainilor ei care framanta noduroase un colt de stergar, a intregii ei fapturi imbatranite, asezata acum pe banca din curte. Michael se opreste din cantare ca sa-i trimita asa, din departare, ein Kuss, un sarut, Hannei lui, o priveste drept in ochi si ea se fastaceste si se rusineaza atunci cand isi da seama ca sunt si eu martor la aceasta declaratie tarzie de dragoste. Se ridica greu de pe banca si, ajutandu-se de baston, se opreste langa scaunul pe care sta Michael, aranjandu-i, ca din intamplare, gulerul cazut al camasii. Batranul zambeste, isi inchide acordeonul, strangand parca in cutele lui si soarele zilei de vara si, odata cu el, scanteierea aceea care le-a ars o clipa in ochi. Dupa linistea care li se citeste pe chip, imi dau seama ca sunt de prisos, ca e atat de puternica si de frumoasa legatura intre acesti doi oameni, incat ma sfiesc sa-i mai intreb ceva in seara aceasta. Promit sa revin a doua zi si ies pe sub poarta veche, care scartaie prelung in urma mea.

"Inventarul" neamului

E sambata dimineata si lumina unui soare zgarcit se aseaza peste Cetatea Prejmerului. Porumbei si berze taie cerul diminetii. Michael Drothler e, ca de obicei, prin curtea casei. De multi ani, nu mai poate intarzia in patul inalt din camera de dormit. Pat cu tablii groase, de lemn, pe care l-a mostenit odata cu casa in care au trait, au ras, au iubit, au plans si au suferit, un alt Michael cu Johanna lui, apoi un Heinz cu Margareta, un Johannes si Anna, si, mai demult, un Alexander, Peter ori Anton, sau un Georg si asa mai departe, toti cati au fost inaintea lui si pe care el nu-i mai stie. De cand stau in casa aceasta, in fiecare dimineata se intampla la fel. El este primul care se scoala si coboara in curte. "Dimineata stau un timp pe scaunul acela si am sub ochi casa si livada. Vad gradina de zarzavaturi, tufele de rabarbar de langa gard, cele de ribizli de langa magazie, ma uit la dudul batran din fundul curtii si-mi amintesc cum se adunau copiii de pe strada cand erau dudele coapte. Acuma le mananca graurii. Veneau copii de pe strada la copiii nostri si era aici o harmalaie si o bucurie de nu stiai incotro sa te mai uiti. Si ce mai multumire pe capul lor cand iesea Hanni din bucatarie cu vailingul plin de Kipfeln, cornulete, sau de Linzertorte, pe care le impartea la toti. Asa am trait aici, cu coastanu (dulapul) plin cu de toate si cu Mitleid (mila) pentru cel care nu are.
Acum e pustiu in curtea cea mare. Doar eu, Hanni si catelusa. Creste iarba si pe unde nu ar trebui sa fie. Eu nu ma mai pot apleca s-o rup, Hanni, nici atata, e in baston. Stau pe scaunul acela de langa gard, pana cand lumina soarelui se opreste pe clanta usii. Atunci ma ridic si ma duc prin gradina, de unde ma intorc numai cand ma striga Hanni la masa. Apoi mut scaunul de la soare la umbra si-mi aduc caietul in care am "inventarul" neamului si citesc in el despre stramosi, sau mai scriu eu cate un gand, ca sa se stie peste ani ce-a stiut si gandit Michael Drothler din Prejmer. "Inventarul" neamului l-am facut pentru amandoua "aripile", pentru neamul meu, dar si pentru al nevestei. Sunt scrisi acolo toti de care am aflat eu, frati, unchi, matusi, surori, cu copiii lor, cu gineri, cu veri si verisoare, toti. I-am scris unde am stiut, cu anul in care s-au nascut si cu acela in care au murit, daca s-a intamplat asta. Cu "inventarul" mai trec cateva ceasuri, in care parca traiesc mai mult in trecut si nu in ziua de azi. Si ma bucur, ma simt bine cand mi-amintesc de zilele in care sasii mai erau toti aici si nu incepusera sa plece, de vremea in care nu eram asa de singuri pe lume."

Fotografie de familie

""Ce e mai important in viata unui barbat?", ma intreb in noptile in care nu pot dormi de durerile capatate in lagar. Si-mi raspund tot eu, ca Hanni doarme si nu vreau s-o trezesc. Sa faca o casa, sa aiba o nevasta, copii, sa fie cu ai lui, sa nu lase numele de batjocura, sa respecte strabunii, sa nu-si uite radacina, adica sa stie cine e. Dar poti oare sa le faci pe toate astea asa cum ai vrea tu, asa cum sufletul tau cere, asa cum stii ca trebuie facute ca sa fie ca lumea? Nu poti, ca vin peste tine intamplari ca negura, care te-abat de la drum si de la calea buna. Si atunci, iara te-ntorci si te gandesti ca pe scara vietii au mai ramas desenate numai doua trepte pentru tine, dar si acelea le coboara tare putini, si te gandesti atunci sa te agati de orice e frumos pe lumea asta, sa te bucuri de un fir de iarba, sa respiri odata cu florile, sa pretuiesti lumina care se strecoara printre crengi si care te incalzeste la spate, atunci cand astepti venirea si plecarea berzelor. Das ist alles, asta-i tot!", mai spune Michael Drothler si-o ia de mana pe Hanni a lui si raman asa, neclintiti amandoi, ca doi copii la fotograf, asteptand.


Fotografii de Emanuel Tanjala