Povestea unei mari campioane - Camelia Potec

Bogdana Tihon Buliga
"Trebuie sa musc din apa si sa-mi vad visul implinit".

La Olimpiada de la Atena, inotatoarea Camelia Potec aducea prima medalie de aur Romaniei. Cu cata emotie si bucurie am urmarit cu totii proba de 200 de metri liber, pe care a castigat-o printr-o vointa iesita din comun, surclasand nume mari ale natatiei mondiale. Dar flacara de la Atena s-a stins si Camelia a reintrat in focurile antrenamentelor cotidiene. Bun prilej pentru a o ruga sa ne spuna povestea senzationalului ei succes si a drumului greu care duce spre glorie.

"Nu vreau sa zica lumea ca am fost o intamplare"

- Cursa pe care ai castigat-o in bazinul olimpic de la Atena ne-a taiat tuturor respiratia. De unde ai dobandit energia aceea fenomenala? La ce te-ai gandit?
- Chiar daca pare ciudat, nu m-am gandit la nimic. Mi-am propus doar sa-mi indeplinesc bine proba pentru care eram antrenata. Nu m-am uitat la celelalte inotatoare ca sa nu-mi stric ritmul, cum se intamplase la 400 de metri. Nu mi-a pasat. Decat sa fi luat iar locul patru, mai bine inotam asa cum stiam eu, iar daca pierdeam, ieseam din bazin, plecam acasa si asta era. N-am vrut sa-mi mai reprosez nimic. Am inotat deci, orbeste, la propriu si figurat. Doar pe ultimii 50 de metri am mai tras cu ochiul, observand ca am doar doua-trei concurente in fata. Atunci am simtit ca imi facusem programul, trasesem tare, eram convinsa ca prinsesem podiumul. Dar la final La final liniste. N-am auzit tribunele, n-am auzit nimic, mi-am zis: "Doamne, numai locul patru sa nu fie! Mai bine cinci, sase, numai patru nu". Apoi m-am intors, am vazut tabela si abia in a treia faza mi-am dat seama ce castigasem si unde eram. Eram la Olimpiada!
- Te-a schimbat in vreun fel medalia de aur de la Atena?
- Poate ca victoria asta m-a schimbat intr-un singur sens: acum sunt mai constienta de ceea ce fac, de cum ma pregatesc. Asta se combina si cu firea mea dificila, pe care cateodata mi-o critica antrenoarea. Mie nu prea poti sa-mi spui "fa asta!". Mie trebuie sa-mi spui la ce-i bun sa fac asta, iar daca ma convingi, o fac pana in panzele albe. In sport trebuie sa existe intotdeauna o motivatie, un vis. Cand astea se termina, e greu sa continui, mai ales cand pregatirea este asa de dura ca la inot. Iti spui gata, am realizat tot ce am vrut, ies din bazin si plec. In clipa asta, pentru totdeauna. De asta am si zis dupa aurul de la Atena ca as fi putut renunta atunci. Cand insa motivatia exista, cu toate durerile, accidentarile, iti spui: "Vreau o medalie. Trebuie sa musc acum din apa si sa-mi vad visul implinit!". Iar eu mai am unul: titlul mondial Asa ca tot ce-mi doresc acum este sa fiu sanatoasa si sa continui la un nivel bun, cel putin egal cu cel de la Atena, vreau sa-mi imbunatatesc timpii, pentru ca stiu ca pot si pentru ca ambitia este una dintre calitatile mele. Nu vreau sa zica lumea niciodata ca am fost o intamplare.
- E momentul sa te intreb: cum a inceput pentru tine aventura in sport?
- Tatal meu a fost marinar, iar eu stateam cat puteam de mult cu el, dar mai ales cat de mult puteam in apa. Apa mi-a placut de la inceput, a fost intotdeauna ceva irezistibil pentru mine. Tata m-a invatat sa inot in Dunare. Mai o gura de apa, mai un val care te duce la fund, te mai trage curentul la vale. Am invatat repede, chiar daca si acum ma tem de bulboane si ape tulburi. Mi-e frica sa vad ce-i acolo, dedesubt, mi-e frica atunci cand ma atinge chiar si vreo frunza. Ciudat pentru o inotatoare, dar adevarat. Tot tata m-a dat apoi la bazin, pentru ca-mi placea asa de mult apa, pentru ca aveam multa energie, dar si pentru sanatate, ca sa ma dezvolt frumos. Apoi, la 9 ani, parintii mei s-au gandit ca as putea face performanta. Primul meu antrenor, domnul Ion Ionescu, a cam strambat din nas la inceput, pentru ca 9 ani este o varsta cam tarzie pentru performanta. Pana la urma m-a primit, iar la 11 ani eram campioana nationala. Am avut si norocul sa fiu intr-o grupa in care se antrenau vicecampioni europeni la acea vreme; chiar am avut un coleg care m-a ajutat foarte mult. Pe atunci ma pregateam pentru un alt procedeu, spate, iar el m-a ajutat la tehnica, la intoarceri.
- Performanta la anii copilariei inseamna renuntare si munca grea. Ai fost o fetita cuminte?
- Eram cam neastamparata. Intram mereu in apa. Nu conta ca era bazin, Dunare, mare sau ocean. Cum prindeam un ochi de apa, tusti in el. Apropo de asta, sa-ti mai spun ce faceam. Dintotdeauna am fost foarte slaba si din cauza frigului ma invineteam imediat. Cand vedeau ai mei ca iar sunt vanata, ma luau din apa invelita cu un prosop si ma aduceau in brate pe mal, spunandu-mi ca fac asta ca sa nu ma mai murdaresc cu nisip, deci nu mai aveam voie sa calc in afara cearsafului de plaja. Eu, ce faceam?! Imediat imi duceam mainile la spate si incepeam sa scormonesc in nisip, apoi le aratam: "Uite, m-am muldalit!".Si iar trebuia sa ma duca in apa, sa ma spal. Si eu iar o luam de la capat In rest, eu zic ca am fost un copil cuminte.
- Ce imagine din copilarie iti apare pentru prima data in minte daca inchizi ochii?
- Nu tocmai vesele. Ma iau si acuma fiori cand imi aduc aminte de scoala si de antrenamente, de iernile acelea insuportabile din Braila, cand trebuia sa plec de acasa la sapte dimineata. Dupa scoala mi-as fi dorit sa pot merge sa ma plimb in oras, sa ma distrez. Toate colegele mele erau imbracate frumusel, erau aranjate, iar eu veneam tot timpul in trening, pentru ca aveam antrenament fie inainte, fie dupa scoala. Eram baietoasa. Nu ma baga nimeni in seama. Uite, si acum, dintr-o clasa de peste treizeci de elevi, eu cand merg acasa ma intalnesc doar cu trei fosti colegi. N-am reusit sa-mi fac mai multi prieteni. Dar am si amintirea cealalta, placuta, cand veneau ei la concursurile mele, cand ma felicitau si, in sfarsit, se laudau cu ce colega buna au. Cand esti copil suferi, ma plangeam tot timpul ca nu am timp de nimic, ca o multime de lucruri imi erau interzise. Dar cand cresti, spui: "Multumesc, Doamne, sau multumesc mama, tata, ca ati facut om din mine, ca m-ati ajutat sa ma realizez, sa nu ma pierd in viata asta asa de grea, plina de tentatii!". Eu cred ca acesta a fost si gandul parintilor mei. Ei nu au vrut ca eu sa fac sport, in scopul precis de a ajunge campioana. Ca si alti parinti care-si indruma copiii catre sport sau dans, sau muzica, ei se gandesc ca astfel ii protejeaza de viata de pe strada, de gasti, de nenorociri din astea. Inotul, ca despre altceva nu sunt in masura sa vorbesc, te schimba mult. Pentru ca am fost tot timpul plecata, m-am maturizat mai repede, a trebuit sa invat mai de timpuriu sa am grija de mine. In plus, am vazut foarte multe locuri, am luat direct contact cu oameni diferiti, cu conceptii diferite, am invatat de la fiecare cate ceva, iar asta a adus ceva bun in mine.

"Am trecut de multe ori prin ghilotina presei"

- Spuneai ca primul tau antrenor nu a crezut de la inceput in tine. Se pare ca valurile acestea de neincredere te-au urmarit de-a lungul intregii tale cariere...
- Asa este, iar asta doare cateodata. Uite, dupa acel loc patru de la Atena in proba de 400 m liber, dupa comentariile rautacioase care imi caracterizau evolutia drept un "esec", am vrut sa renunt. Daca era dupa mine, ieseam din concurs; la seriile de calificare pentru proba de 200 m m-am dus fara nici un chef. Numai antrenoarea mea stie prin ce a trecut, saraca de ea, sa ma faca sa-mi revin, sa vad lucrurile asa cum erau: ca de fapt proba de 400 era a doua mea proba, nu cea favorita. Am avut si probleme, pentru ca, pe langa ca nu am mancat nimic, mi-au luat si foarte mult sange la proba antidoping si mi s-a facut rau. Ce mai, numai probleme! Apoi, daca am vazut ca am intrat in finala, m-am inchis in camera, am mancat, m-am odihnit, am facut masaj si m-am straduit sa-mi revin psihic cat mai bine. Nu am dat nici un interviu, pentru ca eram foarte suparata. In cursa de 400 mersesem bine, aveam a sasea performanta mondiala din toate timpurile, si totusi iesisem a patra, cel mai nesuferit loc dintre toate. N-am vrut sa dau nici un interviu. Aflasem ce spusese presa despre mine, ca nu am cei sapte ani de acasa, ca nu stiu sa pierd. Era dreptul meu de a alege daca dau sau nu un interviu. Eu am mai trecut de cel putin doua ori prin ghilotina asta a presei, care parca de-abia asteapta sa-ti taie capul. Prima data la Sidney, unde tot asa, n-a iesit. In plus, si fostul meu antrenor a promis foarte multe lucruri, de parca dansul ar fi inotat. A doua oara a fost anul trecut, cand m-am accidentat si am stat sapte luni pe margine si nimeni n-a mai crezut in mine. Chiar si dupa ce am revenit, toti spuneau: "Gata, e dusa! ". Ce sa-i faci?! Omul se obisnuieste cu binele. El vrea sa vada ca, daca ai ajuns o data sus, o sa ramai acolo pe vecie. Ceea ce este imposibil. Nu numai in sport, dar si in viata. Ba chiar atunci cand esti sus, unii tot se gasesc sa carcoteasca, asa cum s-a intamplat chiar la Atena. Sunt voci care sustin ca medalia mea de aur nu prea-i de aur, pentru ca timpul realizat de mine in acea finala nu a fost foarte bun. Chiar daca nu a fost, a fost insa timpul acelui moment, timpul a inca sapte inotatoare de top. Momentul conteaza. Eu sunt de principiul ca e bine sa fii sus atunci cand trebuie. Si-apoi, victoria mea vine dupa o serie intreaga de succese. Anul acesta am avut niste realizari extraordinare, excelente pentru orice sport: am facut cupa mondiala si am terminat-o pe locul doi pe total, pe toate continentele. Am castigat intreg circuitul de patru etape de la Monte Carlo, unul extrem de puternic. Am luat patru medalii la Europene (un aur, un argint si doua bronzuri). Si aur la Olimpiada. A fost un an extraordinar de incarcat, dar unic. Despre toate astea presa a scris prea putin.
- Cine nu si-a pierdut niciodata increderea in tine?
- In primul rand doamna Sava, antrenoarea mea. Ea este sufletul din spatele acestor performante. Pentru mine era mai usor; chiar daca anul trecut, dupa accidentare, ma lasam de sport, aveam o multime de posibilitati sa ma apuc de altceva. Ea insa, care stia ca sunt talentata, ca pot aduce o medalie olimpica, ea s-a chinuit enorm sa fie alaturi de mine, sa ma incurajeze, sa ma readuca in top. Apoi este familia mea. Sunt toti mandri ca am castigat, dar ar fi fost la fel si in cazul unei infrangeri. De aceea au vrut sa fie in tribune, sa fie alaturi de mine, iar daca se intampla sa pierd, chiar mi-au spus ca m-ar fi scos cu mainile lor din satul olimpic si m-ar fi dus sa vad toata Europa. Ei stiu ca eu fac sport pentru ca vreau. Nu conteaza banii, nu conteaza nici chiar titlurile, conteaza placerea mea. Bineinteles ca am visuri, ca orice sportiv, ca orice om, in general. Ei se bucura ca mi le-am indeplinit, se bucura ca raman in istorie. Nu neaparat in istoria Romaniei, in care totul se sterge cu buretele in doi ani - vezi cazul Dianei Mocanu -, ci in istoria sportului mondial.

"Tata este modelul meu in viata"

- Ce-i mai place Cameliei Potec sa faca, in afara de a sari una-doua in apa?
- Imi place sa ma plimb si mi-ar placea sa ma plimb mai mult. Mi-ar placea sa cunosc mai mult lumea, oamenii, sa particip la concursuri, competitii, sa ma duc la teatru, la concerte. Am sa incerc sa fac toate astea dupa ce termin cu sportul de performanta. Vreau sa ma ocup de turism, sa-mi fac o agentie. Sunt studenta in ultimul an la Turism, la Universitatea Romano-Americana, si in anul doi la Relatii Internationale, la "Spiru Haret". Sa nu ma intrebi de ce nu ma fac antrenor, pentru ca raspunsul e simplu: nu vreau. Nu-mi place, nu ma vad in postura de antrenor. Si asta nu pentru ca n-as iubi copiii. Ii ador. Dar n-as avea rabdare sa-i invat totul; dupa atatia ani de performanta, m-as simti ca si cum as lua-o eu de la capat. N-as avea rabdare si, oricum, un sportiv bun devine foarte rar si un antrenor la fel de bun.
- Ai vreun model in viata?
- Tata este modelul meu in viata. El s-a descurcat intotdeauna singur, indiferent de ce-a realizat, a facut-o doar prin fortele lui, iar pentru asta il apreciez foarte mult. M-a ambitionat si pe mine in multe privinte, spunandu-mi ce a reusit el sa faca singur, singurel. El e categoric modelul meu in viata.
- Frumusetea de la cine o mostenesti?
- (rade) Tata zice catre mama, cand ies bine in vreo fotografie: "Uite, ti-am spus eu ca seamana cu mine!". Cand vede alta mai putin reusita, se stramba la mama: "Na, asta e, daca seamana cu tine ". Toata lumea zice ca seman cu el. Frumoasa sau urata, eu zic ca sunt tata de la gat in sus si mama de la gat in jos.
- Pentru iubire mai ai timp?
- Gata, s-a terminat interviul! (rade) Bine, uite: am un prieten de sase ani de zile, este fost atlet si, pe langa rabdarea de fier de care da dovada in preajma mea, m-a ajutat si cu pregatirea fizica. Alearga cu mine ca sa-mi fac rezistenta, mai bine zis sta cu batul pe mine si nu ma lasa sa ma opresc. Chiar si acum, inainte de Olimpiada, el si fratele meu - care pe 15 august, ziua "esecului" meu de la 400 m liber, a implinit 19 ani - mi-au suportat toate mofturile. Daca ceream un pahar de apa, imi aduceau doua. Cred ca m-au injurat saracii Eram foarte nesuferita. Se incurajau unul pe altul: "Hai sa mai suportam putin, pana dupa Olimpiada, si apoi o "aranjam" noi". Fratele meu, Alexandru, asteapta de o viata clipa "razbunarii" pentru palmele pe care le lua de la mine in copilarie. Eram, draga Doamne, marea campioana care isi putea permite orice. Acum, Alexandru are 1,92 m iar eu, inca vreo cateva concursuri inaintea carora trebuie sa fiu protejata de el.