Trilok Gurtu

"Muzica mea construieste punti, nu bariere".

Desi locuieste in Germania, marele percutionist isi datoreaza talentul si devenirea artistica tarii sale de origine, India. Evolutia lui in fata publicului romanesc a fost un triumf

Iubitorii jazzului au fost pe deplin rasfatati in aceasta toamna. Dupa spectacolul dat de reputata Duke Ellington Orchestra si dupa cea de-a saptea editie a Festivalului bucurestean, ei au avut ocazia sa asculte in concert o personalitate marcanta a jazzului contemporan, Trilok Gurtu, considerat de multi cel mai bun percutionist din domeniu. Muzicianul indian era asteptat in Romania inca din luna august, atunci cand a ratat participareala Festivalul de la Garana - al carui cap de afis era - din cauza unei greve pe aeroportul din Viena. Cele doua concerte, din 30 si 31 octombrie, de la Timisoara si Bucuresti, au reprezentat revansa pe care Trilok Gurtu si Fundatia "Jazz Banat" doreau sa si-o ia fata de publicul roman. La Timisoara, concertul sau a insemnat evenimentul jazz al anului. S-a desfasurat in aceeasi sala, cu o acustica cu totul speciala, a Liceului de Muzica "Ion Vidu", ce a gazduit anul trecut si spectacolul celebrei trupe americane de jazz Oregon. Pentru Trilok Gurtu a fost un nou prilej de a-si serba ziua de nastere pe scena, in fata unui public avizat, cucerit de prestatia sa. "Aproape in fiecare an ma aflu alaturi de public de ziua mea. Pentru mine, publicul este pe primul loc, inaintea caselor de discuri, a mass-media, si imi place sa-i fac o bucurie chiar la aniversarea mea", a declarat percutionistul.
Dupa o lunga calatorie cu trenul, Gurtu s-a aflat a doua zi pe scena Salii Palatului, alaturi de aceeasi trupa, formata dintr-o vocalista de mare forta, Sanchita Farruque, un excelent chitarist, Woody Aplanalp, si Jerry Lipkins, care prin prestatia sa discreta de clape a intregit atmosfera. Cat despre Gurtu, acesta s-a dovedit cu adevarat genial. Sunetele sale scoase din gura, tobe, instrumente de percutie traditionale sau moderne - samplere - au ridicat spectatorii in picioare si i-au facut sa "cante" impreuna cu indianul prin aplauze si pocnete din degete. "Toata lumea ma intreaba cum e cu jazzul indian. Habar n-am, nu stiu ce-i aia. Ceea ce fac eu nu-i jazz, e pur si simplu muzica. Nu o poti vedea, doar o auzi, o simti si iti e bine cu ea."



O cariera fara egal

La inceputul anilor 70, un tanar indian, mare talent al instrumentelor de percutie, astepta raspunsul faimoasei academii americane de muzica Berkeley. "Respins" a sunat verdictul. Trilok nu s-a descurajat si, considerand ca de fapt America nu-i destul de buna pentru el, a plecat in Europa, facand cariera. "Aveam in plan sa ajung sa cant ca un adevarat baterist american, insa Dumnezeu a aranjat in asa fel lucrurile ca eu sa cant numai ca Trilok Gurtu. Sa nu seman cu nimeni."
Trilok Gurtu s-a nascut in toamna anului 1951 la Bombay, intr-o familie de muzicieni apreciati. Bunicul sau era un virtuoz al sitarului, iar mama, Shobha Gurtu, celebra cantareata a genurilor khayyal si thumri, iubite mai ales in nordul Indiei. La treizeci de ani dupa ce i-a insuflat pasiunea pentru muzica, Shobha Gurtu va fi o prezenta constanta pe discurile fiului sau. Cei doi frati mai mari ai lui Trilok erau percutionisti, iar prima sa trupa a format-o in 1965, impreuna cu unul dintre acestia, Ravi. Primii ani in Europa i-a petrecut in trupa trompetistului Don Cherry. Fata acestuia, Neneh Cherry avea sa fie doar una din lunga lista de staruri care au tinut sa-l aiba aproape, la concerte sau inregistrari, pe Trilok Gurtu. Gilberto Gil, Bob Dylan, Eric Clapton, Pat Metheny, Joe Zawinul, Jan Garbareck sunt cele mai stralucitoare nume de pe aceasta lista. Pentru Believe, albumul sau din 1995, a facut echipa cu liderul formatiei Pink Floyd, David Gilmour, iar cu alt chitarist legendar, John McLaughlin, a lansat mai multe discuri. Albumele sale solo au socat si au fascinat in egala masura. Trilok a stiut sa aduca in prim-plan suflul muzical al Indiei, sa faca senzatie in muzica occidentala si sa le imbine cu flamenco, ritmuri africane, braziliene sau chinezesti. "Prin muzica asta construim punti, si nu bariere." Formatii actuale in voga si-au declarat puternic admiratia pentru Trilok Gurtu, pe care-l considera o sursa de inspiratie, astfel ca muzica si ritmurile pe care el le-a promovat acum 20 de ani pot fi auzite in cele mai la moda cluburi si discoteci londoneze. Cititorii si editorii celor mai prestigioase reviste de specialitate l-au votat ani la rand drept "cel mai bun percutionist".
La cateva momente dupa incheierea concertului de la Sala Palatului, muzicianul indian a acordat un interviu in exclusivitate cititorilor "Formulei As".

"Entuziasm si pasiune ca in Romania gasesc mai rar"

- Ati dedicat concertul de la Bucuresti guru-ului dvs. Cat de importanta este religia pentru muzica pe care o faceti?
- Muzica mea nu are nici o legatura cu religia, ci cu credinta. Pentru mine, religia si spiritualitatea nu inseamna acelasi lucru. Credinta mea este in guru, Ranjit Mara se numeste, si are grija de viata mea. El reprezinta realitatea finala pentru mine. Consider ca ma aflu aici, ca oamenii ma iubesc pe mine si muzica mea datorita binecuvantarii pe care mi-a dat-o el. L-am cunoscut in Bombay, acum patru ani, si ma consider privilegiat, deoarece foarte rar iti este dat sa cunosti un astfel de om sfant.
- Locuiti de ani buni in Europa, departe de radacinile muzicale. Va este dor de fascinanta Indie, v-a schimbat in vreun fel Europa?
- De ce sa ma schimbe, arat eu schimbat, uita-te la mine?! Sunt acelasi. Si Europa, si India au partile lor bune si partile mai putin bune, iar eu am invatat sa nu mai impart lucrurile in alb si negru, sa le iau exact asa cum sunt ele. Locuiesc de mai multi ani in Germania, insa nu are de ce sa-mi fie dor de India sau frica sa nu-mi pierd radacinile pentru ca ma intorc acolo de cel putin trei ori pe an. Acolo a inceput totul.
- De la o varsta frageda...
- De la patru ani am inceput sa cant acompaniind-o pe mama mea, una dintre marile cantarete din India si totodata o fiinta exceptionala, cu totul speciala. Si nu spun asta doar pentru ca este mama mea. De la ea am primit o tabla (n.red. - instrument traditional indian de percutie) si mi-am dorit sa cant la ea asa cum facea Jimi Hendrix la chitara. Am cantat la tabla rock, jazz si bineinteles muzica traditionala, world music, care acum a ajuns celebra in toata lumea si pe care eu o interpretam cu multi ani in urma.
- Ceea ce faceti pe scena este spectaculos si unic. Este vorba de munca asidua sau talentul dvs. nativ isi gaseste singur drumul?
- Este nevoie de amandoua in aceeasi masura. Trebuie sa muncesti din greu pentru a-ti desavarsi acest talent pe care l-ai primit. Altfel, in nici un caz nu ar fi venit sa ma vada atatia oameni. Si ar fi fost pacat, pentru ca asemenea entuziasm si pasiune cum am intalnit in Romania nu gasesc de fiecare data.
- Ati schimbat de-a lungul anilor zeci de trupe si de componente. Cum s-a inchegat formula actuala, unde i-ati gasit pe actualii colegi?
- Am deschis "Pagini aurii" si am inceput sa dau telefoane. Glumesc, desigur. I-am "pescuit" pe fiecare din cate un loc din zone geografice si muzicale diferite, astfel incat sa se potriveasca cu muzica pe care o fac acum. Sanchita este nascuta in Anglia, dar are radacini puternice in Bangladesh, Woody are o trupa de rock in Los Angeles, iar cu Jerry am mai colaborat la un alt proiect muzical.
- Cum va pregatiti pentru prestatiile electrizante de pe scena?
- Uite asa (isi duce un deget la gura si apasa puternic) - tac. Asta-i cea mai buna relaxare energetica, dar nu-i chiar asa usor de obtinut pentru ca nu-i vorba de o tacere a vorbelor, ci de o tacere interioara. Chiar si acum, cand stau de vorba cu tine, inlauntrul meu eu tac. Iar cand urc pe scena, cant pentru a uita totul, tot ce-i in jur. Mai putin pe mine.

Fotografiile autorului (2)