Inelul cu povesti
- Ai rezistat multa vreme inainte sa schimbi Aradul pe Bucuresti. Intarzierea ti-a fost de folos?
- Da, pentru ca am preferat sa fac lucrurile asa cum imi place mie. In multe privinte, provincia reprezinta un avantaj. Ai timp sa te maturizezi profesional, sa reflectezi, sa decizi ce ti se potriveste mai bine. Dar chiar si asa, abia venita in Bucuresti, era sa cad si eu in capcana celor care nasc vedete pe banda rulanta. Oferta e mare aici si tentatiile la fel. Spre norocul meu, sunt o fiinta echilibrata, asa ca mi-am pus la bataie rabdarea, pentru ca in final, lucrurile sa fie cum vreau eu. Poate de asta nu am fost vazuta prea des in public. In plus, urasc vulgaritatea care in Bucuresti se afla in elementul ei, ma feresc de situatiile in care nu ma simt confortabil. Acum simt ca sunt pe drumul cel bun. Am colaborat cu un compozitor foarte talentat din Chisinau, cu care sper sa mai lucrez si alte piese, pentru ca a intuit perfect genul care mi se potriveste. Lucrul acesta se va petrece in ianuarie, cand vom incepe sa lucram la al treilea album. Tocmai am filmat un clip la piesa Nu sunt perfecta. Tot in iarna asta, voi pregati, probabil, cu Adrian Ordean, o piesa pentru Eurovision, iar in preajma sarbatorilor, mai mult ca sigur voi fi si eu prezenta pe scenele muzicale.
- O parte din melodiile cantate de tine au ajuns in Italia. Cum s-a-ntamplat?
- Desi n-am fost inca in Italia, am mai multe proiecte acolo, dar mi-e si teama sa vorbesc despre ele, sunt superstitioasa si evit sa ma bucur de un lucru pe care inca nu l-am facut. In ce priveste melodiile mele, am trimis un Cd la un radio din nordul Italiei si mi s-a confirmat ca piesele au inceput sa se difuzeze. Un alt noroc este ca am fost poftita sa cant la deschiderea unor expozitii. Cea care m-a invitat este o doamna deosebita, contesa Mariuci Cossetini, care a mai facut un gest de generozitate fata de mine: mi-a daruit un inel pe care l-a cumparat in tinerete de la o femeie in varsta, sotie de nobil, ajunsa in saracie dupa moartea acestuia. E un inel care a trecut din generatie in generatie, un inel incarcat de povesti. A fost un gest foarte important pentru mine, un gest de sprijin, care sper ca-mi va aduce noroc. Important este si ca datorez toate aceste proiecte sotului meu, care imi este foarte aproape si se ocupa de cariera mea. Inainte de a veni la Bucuresti, aveam alte conceptii. La fel ca majoritatea ardelenilor, credeam ca altii trebuie sa-mi remarce valoarea, ca trebuie sa astept sa-mi deschida altii usa succesului. Abia aici mi-am dat seama ca, daca nu fac eu efort si nu bat eu la usi, nu vine nimeni sa ma pofteasca la bal. Ideea cu mutatul in Capitala a fost tot a sotului meu. Dupa ce ne-am casatorit, mi-a zis sa luam ce avem mai important amandoi, cateva lucruri si cartile, si sa plecam. Ne-a fost greu la inceput. Sunt deja de un an si jumatate si inca suspin de dorul Aradului. Ma sperie aglomeratia. Acomodarea cu Capitala nu e usoara, desi acum m-am mai obisnuit. Din fericire, ne-am facut si cativa prieteni bucuresteni, cu care mergem impreuna la film sau la teatru sau, pur si simplu, ne strangem acasa si stam de povesti.
Brat la brat cu Robert de Niro
- Una din initiativele tale bucurestene a fost sa te inscrii la Facultatea de Teatru. E un hobby sau o pasiune reala?
- Si teatrul, si filmul, ma pasioneaza in egala masura. Teatrul, pentru ca exista emotia scenei, iar filmul, pentru ca iti ofera prilejul sa fii propriul tau spectator. Asa ca... uite-ma studenta a doua oara. Am terminat Teologie-Litere, iar acum, de cand m-am mutat in Bucuresti, sunt studenta la Teatru, clasa Catrinel Dumitrescu - Emil Hossu. Cand eram mai mica, am facut parte dintr-o trupa de teatru cu care aveam spectacole. Cred ca atunci m-a prins, de fapt, aceasta pasiune. Oricum, de-abia acum sunt in fata unui proiect cu adevarat important in ceea ce priveste filmul. Am trimis mai demult videoclipurile mele, impreuna cu fotografii si un Cd, la o agentie de casting din Sua, pentru a intra in baza lor de date. Iar acum m-au contactat si m-au anuntat ca sunt interesati de mine, pentru a juca intr-un film cu... Robert de Niro. Mi-e si greu sa pronunt numele lui. Sunt foarte emotionata si astept sa vad ce se va mai intampla. Pentru inceput, am inteles ca va trebui sa calatoresc intr-acolo la sfarsitul lunii ianuarie, ca sa dau probe. Si nu numai cinematografia imi place, ci si televiziunea. Dupa ce am terminat facultatea, am colaborat cu o televiziune locala din Arad. Eram redactor de stiri, iar in week-end, aveam o emisiune de divertisment, impreuna cu un coleg. Cand ii auzeam pe unii spunand ca au luat microbul televiziunii, imi venea sa rad. De-abia dupa ce am renuntat, mi-am dat seama ca m-am molipsit si eu. Sper sa ma intorc in televiziune candva.
Bunicul si acordeonul
- Iti place scena mare sau preferi salile cu public restrans?
- Amandoua sunt unice in felul lor. Chiar daca am mari emotii inainte de a canta, as canta oriunde. Inca de cand aveam vreo patru-cinci anisori, imi placea foarte mult sa-i adun pe copiii din blocul meu si sa organizam spectacole. Le cantam cantecele invatate la gradinita. Eu eram foarte incantata ca ei ma aplaudau, ba chiar si parintii nostri se strangeau si eram foarte ovationata. Bunicii mei stateau la tara. Bunicul canta la acordeon si la tobe si eu cantam de fiecare data muzica populara cu el. Mi se mai intampla si acum. De fiecare data, cand vin prietenii apropiati, ma roaga sa le cant ceva. Mai greu ma urnesc, dar cand incep sa cant doine, nu ma mai pot opri. Cel mai des le cant muzica populara, pentru ca suna bine, si fara acompaniament. Ar fi extraordinar daca as avea un duet cu Taraful din Clejani. Imi place foarte mult.
- De la ce varsta canti profesionist?
- Greu de spus... Am facut Liceul de Muzica si Scoala Populara de Arta. Si voiam sa dau si la Conservator, dar trebuia sa plec ori la Cluj, ori la Bucuresti. Credeam ca nu ma voi muta in viata mea din Arad, pentru ca acolo am crescut, acolo m-am nascut. Eram prea cocolosita de familie, ca sa-mi iau zborul de acasa. A trebuit sa ma casatoresc ca sa am curajul sa plec. Mama, care m-a avut de foarte tanara, de la 16 ani, si-a dorit foarte mult sa aiba o fetita care sa cante si sa semene cu Margareta Paslaru. Ea cred ca mi-a decis soarta cu dorinta ei nestavilita. Acum simt ca am muzica in sange.
Foto: Petre Cojocariu