Maria Raducanu

Dia Radu
Putini sunt cei care frecventeaza cluburile bucurestene de jazz. Cei care se simt acasa in subsolurile inguste, unde mesele inghesuite sunt lipite direct de cate o scena improvizata, pe care se face insa muzica adevarata si chiar foarte buna! Cu instrumentisti si solisti de exceptie, printre care se afla si cantareata Maria Raducanu. Comparata adesea cu Edith Piaf, Amalia Rodriguez si Cesaria Evora, Maria noastra ne incanta cu vocea si palmaresul ei de invidiat, care duce renumele tarii peste hotare.

"Imi place mai mult sa traiesc decat sa cant"

- In muzica romaneasca de azi, formata din grupuri si grupulete, si foarte rar din cantareti cu voce adevarata, glasul tau reprezinta o exceptie. Canti de mult?
- Nu pot spune ca a existat un anume moment, in care am descoperit ca am voce. Cantam de mica, intr-o casa in care toata lumea canta la fel de frumos, desi doar tata avea studii muzicale. Lucrurile au inceput sa devina serioase cand, dupa cativa ani de vioara, am descoperit chitara si faptul ca puteam inventa piese mai pe gustul meu decat ce ofereau radioul si televiziunea pe vremea aceea. Cred ca e foarte frumos sa traiesti in muzica, fara sa ai notiunea de datorie, fara sa te bata la cap parintii, referitor la viitorul tau de om onorabil... Pe mine nu ma punea nimeni sa stau zile si nopti cu chitara in brate, in bucataria casei de la Husi, si sa ma imbat cu sunete... Venea mama sau tata, dupa ore bune de triluri, si ma opreau, sa nu cumva sa mi se faca rau. Imi aduc aminte acele vremuri mai ales acum, cand fiica mea, de treisprezece ani, se pune pe studiat (e la chitara clasica, la Liceul de Muzica) si studiaza exact o ora si jumatate, pe ceas, isi face temele si trece la altceva, cu sentimentul ca si-a indeplinit misiunea. Oamenii sunt diferiti, evolueaza diferit, nu exista retete, nu exista fabrici de artisti. Momentul adevarului poate fi acela in care un om se suie pe o scena - in fata unor alti oameni, care n-au citit despre el in revistele pentru dame si nu l-au vazut la televizor imbracat si fardat - si incepe sa cante. Daca e o scena de club de jazz bucurestean, atunci sonorizarea este foarte proasta, iar fumul e gros, sa-l tai cu cutitul... Cum faci publicul acela sa taca, fara sa ai saisprezece ani, fustita foarte scurta si decolteu Xxl? Va astept la un concert de-al meu, sa aflati raspunsul.
- Cum ai descoperit jazzul?
- Chiar si primele mele compozitii aveau in ele ceva ce le indeparta de muzica folk si le apropia de blues si jazz... De cativa ani cant teme din folclorul romanesc, dar le cant intr-un fel care le scoate, fara sa le ciunteasca, din "pastorism", si le duce acolo unde e locul muzicii adevarate, vii. Acea muzica se poate numi jazz. Jazzul nu este un stil, pana la urma, ci o viziune asupra muzicii. Cred ca daca ma apuc sa cant in stilul Ellei Fitzgerald, de exemplu, se vor bucura doar cativa nostalgici. Dar daca voi canta ca Maria Raducanu, care nu este negresa, nu s-a nascut in America, dar are voce si simt ritmic si iubeste muzica, atunci va fi un cantec frumos. Eu nu cant niciodata la fel, nu vin cu "improvizatia" facuta de acasa...
- E greu sa-ti castigi existenta cantand?
- Eu nu cant pentru avantaje materiale, nici pentru glorie, desi ambele mi-ar fi cat se poate de accesibile, daca as juca dupa regulile pietei. Cant pentru ca nu ma simt autentica in aceasta viata decat asa. Am incercat sa fac alte lucruri, pentru care am aptitudini si care mi-ar fi facut si mie, si celor dragi, carora le port de grija, viata mai usoara, din punct de vedere material. Nu a tinut. Eram un om trist, care se mintea pe sine, si un astfel de om nu poate face pe nimeni fericit.
- Care sunt proiectele tale cele mai recente? Cu ce iti vei rasfata publicul in viitorul apropiat?
- Proiectul meu cel mai recent dezvolta teme din folclorul european (romanesc, tiganesc, aroman, bulgar, dar si corsican, spaniol, francez, portughez etc.), cu mijloace de expresie ce tin de muzica secolului al Xx-lea: blues, free jazz, muzica clasica contemporana. Nu sunt dintre acei oportunisti care au inceput sa cante folclor in maniere asa-zis moderne, ca sa prinda valul acesta al exotismului bine vandut. Cantam, in 1992, in Laptaria lui Enache, dupa doua-trei blues-uri, cel mai adesea, cate o piesa populara, din toti rarunchii, ca sa-mi aduc aminte cine sunt. Ma asteapta turnee in Ungaria, Austria, Franta, Germania, lansarea unui dublu Cd cu piese traditionale rusesti si spaniole, impreuna cu chitaristul clasic Maxim Belciug, muzica, muzica si iar muzica...
- Crezi ca publicul tanar s-a deschis fata de jazz?
- Cred ca publicul tanar este deschis spre orice, numai ca i se propun lucruri josnice, de cele mai multe ori. Nu trebuie sa ne plangem de abrutizarea tinerei generatii - e vina noastra, a celor "mai copti", ca sa zic asa, daca nu vin tinerii la concerte... Daca merg in discoteci, daca adorm la televizor, daca nu stiu cum arata o carte, daca mor cu mouse-ul in mana... Totusi, n-am vazut concert de jazz de buna calitate, care sa fi ramas fara ecou la publicul tanar. Poate nu-s capabili sa faca aprecieri de specialitate, dar sigur simt vibratia, fiorul, energia fantastica pe care dialogul dintre instrumente le degaja.
- Care este publicul tau obisnuit?
- Sunt sigura ca exista multi fani care n-au bani de bere sau de taxi la intoarcerea acasa, dar si-au facut cpii de pe albumele mele. Sunt si oameni care vin aproape la fiecare concert. E incredibil. Mi s-a intamplat sa ajung sa fac cunostinta cu fani care veneau de ani buni la fiecare cantare si stiau totul despre mine. Mi s-au cerut autografe in metrou, in tramvai, in autoservire. Un portret de fan? Educatie cel putin medie, sensibilitate, curajul de a trai emotia...
- Ai sustinut concerte in strainatate?
- Mi-am scos pasaport abia anul trecut, in noiembrie, si doar pentru ca niste muzicieni din Berlin mi-au spus ca ma vor chema sa cant cu ei, "sa innebunesc lumea". De-atunci am fost in Corsica, State, Franta, Germania... Si din martie, plec din nou...
- Te-ai gandit vreodata sa ramai in strainatate? Poate talentul tau ar fi fost apreciat la adevarata valoare...
- Prefer sa fiu inteleasa la mine acasa, lucru care mi se si intampla, de fapt. As fi putut sa raman acolo de mult, din 1990, cand am avut bursa de studii in Franta. Dar nu m-a interesat. Poate si pentru ca fiica mea era mica, n-as fi putut s-o las, mi-a fost multa vreme greu, chiar si sa plec seara de acasa pentru a canta. Mi se pare fabulos si neasteptat ca acum pot calatori, ca ma pot asculta oameni din zone culturale diferite. Cultura ne diferentiaza, un pic, o vreme, pana ajungem la suflet, care nu mai e cultural, si care e acelasi peste tot, ca suntem din Balcani sau din Bangalore, sau din New Jersey. Cred ca muzica e in cele din urma sufleteasca.
- Care e reteta Mariei Raducanu pentru o zi minunata?
- O fereastra cu multa lumina, fata mea misunand prin casa, mama mea vie si nevatamata, bors moldovenesc la masa, un iubit foarte pupacios, iar seara, concert cu Sorin Romanescu, cu care cant in ultima vreme in duo: romantic, cu multa liniste...
- Ce personalitati muzicale ti-ar fi placut sa intalnesti?
- Mi-ar fi placut s-o intalnesc pe Amalia Rodriguez, de exemplu... De fapt, sunt foarte indragostita de arta vocala in sine, de femeile cantarete. Nu stiu ceva mai emotionant ca o cantareata. Si imi plac foarte mult oamenii. De fapt, cel mai mult. Mai mult decat muzica. Imi place mai mult sa traiesc, decat sa cant. Ca sa constatati teribilismul acestei afirmatii, ar trebui sa ma vedeti macar o data cum imi dau sufletul pe scena...

Foto: arhiva personala