Dupa o reuniune la varf, presedintele Traian Basescu a spus ca s-a decis ca doua treimi din arhive sa ajunga in mainile Consiliului pentru Studierea Arhivelor fostei Securitati. Angajatii acestei institutii nu par prea fericiti, incercand sa-si imagineze cum se vor descurca cu kilometrii de dosare.
Paradoxal, singurii care par sa aiba de ce se bucura sunt agentii Serviciului Roman de Informatii. Au de ce. Sefii serviciilor secrete au zis de la inceput ca nu pot ceda arhivele pur si simplu. Cine stie pe mana cui incap si cine comite indiscretii pe teme sortite sa ramana nestiute inca cincizeci de ani, pana cand dinozaurii vor trece in lumea celor drepti? Vreme de 15 ani au avut timp sa curete arhivele. Secretoasele depozite au fost camera activitatilor practice pentru salariatii Sri cu puteri creatoare. Acestia au decupat pagini compromitatoare pentru "fostii" actuali demnitari, au innegrit numele de turnatori care lucreaza si acum prin cine stie ce birou ministerial, in Parlament, la vreo banca care a falimentat prin grija politicienilor si, ca sa faca cercetarile mai palpitante, au pitit destule dosare in hatisul infernului birocratic postdecembrist. Dosarul inginerului Gheorghe Ursu este un exemplu printre altele.
Chiar si cu arhivele puse sub pecetea tainei si inchise cu sapte lacate, duhoarea dosarelor a razbatut in viata de toate zilele. Greu de gasit un domeniu in care oamenii sa fi razbit, fara un dosar sanatos la Securitate. Ierarhiile politice, sociale si cele de afaceri s-au creat pe baza dosarului. S-ar zice ca singurul criteriu de selectie pentru reusita a fost profunzimea la care au alunecat in mlastina sulfuroasa a organului.
Acum defuncta, Securitatea a lasat testament scris in codul genetic al puterilor care s-au succedat dupa decembrie 1989. S-a aflat ca serviciile secrete au ascultat mii de telefoane, de multe ori fara motive intemeiate. Nu se stiu nume, dar destui politicieni, persoane publice, jurnalisti s-au plans ca in anii postrevolutionari, telefoanele lor au fost linia fierbinte a agentilor Sri. Aceiasi care s-au interesat mai discret sau mai grosolan de viata nemultumitilor din regimul comunist. Nu este vorba despre urmarirea nostalgicilor comunisti, a fostelor stele rosii din galaxia Pcr, nici macar de vreun Plesita sau Chitac, ci de politicieni si oameni de cultura care au indraznit sa critice regimul postcomunist. Nu va trece mult pana cand opinia publica va cere deschiderea arhivelor Sri, pentru a vedea daca a ascultat-o cineva in tot acest timp sau a vorbit de-a surda.
Opinia publica isi face griji de pomana. Multi dintre cei care si-au vazut dosarele au aflat ca Securitatea le-a citit corespondenta, i-a urmarit, le-a ascultat telefoanele, le-a plantat microfoane acasa, in prize si plafoniere. Ca ei or fi mii de alti romani, insa nu exista nici macar un caz in care urmasii fostei Securitati sa fi venit la usa celor ascultati sa decupleze microfoanele. E de presupus ca acestea se afla inca acolo unde le-a plantat politia politica a comunistilor. Si daca exista, sunt in continuare functionale. Nu e o figura de stil sa spui ca puterea e aproape de oameni si le asculta pasurile. Normal. Un ins primitiv si grobian ca Nicolae Plesita, plin de stele, pensii si aplomb, dar fara pic de rusine sau obraz, frecvent oglindit pe la televiziuni de apartament, unde se izmeneste ca a fost mana lunga a partidului si la nevoie a batut cu manuta lui, in hahaiala admirativa a multora, crede si acum ca Securitatea a fost "ochii si urechile poporului". Poti sa iei poporul de urechi sau sa-i dai una peste ochi? Nu poti! Chiar daca in mintea lui, neteda ca o minge de ping-pong, poporul era doar el si mama lui, partidul!