Il cheama Arnulf, traieste in Brasov si face o meserie din vremurile cand doamnele purtau crinoline si domnii peruci pudrate: acordor de piane. A mostenit invatatura de la bunicul lui, Karl Einschenk, tatal orgilor din Transilvania. Si tot de la el stie ca oricat ar fi de fericit sau nefericit, optimist sau dezamagit, muzica il poate lecui de toate nelinistile. Atelierul Einschenk se afla in zona veche a Brasovului, pe strada Neagra, paralela cu strada Portii si strada Castelului, strazi marginite de case vechi, cu acoperisuri de tigla. Desi dupa calendar a sosit primavara, afara ninge ca-n basme, ninge ca-n globurile de sticla care ascund in ele orase mici, de papusi. Sub furia alba a zapezii, Brasovul pare si el un oras de poveste, un oras in care casele, pomii si strazile par mult mai mici decat sunt, sub lumina laptoasa pe care ninsoarea o aseaza netulburat peste tot.
Tatal orgilor
In salon e cald. Nu se aude viforul de afara. Din cand in cand, fulgi spulberati de vant raman inghetati pe fereastra uriasa. Mai intai se aude glasul firav si timid al unei viori, apoi sunetul armonios al pianului, iar la urma, glasul prelung al violoncelului care face sa tremure flacara lumanarilor asezate in sfesnice de argint. Melodia colindelor se revarsa apoi in cascade, anuntand sarbatoarea. Asa incepe in fiecare an Craciunul in casa Einschenk, cu un concert in care canta toti din familie, fiecare la instrumentul preferat. Asa incep, de fapt, toate sarbatorile lor, cu muzica si armonie. La asta se gandeste si Arnulf Einschenk cand coboara dimineata in atelierul sau. "Nimic nu conteaza mai mult intr-o familie decat sa fie toti impreuna. Macar din cand in cand, daca nu se poate chiar zilnic. De aceea, la sarbatori, in clipe de bucurie, ne adunam si cantam. Muzica ne tine impreuna, ne tine laolalta, ne invata cum sa-i asteptam pe ceilalti, cand sa le dam intaietate, cum sa ne armonizam unii cu altii. In familia mea, muzica a avut si are un rol foarte important. As putea vorbi mult despre asta, ar fi ca si cum as povesti despre viata mea, pentru ca de cand m-am nascut in casa aceasta, in care este si atelierul, in jurul meu numai despre muzica s-a discutat. Bunicul meu, Karl Einschenk, "Der Grunder" (intemeietorul), cum ii spunem noi, a infiintat in anul 1896 un atelier de construit si renovat instrumente muzicale, mai ales piane, armnii si orgi. Dar inainte de asta, el a ucenicit intr-un atelier de pe strada Castelului, la un mester foarte bun, despre care vorbea intotdeauna cu mare admiratie. Apoi a plecat zece ani prin lume, la specializare, ca sa invete sa construiasca si sa repare orgi. A lucrat la Budapesta, la Viena, la Lucerna, si asa a ajuns sa fie cel mai priceput in domeniu, era mester de nivel european. Cand s-a intors in Brasov, au inceput sa vina comenzile. A construit cate doua, trei, chiar patru orgi pe an. Transilvania este plina de orgile lui. La Aiud, la Teaca, in Bistrita, la Cristian, Sighisoara si Turnisor, Seica Mica, in Alba-Iulia, Reghin, Sangiorgiu de Padure si Cisnadioara. A facut si orga Liceului "Honterus" de aici, din Brasov, orga Conservatorului din Bucuresti. In total, a construit sau refacut si marit mai mult de 45 de orgi, asa incat a ajuns sa fie cunoscut peste tot. El a lasat mostenire meseria lui, dar si dragostea pentru muzica. Inca de pe atunci, din vremea in care traia si el, toate sarbatorile mari, mai ales Craciunul, incepeau cu un concert de muzica de camera, la care participau toti din familie."
Dulapul nemtesc al bunicului
Atelierul mesterului este pe partea dreapta a curtii interioare. Inauntru se naste din detalii o alta lume, departe de galagia strazii si de viforul ninsorii. Pe pereti, agatate in suporturi speciale, unelte, scule si instrumente vechi. Pe o masa, dincolo de un suport de portative, se afla un armoniu. "Mi l-a adus un preot de aici, ca sa-l fac bun, caci vrea sa-l foloseasca la rugaciunea de duminica, in biserica lui." Langa armoniu, o vioara desfacuta asteapta sa fie reparata, un arcus rupt, baghete de dirijat, o chitara expusa pentru vanzare, cateva fluiere, naiuri, metronoame, triangluri si multe alte maruntisuri ale caror rosturi doar mesterul le poate sti. Dar cel mai important, dupa cum imi spune el intr-un tarziu, cel mai important din tot atelierul este dulapul asezat pe peretele lateral. Este un dulap din lemn vechi, roscat, plin de clesti si ciocanele ciudate, insirate in ordine descrescatoare. Dupa cum scrie pe o placa de metal ce sclipeste auriu in lumina ce se revarsa din ferestrele mari, dulapul a fost adus de la Berlin, acum mai bine de o suta de ani, de catre Karl Einschenk. El l-a lasat mostenire, pe langa meserie, cu unelte cu tot, fiilor lui. Lui Otto, care a ajuns "spetialist" in orgi, si tatalui lui Arnulf, Helmut, perfectionat in "Klavieren" (piane) in Germania. "Tata mi-a lasat mie dulapul bunicului. Sunt unelte spetiale", spune Arnulf Einschenk, luandu-le pe rand din raftul lor. "Bunicul le-a adus din drumurile sale prin Europa, ca sa-l ajute la construirea orgilor. Putini mai au asemenea unelte, si mult mai putini au vazut vreodata in viata lor asa ceva. Eu le stiu de mic, caci m-am nascut in casa aceasta si inca de la primii ani, bunicul ma atragea mereu spre atelier. Tin minte cum ma lua sub brat, ca pe un pachet, si ma ducea in atelier ca sa-mi arate la ce lucreaza. Avea o barba mare, alba, ca un Mos Craciun, cu care ma jucam cand ma lua in brate. Totdeauna cand veneam in atelier imi dadea de lucru, ma lasa sa incerc uneltele lui, mi le arata si-mi explica rabdator la ce sunt bune. Sigur ca la inceput, cand aveam numai cativa ani, ma punea sa indrept cuie, apoi, cand am fost mai mare, pe la paisprezece ani, am intrat ca "Lehrling" (ucenic) in atelierul bunicului. Am stiut de la parinti ca aici, in acest atelier, trebuie sa ma implinesc si eu, ducand mai departe traditia familiei, despre care spun documentele ca ar fi printre cele mai vechi, ca ar fi existat in Brasov si inainte de marele incendiu din 1689. N-aveam cum spune nu! Nu se putea altfel. Am lucrat mai intai la partea de tamplarie, sub indrumarea mesterului Lutz, care era cel mai batran din atelier. De fapt, lucram oriunde era nevoie de mine. Ii ajutam pe toti, ba pe unul, ba pe altul, pe tata, pe unchiul Otto, sau pe mester, dupa cum era de lucru. Nu stateam degeaba niciodata."
Camera concertelor
Suntem acum in alta parte a casei, de cealalta parte a curtii. Pe parchetul lustruit al incaperii inalte, lumina deseneaza carari prelungi. Cateva banci plusate se insira langa perete si mai multe scaune stau adunate intr-un colt. Dupa o usa mare, sunt cateva piane noi. "Aceasta e sala de muzica, sala in care o data pe luna avem concerte", spune maestrul Einschenk. "Sunt bucuros ca am reusit sa recuperez, dupa zece ani de procese, casa aceasta, care fusese nationalizata de comunisti, si am acum posibilitatea sa ofer spatiu pentru concerte de camera tinerilor studenti si profesori. Va dati seama cate as fi putut face pentru brasoveni, pentru iubitorii de muzica, daca as fi castigat-o mai repede? Ce sa-i faci? N-am trait vremuri usoare. Eu n-am putut pleca in strainatate la specializare, asa cum au fost bunicul si tata. De multe ori, cum stiti, presiunea a fost foarte mare si-n domeniul artistic. Prin 61, de exemplu, a trebuit sa trec cu atelierul la cooperatie. Tata a plecat ca acordor la Opera de aici, din Brasov, iar unchiul, la Scoala de muzica. Am ramas singur, dar nu m-am lasat. Chiar si in acele timpuri, eu am stiut ca nu ma poate abate nimeni de la drumul pe care m-a pus in copilarie bunicul si am facut numai lucruri de calitate. Intr-o vreme, am avut cativa ucenici, apoi s-au retras, caci se castiga putin. Acum, am ramas iar singur in atelier. Copiii mei au studiat in strainatate si s-au specializat in alte domenii, in care au ajuns foarte bine realizati, dar le-am spus ca oricand, usa atelierului le este deschisa. Se pot intoarce aici sa munceasca langa mine, numai ca trebuie sa stie ca in meseria noastra nu exista vacanta, zi libera sau concediu. Sotia ma ajuta la partea cu vanzarile de instrumente. Evaluarile, reparatiile si acordajul le fac eu. Am deschis si expozitii de instrumente muzicale in zilele Festivalului "George Enescu". Mai pe scurt, de peste cincizeci de ani, fac reparatii si acordaj de instrumente muzicale, iar din 90 am inceput si comertul, aducand, la comanda, instrumente muzicale din toata lumea. Sigur ca mi-ar fi placut sa am ca ucenic pe unul dintre copiii mei, sa duca mai departe ceea ce am invatat eu, dar ma gandesc ca lumea se mai schimba, traim vremuri amestecate, poate ca se cere altceva de la oameni acum, si totusi... fara muzica nu se poate..."
Scurta lectie de evaluare
Usa atelierului se deschide si in spatiul ingust intra cateva femei. Una dintre ele pune pe masa o vioara veche. Ii spune mesterului ca ar vrea s-o vanda, ca scrie pe ea, undeva, intr-un colt, "Stradivarius", si ar vrea sa stie cam cat ar putea castiga. Verdictul a fost dur si necrutator: "e un fals, sa zici "schnen Dank" (multumesc frumos) daca ai sa poti scoate pe ea un milion jumate".
Evaluarea n-a durat decat doua-trei minute, suficient insa pentru ca ochiul lui de cunoscator sa vada ce trebuie. A luat vioara in mana cu grija, a rasucit-o pe toate partile, i-a mangaiat lemnul gatului, i-a atins corzile slabite, s-a uitat inauntrul ei si apoi a pus-o pe masa cu un fel de regret. Poate ca era regretul ca nu s-a intalnit cu un instrument valoros, sau poate acela ca nu le poate bucura pe femeile care se vedea ca asteptau cu mare speranta verdictul lui. Dupa ce au plecat, inchizand usa peste fulgii spulberati de pe acoperis, maestrul s-a intors catre mine si, ca o concluzie, mi-a spus ca prin vechime, nici macar un vin prost nu se face mai bun, darmite o vioara care e "regina instrumentelor muzicale". "Uneori", spune Arnulf Einschenk, "ma gandesc ca pianele pe care le acordez sau viorile sunt ca oamenii, mai bune sau mai rele, mai rezistente sau mai slabe, mai noi sau mai vechi, mai dure sau mai sensibile la schimbarile care vin dinafara. Si de aceea, eu asa le si tratez, ca pe niste fiinte apropiate. Ma apropii de ele cu smerenie."
In sunetul muzicii
S-a lasat linistea in atelier. Il intreb pe mester daca stie sa cante la pian. "Putin", imi spune el, "dar stiu cum trebuie sa sune perfect un pian, si asta nu se invata oricum." Mii de ore de munca au trebuit, povesteste el, pana cand a invatat aceste sunete perfecte de la bunicul lui, si mai apoi de la tatal lui. De mii de ori acestia l-au pus sa intinda corzile, sa le prinda in tarusii de lemn, sa stranga cu clestii si-apoi sa apese pe clape, si iar s-o ia de la capat, pana cand din hatisul de incercari se auzea sunetul acela cautat anume, acela, singurul care se potrivea perfect in sirul celorlalte, implinindu-le si inchizandu-le ca o acolada. "Meseria aceasta nu se fura. Meseria aceasta se invata, cu truda si cu migala, cu perseverenta. Nu e usor sa ajungi acolo, in lumea sunetelor si sa le poti dibui pe fiecare, sa le cantaresti, sa le potrivesti intre ele. Instrumentele trebuie sa sune perfect, pentru ca ele sa poata invia in mana artistului. Si de aceea trebuie sa fim noi pe lumea asta, noi, acordorii, fara de care nu se poate, caci muncim pentru ca altii sa straluceasca in lumina reflectoarelor si pentru ca muzica, desigur, sa triumfe."
Otilia Teposu
Fotografii de Iulian Ignat
Palatul florilor de sub Tampa
Cu cladirile sale inalte si elegante, vechi de mai bine de un secol, cu anticariate pitite strategic pe stradute ce se ramifica din Piata Sfatului, cu lumini de noapte ce pun in evidenta detaliile, broderiile fine si frumusetea magistrala a Bisericii Negre, cu restaurante, cofetarii si cafenele pline de intimitate, centrul vechi al Brasovului respira un aer occidental, imbinat cu parfumul unui burg medieval. Impulsionati de dorul de casa si de civilizatia Ardealului, tot mai multi romani si sasi plecati de aici inainte de 1990 se intorc, isi pornesc propriile afaceri si aduc cu ei prieteni si parteneri care se lasa prinsi de farmecul orasului. Printre acestia se afla si Erika si Herman Best, veniti din Germania, care au deschis in plin centrul orasului o florarie ca in metropolele occidentale: "Palatul Florilor", un loc magnific, unde esti intampinat de o explozie de culori si miresme, de buchete imense de trandafiri, garoafe si irisi, flori de sezon si plante decorative, de gargarite, inimioare, iepurasi, ingerasi si de o uriasa jucarie vie, un Saint Bernard care iubeste florile: Tisa.
"Noi, brasovenii cei vechi, ne salutam pe strada ca si cum am fi rude"
Traditia si continuitatea unor vechi familii sunt la mare pret in Ardeal, iar istoria stramosilor doamnei Erika Szonda-Best este strans legata de cetatea Brasovului. Familia tatalui sau - maghiar ce vine din Tarlungeni - se ocupa cu negustoria, iar cea a mamei - sasoaica, se trage dintr-un sat apropiat de Brasov, Haghic. Stabilita in Brasov, familia a inceput sa se ocupe de gradinarit si de negotul cu flori. "Brasovul copilariei mele era un oras atat de frumos, in care nu te plictiseai niciodata. Eu eram singura fata din cartier intre 17 baieti, asa ca am invatat sa ma bat, sa joc fotbal la fel ca ei. Am facut 14 ani balet, am jucat baschet de performanta. Aveam o mare libertate, pentru ca intotdeauna, atunci cand era nevoie, simteam dupa umeri bratul protector al fratelui care parea ca spune: "Gata, pana aici v-a fost". Ne strangeam o gasca de 15-20 de prieteni si, din mai pana-n octombrie, colindam muntii, Fagarasul, Piatra Craiului, iarna urcam in Poiana la schi si la patinaj. Seara mergeam la concert simfonic sau la teatru. Brasovul avea un aer de "unio trium nationum" pe care si l-a pastrat pana astazi. Romani, sasi, unguri, eram cu totii prieteni buni, vorbeam toate cele trei limbi. Eu vorbeam cu mama in germana, cu tata in ungureste si cu prietenele mele in romaneste."
Doamna Szonda-Best a copilarit printre rasaduri, printre trandafiri si gladiole, invatand de mica secretele meseriei. Mai tarziu, s-a indreptat spre floraria unchiului sau. Portretul in ulei al acestuia se afla acum la loc de cinste, in "Palatul Florilor". "L-am iubit si l-am respectat foarte mult, era un om spiritual, erudit, vorbea sase limbi. Si-a pastrat sufletul tanar pana la sfarsit. Krupka Geza il chema. Imi amintesc cu mare placere de el, de discutiile pe care le purtam in atelier, toata noaptea, in timp ce impleteam panglici pentru cele 10-15 nunti de a doua zi. Vorbeam despre Dumnezeu si lume... Am invatat multe de la el si apoi am dat examen si am devenit unul dintre putinii decoratori florari din acea perioada, sfarsitul anilor 70. In Germania, nu am plecat pentru ca aici nu am avut ce-mi trebuie, ci pentru ca ma simteam ca un butoi de lemn cu cerculetele alea de fier in jur. Nu aveam libertate, iar in momentul in care mi s-au luat si lumina, si caldura, s-a umplut paharul. Am plecat, dar acolo am ajuns mai intai intr-un oras cu casele innegrite de praful carbunilor, si ma gandeam "Cum de-am ajuns, Doamne, de la poalele Carpatilor in uratenia asta?". Ungurii au o vorba, s-ar traduce "gardurile n-au ulucile unse cu miere" si cei ce pleaca din tara trebuie sa stie ca nu este deloc usor. Din fericire, eu aveam acolo o mica Romanie - in acelasi an am plecat 3-4 familii de prieteni -, insa chiar si asa mi-a fost foarte greu. Nu rezista acolo decat varfurile, cei foarte bine pregatiti profesional. Cu greu iti mai gasesti serviciu dupa 40 de ani. Spui ca esti din Romania, deja esti stampilat ca nu-ti faci bine meseria. Si atunci, mi s-a sculat mie sangele unguresc si am zis: "Si daca taie astia lemne pe mine, tot le arat eu lor, fir-ar sa fie!". Am mers la o florarie si i-am spus patronului ca muncesc pe 6 marci pe ora - o femeie de serviciu castiga 10 - daca imi da o hartie prin care atesta ca am lucrat trei luni la el. Dupa doua saptamani, umbla dupa mine sa incheiem un contract, insa am lucrat trei luni si am plecat, iar cu hartia am putut sa ma angajez fara probleme in alta parte. Asa l-am cunoscut pe sotul meu, care pe atunci avea o florarie in Munchen."
Bunica cu parul rosu
Si Herman Best si-a petrecut copilaria in lumea magica a florilor. Incepand cu cinci generatii in urma, familia sa din Bavaria se ocupa cu gradinaritul si cu florile. Pe timpul razboiului si in anii ce au urmat, afacerea familiei a avut mult de suferit, florile erau putine, se gaseau numai trandafiri si garoafe, astfel ca s-au ocupat mai mult de negotul cu legume. Din anii 60 insa, lucrurile si-au revenit la normal si fiecare dintre cei 7 frati ai familiei Best s-a specializat intr-un domeniu si a pornit propria afacere cu flori. "Am fost un copil alintat, crescut de bunica. Mi-o amintesc la 90 de ani, o femeie rafinata, cu parul rosu si cu un ten alb, atat de alb incat vara iesea din casa numai cu manusi de dantela in maini si cu umbreluta de soare, iar noua, copiilor, ne era asa de jena sa mergem cu ea pe strada. Bunica m-a iubit foarte mult si si-a dorit sa ajung ceva mai bun decat un gradinar sau florar. Eu voiam sa devin silvicultor, sa traiesc in aer curat, insa tata a fost cel care a decis in privinta meseriei mele. Pe langa ce am invatat acasa, am facut ani buni de scoala, de ucenicie, pentru a ajunge maestru florar. Ce vreti, asta e afacerea familiei si o ducem mai departe. Fratii mei au copii si sa vedeti vreo 14 prichindei de 2, 3, 4, 5 ani cum alearga sau merg de-a busilea prin sere. Vor prinde si ei meserie de mici, iar la maturitate totul va veni de la sine."
Sunt 14 ani de cand domnul Best a venit pentru prima oara in Romania. La inceput a fost socat de cozile uriase de la granita, de alimentele mucegaite din magazine, insa, incetul cu incetul, prima impresie s-a dizolvat, iar acum el priveste altfel realitatea. "Lucrurile se schimba in bine de la an la an. La inceput, imi era rusine sa spun ca vin aici, insa acum, daca aud in Germania spunandu-se ceva de rau despre Romania, nu ezit sa-l pun la punct pe respectivul. In afara de limba romana, pe care inca nu am invatat-o, ma simt aici ca acasa. Ies in fiecare zi la plimbare sub Tampa cu Tisa, Saint Bernard-ul nostru, imi place mult aerul medieval al vechiului oras si imi plac si oamenii. Bavarezii sunt si ei deschisi, comunicativi, insa doar daca te cunosc, altfel se poarta foarte rece. Brasovenii au ceva din caracterul nemtesc, te poti bizui pe ei. Cum zicem noi, "e o vorba, nu-s doua!". Au plecat foarte multi sasi din oras, insa spiritul lor a ramas aici. Nu vad nici un motiv serios pentru a ma intoarce in Germania."
"Un lucru temeinic se face din toata inima, nu cu jumatati de masura"
"Cand mergeam de mana cu mama prin oras, ma rugam de fiecare data de ea sa intram la casa cu balcoane", isi aminteste doamna Szonda Best. "Era doar un fel de magazin satesc cu de toate, insa eu ma visam o printesa care alearga, cu parul in vant, in rochie lunga, cu trena, prin balcoane." "Balcoanele" interioare, prin care alerga odinioara printesa, sunt acum impodobite cu panglici si cu buchete de toate culorile, iar floraria din Piata Sfatului arata intr-adevar ca un "Palat de flori". El a fost deschis in 2001, dupa ce Herman Best si-a lichidat afacerile in Germania. "Nu se poate face un lucru temeinic cu jumatate de inima", spune el. "Daca as fi incercat sa merg in paralel, si aici si acolo, nu ar fi mers deloc, nu te poti imparti." Primii trei ani au mers in pierdere. "Este mai greu ca in Germania, din cauza puterii de cumparare mai mici a romanilor, dar si a birocratiei care in Romania te aduce in pragul disperarii."
Cei doi au pornit pe acest drum si vor sa duca la capat o afacere trainica, la standardele cele mai ridicate. Aduc marfa din Germania, Olanda, Italia si de la sera proprie din Carpinis, merg la expozitii internationale de unde vin cu idei noi, incearca sa impuna aici o adevarata scoala in domeniu.
"Patroni sau angajati, toti cei ce lucram in florarie suntem ca intr-o familie, ne spunem pasurile unul altuia, ne ajutam atunci cand avem nevoie. Incercam sa le aratam clientilor ca nu tot ce e lucios e de calitate. Ii incurajam sa aleaga plante de casa, ce tin mult mai mult decat un trandafir, le dam toate amanuntele de care au nevoie pentru a le ingriji si a se bucura de ele."
La "Palatul Florilor", care este deschis in fiecare zi, inclusiv duminica, pana seara tarziu, multa lume intra doar pentru a admira, pentru a lua o doza necesara de frumos, de culori, lumini si de parfumuri. Clientii obisnuiti ai florariei sunt atat oameni cu bani, care vin aici pentru un urias buchet de trandafiri, cat si pensionari care cumpara cate un ghiveci cu muscate, in rate. Respectul profund pe care patronii il au pentru cei nevoiasi si batrani le tine si acestora usa florariei deschisa.
"Este o munca pe care, daca ai putea, ar trebui sa o faci 26 de ore din 24 in fiecare zi", spune doamna Szonda-Best. "Singurul gest de afectiune pe care imi amintesc sa-l fi facut bunica mea, care era o femeie foarte aspra - a avut pe umeri raspunderea unei familii cu 6 copii - a fost intr-o noapte de iarna, cand ma ajuta la florarie sa fac panglici si buchete. Mi-a dat asa, cu palma ei batatorita parul de pe frunte si mi-a zis: "Tu, fata mea, muncesti mult, faci parte din slangul nostru!". Adica aschia nu sare departe de trunchi, nu ne faci neamul de ras! Este intr-adevar munca din greu, dar si satisfactiile-s pe masura. Cand vedem un client multumit de aranjamentul, de buchetul pe care i l-am facut, cand il vedem ca se uita la flori si-i rad ochii in cap de bucurie, atunci parca banii nici nu mai conteaza si ne simtim si noi impliniti. Iar oamenii simt asta si vor sa ne ofere si ei ceva. Un pensionar caruia i-am facut o reducere a bagat mana in sacosa si ne-a daruit doua cepe mari, una rosie si una alba. Le-am pus aici pe masa si au insemnat marea recompensa a acelei zile."
(Fotografiile autorului)