Misterioasa poveste a Domnitei de fum

Horia Turcanu
Intre Oltenita si Giurgiu, in inima campiilor nesfarsite, se afla satul Cascioarele, pe malul Dunarii. Sunt locuri unde oamenii traiesc de la facerea lumii si care poarta in ele amintiri tulburi, la limita intre realitate si vis. Uneori, granita dintre ele se pierde.

Merg pe gheata lacului Catalui si gheata e translucida, caci dedesubt se pot vedea uneori umbre ciudate, ca si cum niste fiinte mari ar inota acolo, cautand o iesire, insotite de bule stranii de aer care alearga pe dedesubt. Vantul bate nebuneste, spulberand putina zapada asezata azi-noapte peste lacul incremenit. Fiecare respiratie arde. Inaintea mea merge Porumbita, bodoganind ceva despre iernile tarzii de pe Dunare, despre iernile nebune ale acestor campii fara capat, care nu lasa primavara sa se apropie. Nu-l aud. Vantul suiera si gheata trosneste, un fel de tiuituri cum n-am mai auzit niciodata. Vin din departare, se apropie cu viteza, trec pe langa noi si dispar catre satul Cascioarele, pe care l-am lasat in urma si care acum aproape ca nu se mai vede, pierdut in ceata si negura. De fiecare data incremenesc si de fiecare data Porumbita se intoarce cu o mutra ironica, isi da caciula ba mai pe ochi, ba mai pe ceafa. "Nenicule", zice, "se vede ca esti de la oras. Asa tistuie gheata iarna, asa face cand se crapa. Vine crapatura ca fulgerul, aia suiera asa, si se duce catre biserica. Dar nu se rupe, asculta-ma pe mine, ca sunt om de saistrei de ani, si stiu eu ce vorbesc. Ziua se delasa gheata, noaptea se strange la loc. D-aia face asa."
In fata se zareste Ostrovelul, o insulita napadita de maracinisuri teribile, prinsa in gheata, iar dincolo de Ostrovel ar trebui sa fie malul si ruinele unei stravechi manastiri, pe care eu le caut si ale caror fotografii le-am vazut undeva. Numai ca pentru moment, suntem in mijlocul pustiului, satul pare ca a fost luat de negurile turbate ce alearga neoprite de nimic dinspre Dunare. Ultima casa a satului se mai vede ca un punct, impresurata de gheturi. "Bai nenica, io te duc pana acolo si-ti mai spui una-alta, fiindca asa-mi place mie, sa fie omul-om si prietenie, dar fii atent la mine-aicea, locul asta unde mergem noi acuma nu-i al bun. Noi nici copiii nu-i lasam sa vina p-aicea de capul lor. Acuma, umbla multe povesti, io nu stiu care-i buna si care nu, ca nu sunt al mai invatat, dar spun si eu ce-am auzit si-am vazut, ca nici eu nu sunt de azi de ieri pe lume. Am sapat si la santier, la arheologi cand au fost, si nu mi-a placut ce-au facut, ca au tulburat mortii si asta lor n-are cum sa le placa."
Fane zis Porumbita, pe care-l cheama de fapt Stefan Vlasu, are o mutra stransa din cauza gerului, ridurile de pe fata lui au devenit rigide, dandu-i o expresie ciudata. Peste puloverul de lana groasa poarta o salopeta militara, iar in picioare cizme de cauciuc, pentru ca atunci cand a hotarat, in trei secunde, ca merge cu mine, pur si simplu a lasat vacile cum erau, a inchis usa grajdului si-a zis "hai nenicule".
Ajungem la Ostrovel, care arata bizar, o palma de pamant inghetat in mijlocul lacului, cotropit de hatisuri de netrecut. Un om din sat taie cu un topor arbusti acoperiti cu spini uriasi. Nu ne raspunde la buna ziua, nu scoate nici o vorba. Vantul suiera prin maracinisuri. Stam cinci minute intr-o vagauna sapata in mal, sub vant. Fata imi arde. Fumam ciuciti sub mal. "Au sapat si pe Ostrovel, dar n-au gasit decat ziduri, nenica, ingropate in pamant, si tot felul de cioburi, dar acolo unde-a fost manastirea nu-i lucru curat. Din manastire n-a mai ramas decat un picior de la turla, dar se vede ca-i din alte timpuri, ce oameni or fi fost aia care-au facut-o, nu stiu sa spui. Da-ti spui cu mana pe inima ca atuncea cand au scos la reveneala mormintele, ne-a stat inima-n loc. Io imi faceam cruce pe cerul gurii cu limba cand am vazut oasele ranjite frumos, invelite in haine de calugari. Sa vedea cat de colo ca-s calugari, le iesea oasele prin haine din alea negre, si astia le dezgropasera cu maturica, de se vedea tot. Atuncea eram si eu mai tanar, sa fie vreo treij de ani d-atunci, si eram tare de inima, dar tot mi s-a zbarlit pielea pe mine. Bai nenica, ascult-acia ce spun: aveau, nene, puse sub cap caramizi uite-asa, de lut, toti la rand. Dormeau somnul de veci pe perne din lut! Pai crezi ca le-a placut sa le deranjeze astia somnul de veci? Ca ei au plecat si-am ramas noi, aici, sa dam piept cu..."
Mai sunt cateva sute de metri. Se vede malul. In stanga, "d-aia parte", cum zice Porumbita, malul e crestat de doua santuri lungi, paralele, acoperite cu zapada viscolita. Acolo au sapat cei de la muzeu vara trecuta. In fata se vede sarpele lucios al unui paraias inghetat care se varsa in lac, strajuit de salcii incremenite intr-o pozitie nefireasca, cu crengile invalmasite, ca si cum un vant ciudat le-ar fi modelat forma. Apoi, pe coasta magurii, ruina absolut stranie a acestei manastiri stravechi, un fel de sfinx absurd, modelat din caramizi si mortar, ce pare crescut din pamant, din vegetatia saracacioasa si galbena, contorsionata la picioarele sale. E ireal. Porumbita a devenit mai tacut. Mai incruntat. Suntem in bataia vantului. Poate ca e vreo doua dupa-amiaza, atunci cand urcam panta catre ruine. Numai ca lumina bate a inserare. Un vaiet lugubru se aude dinspre ruina. Porumbita se opreste: "Asa face ea cand bate vantul. Urla! E asa, o gaura in zid (deseneaza cu mainile in aerul inghetat forma unei deschideri ogivale) prin care trece vantul si ala urla asa." Figura lui a devenit serioasa. Calca cu grija, ca si cum ar vrea sa ocoleasca ceva. Nu-i place ideea de a calca peste mormintele acelor misteriosi calugari, cu perne de lut puse sub cap.

Domnita lacului

Zapada e pana la genunchi, cerul e jos, maracini galbeni se agata de picioarele noastre, ca si cum ar vrea sa ne impiedice. Porumbita merge inaintea mea, facandu-mi mereu semn cu mana, de parca ar zice: "Hai, esti cu mine, nu te teme". Jos se vede Ostrovelul prins in menghina gheturilor. Ne apropiem de silueta rosiatica a ceea ce a mai ramas din turla manastirii, stinghera printre arbusti contorsionati. Porumbita, curajos, vorbeste aproape in soapta, in timp ce eu imi spun ca toate acestea ar trebui sa fie resturile unei constructii medievale. "Aici e, nenica, fii atent, uite pe unde se duc zidurile, pe sub pamant, vezi? De-aici, daca te uiti, ar trebui sa se vada tot satul cand e senin. Io stau acolo, pe mal, la coada lacului, si vad ciotul de zid tot timpul. Io nu vreau sa spun ce n-am vazut, Doamne iarta-ma, da aicea sunt si lucruri necurate, parerea mea..." "E loc bantuit?", intreb. Omul tace, isi da caciula din nou de pe ceafa pe ochi si isi ia o expresie conspirativa. "Am vazut lumini. Nu numai eu, a vazut tot satul care sta de partea ailalta a Cataluiului. Eu nu-s nebun din aia, sa zic ce n-am vazut. Aicea se-ntampla neste chestii, si sa nu crezi ca Porumbita e prost! Cand sunt lumini de pescari, sunt de pescari - ca vara aicea e plin de pescari de la Bucuresti, dar aia au lanterne si chestii, fac galagie, eu am vazut ce-am vazut cand nu era picior de pescar." Il cred. "Ascult-aici, nenica, iti arat acuma un loc unde-a fost gasita Domnita, era ingropata in biserica. Calugarii au fost afara din biserica ingropati, dar ea era inauntru, uite, cam pe-aicea." Da putin la o parte zapada, cu mainile. "Si eu zic ca asta-i chestia care esplica multe, ca muierea asta nu era muiere de rand, ma-ntelegi? In primul rand, ca avea o lespede de piatra asa, de doi metri, impodobita pe margini, ce n-a vazut pamantul, incrustata frumos, tare si grea de n-au putut-o ridica sapte oameni. Si dedesubt, nenica, ce crezi? Aur! A-ur! Cine-o fi fost ea, vezi bine ca nu era fitecine! Era invelita cu o haina uite-asa, de aur, si o rochie lunga, care se mai vedea, si capul ei, nenica, daca-l vedeai! era pus pe o pernita de catifea!" Asteapta o clipa sa vada ce impresie imi fac toate acestea, cu figura lui de vulpoi ratacit in inima vantului. "Si acuma fii atent! In par, care era rosu, avea 17 ace lungi de aur, cu stele in capat, si pe fiecare stea era o piatra scumpa. Haina in care era infasurata avea butoni de aur si fireturi ca la generali, in urechi avea cercei de cei lungi cu pietre si pe deget un inel cu semne pe care nimeni nu le stie. Si acuma, te intreb nenica, cine era Domnita asta? Cum a facut ea ca din toate mormintele, ca au mai fost si alte morminte in biserica, dar erau goale de aur, tocmai ea sa scape? E lucru curat?" Da din cap ca si cum numai el ar putea sa inteleaga grozavia acestei descoperiri, la care el a fost martor, si importanta acestor amanunte pe care el le leaga intr-un mod misterios. "Unii spun ca era o fecioara curata, care a murit din neam de boieri, altii ca a fost o regina care avea puteri, ca doar inelul ala nu era degeaba cu semnul crucii pe el. Dar eu cred ca ea nu mai are liniste de cand a fost tulburata, si nici neamul ei. De ce-au fost ingropati calugarii afara din biserica, si ea inauntru, daca nu s-o pazeasca? Zau asa! Nu-i de mirare tot ce se intampla p-aicea, ca vin babele de pe sapte sate sa ia clisa cand e luna plina, pentru prostii dracesti! Pai cand au dat piatra de mormant la o parte, s-au cutremurat caii-n lunca, nenica, s-a involburat Cataluiul, de-au zis oamenii ca vine zapor peste noi, de-si faceau toti cruci, numai profesorii aia nu pricepeau. Intelegi? Curat lucru era si crestinesc sa dai piatra la o parte? Daca era legata cu blestem? A? Ei au plecat, noi am ramas aicea, sa numaram firele de busuioc crescute prin tigva de sarpe, ca asa se face pentru necuratii. Astea-s vraji bulgaresti, sa stii de la mine, cand gasesti busuioc in tigva sa stii ca ala a fost pus de Bunavestire pentru legatura cu necuratii, si eu aicea am gasit, cum te vad si cum ma vezi, treburi din-astea, si canepa de vara arsa si pamantul scurmat si stiu bine cine si ce face. Porumbita nu-i prost, dar mai mult nu pot sa spun." Si domnita?, intreb. "Aicea-i, si nu-i bucuroasa. Toata lumea stie ca ea a scufundat Ostrovelul. Umbla ca fumul, risipita in patru zari. I-au facut si slujba de pomenire la biserica, crestineasca, a stat o vreme cuminte, si pe urma iar s-a pus pe vant."
Am inconjurat locul prin nameti, am pipait zidurile ramase din stravechea manastire - vantul suiera mereu prin marea deschidere de la baza ei. Am calcat poate peste mormintele calugarilor, despre care el credea ca au fost un fel de soldati care trebuiau s-o pazeasca pe domnita lacului, dincolo de moarte. Porumbita a devenit din ce in ce mai tacut, pana cand mi-a spus sec: "Nenica, ma duc la vacile mele, ca ma asteapta, sa lasa seara, nu mai sta pe-aici!". Il intreb despre busuioc si despre tigvele de sarpe. La cine sa ma duc sa imi spuna? Cine din sat vine sa ia tarana de pe morminte? Cine a mai vazut-o pe Domnita umbland, dupa ce a fost dezgropata? Omul tace si ma priveste inghetat, de parca ma vede atunci prima oara. De un sa stie? A uitat, Porumbita a uitat, se grabeste de-acum, Porumbita nu-i prost, ca astia de-ntreaba pleaca, dar el, el ramane si nu vrea necaz. La intoarcere, am traversat lacul de gheata singur.

Cercuri de ceata

A doua zi, am descoperit ca satul Cascioarele este rasfirat peste niste maguri superbe, de pe care, cand e senin, se vede Dunarea, aflata la doi pasi. De data aceasta insa, soarele se prefigura prin ceata ca un glob de vrajitoare, peste fata caruia aluneca umbre. Am inconjurat biserica in cautarea marii si enigmaticei pietre de mormant, ce abia fusese carata de sase oameni, si am vazut din ea doar un colt iesit din zapada. Am stat de vorba cu preotul satului si el mi-a spus, zambind, ca exista o adevarata mitologie locala, legata de sapaturile "d-aia parte", dar ca povestea Domnitei invesmantate in aur este adevarata. Satul a tesut povesti nebunesti imprejurul acestor intamplari si a pus pe seama ei unele ciudatenii care, desigur, ar putea avea si alte explicatii. Mi-a confirmat insa ca oamenii acestia care traiesc in mijlocul campiei si la marginea marelui fluviu au credintele lor, viziunile lor si un fel anume de a visa lumea, care este poate unic. Ei sunt coboratori dintr-o uriasa istorie, ale carei amintiri neclare le poarta pretutindeni cu ei, fara sa stie de unde vin si nici ce inseamna. Pe Ostrovel, sapaturile au scos la iveala civilizatii vechi de sapte mii de ani.
Am traversat din nou lacul pe gheata si am vazut pasarile satului incremenite ca niste statui, grupate in cercuri perfect simetrice, in jurul unor copci albastrii, am strabatut crangurile nebune numite Tufele Grecului, unde uneori dispar animale asa, pur si simplu, mergi pe urma lor si deodata urma se intrerupe. Ca si cum animalul s-ar fi evaporat.
Am batut ulite stranii, cu porti si ferestre ferecate, din spatele carora nu razbatea nici un zgomot. Nimeni nu vorbeste cu inima deschisa despre cele ce se petrec dincolo de lac, dar toti depun marturie ca, intr-adevar, intr-o buna zi, Ostrovelul Mic s-a scufundat, ca si cum n-ar fi fost, inghitit in adancuri. Da, au fost cai dusi, care dusi au ramas pentru totdeauna. Da, in sat s-au vazut urme de lupi mari, care strabatusera ulitele, toti in acelasi sens, pentru a disparea undeva, inspre Dunare, si a doua zi luna era inconjurata de nori sangerii, ca si cum duhuri rele ar fi imbolnavit-o. In anul acela a fost seceta grozava, pamantul crapase de-ti intra calcaiul in el si soarele ardea peste campie, de cadeau pasarile fulgerate din copaci.
Pe o coasta, sus, in fata casei sale, un taran de treaba, pe nume Niculae Pitoi, a aratat cu mana spre malul celalalt al lacului, unde se afla ruinele si dincolo de care se afla Tufele Grecului, si mi-a spus asa: "Baiete, acolo, vara-iarna, tot mereu e o pacla care se isca din padure. Cand pacla coboara pe oglinda Cataluiului, nici vita nu se-apropie de apa, iar pestii cei mari se lasa pe fund cu urechile desfacute, iar corbii se duc peste campie. Atuncea nu-i om in sat sau animal sa intre acolo, ca dac-ar intra, n-ar mai iesi, si nimeni nu i-ar mai gasi in veci!". Nu, nu vrea si nu poate sa-mi spuna ce-i cu vorbele astea despre femei batrane care fac acolo, la ruine, tot felul de vraji, dar e adevarat, unii le-au vazut. "Si Domnita dezgropata?" "Pai, dansa cica umbla pe-acolo, prin ceata. Ea a fost ingropata mireasa curata", zice, "dar asta a fost demult taare. Cica mirele ei era un grec de la Silistra, pe care ea-l aducea cu puterile ei cand voia. Grecul era prins cu vraja de dragoste cand era aici, dar cand pleca, era insurat cu alta, de-a lui." "Si?" Omul se leagana de pe un picior pe altul in zapada amestecata cu noroi, caci toate acestea le vorbim afara, sub cer. "Cand a aflat, ea s-a imbracat alba, in mireasa, si-a pus inelul de aur cu semne, si-a infipt 17 ace de aur in par si s-a omorat. S-a aruncat in lac si l-a blestemat. Cica el a venit atunci calare si plangand si a plans-o, si a plans-o, pana cand a rasarit busuioc la mormantul ei. Era cu mintile luate, vezi bine, ca ea nu-si pierduse puterile dupa moarte, si atunci el s-a ridicat si a fugit in padure. Nu s-a mai intors niciodata. Nimeni nu l-a mai vazut. De atunci, se numeste padurea Tufele Grecului si cam de pe-atunci au cam inceput sa dispara animale acolo, daca nu chiar si oameni, dupa cum am auzit."
Incetul cu incetul, cercurile de ceata cu care satul acopera aceste istorii se risipesc. Povestile devin mai clare. Ei, oamenii din Cascioarele, habar n-au cand ar fi putut sa se petreaca toate acestea si nici nu-i intereseaza. Pentru ei "mai demult" ar putea insemna acum o suta de ani, sau cinci sute, sau o mie. Ar fi acelasi lucru, pentru ca povestile lor plutesc pe timp, asa cum ceturile plutesc pe vant.
Tanti Lena e imbrobodita bine, cu un fel de halat ciudat pus peste pulovere groase, cu fata roscovana si plina, cu picioarele infipte in cizme inalte de cauciuc: "Multi spun multe. Dar si mai multe nu le spune nimeni, ca despre unele lucruri nu sa vorbeste asa, orisicand. Unele locuri au putere si daca le vorbesti, le imprastii puterea." "Dar busuiocul?", intreb, "busuiocul care creste pe Ostrovel si la vechea manastire? Am auzit ca-i bun pentru leacuri de dragoste." Da din cap, ca si cum i s-ar fi lamurit o chestiune importanta. "Pai, de ce nu zici asa?" Se apleca putin in fata, ca si cum ne-ar putea auzi cineva. "Nu", zice, "pe Ostrovel nu-i busuioc, acolo alunul e bun, ca-si trage puterea din apa, si mai sunt niste maracini rosii, tot asa, buni, care se usuca si se fac praf. Astea nu-s treburi de barbati." Tac, dar pe ea n-o rabda inima sa nu mai spuna ceva. Alunul de pe Ostrovel se taie pe ascuns, fara sa te vada nimeni, ca un fel de nuia, si se pune la grinda sau sub talpa casei. Apara de duhuri rele, de vraji, trimite mortii in lumea lor. Asa. Maracinii-s de dragoste. Si canepa? "Aa... Canepa nu-i pentru oameni cuminti, e mai mult pentru femei stricate, care lucreaza cu duca-se pe pustii. Fumega seminte de canepa ca sa afle ce-o sa fie." O intreb de domnita ingropata in manastire. "Stiu eu ce cauti. Ea, mireasa, e mama lor." A cui? "Mireasa face si desface. Nu zic, a facut si bine, da poate c-a facut si rau, fara sa vrea ea. Ca puterile nu stiu pe mana cui intra, cum soarele nu stie pe cine bate. Lumineaza si pe bun, si pe rau, Doamne iarta-ma. Da-ti spun eu unde sa te duci."

Baba Tinca

Pe varful dealului, acolo unde vantul taie ca o mie de sabii si unde ceata trece de jur imprejur ca o apa, e o casuta mica si darapanata, facuta din pamant si lemn. In stanga e o intrare atat de joasa, ca trebuie sa ma inclin intr-o plecaciune adanca pentru a intra. Casa e cu fata spre rasarit si spre lac. Pe un geamlac de pitici se vede Ostrovelul. Ruinele vechii manastiri sunt acoperite de umbre.
Inauntru e un cuptor din pamant varuit. Peretii sunt josi si albi, cu oale si cratite agatate de jur imprejur. Stau pe o lavita mica de tot. E prea cald. Geamlacul e strans in cercuri de gheata, la fel ca lacul, si astept dintr-o clipa in alta sa crape cu un tiuit.
Baba Tinca - asa ii spune satul - povesteste, povesteste cu o viteza extraordinara, ochii ei albastrii scapara, mainile ei vorbesc, arata, impung aerul cu degetele, il taie in felii. Amintirile ei sunt consistente ca imaginile unui film si ea, in ciuda celor 86 de ani batuti pe muchie, nu se lasa deloc condusa. Povesteste numai ce vrea, cum vrea, cand vrea. Daca vreau sa aflu ceva despre lumea ei, bine, daca nu, iarasi bine. Si, deocamdata, amintirile ei zugravesc lumea de acum 70 de ani, de pe malul celalalt al fluviului, fiindca ea e bulgaroaica, da, de la Turtucaia, ii curge apa din Dunare prin vene, si taica-sau era olar, lucra clisa, o schimba in chiupuri frumoase si uite-asa avea bratele, parca avea serpi incolaciti sub piele. Era frumos taica-sau, parca-l vede pe prispa din fata casei, uitandu-se in lungul Dunarii. Tabacov o chema de fata... De fapt, Tabacu, ca tot roman era si el, numai ca avea casa dincolo. De fapt, toti sunt romani, ca ea, cand era fata, si cu greci a vorbit romaneste, si toti au inteles. Lumea-i una! Cuvantu-i unul. Daca-l spui din inima, toti il inteleg! Creioneaza portrete fantastice care plutesc o clipa prin aerul supraincalzit al micii incaperi, scene care se dizolva cu viteza, pentru a face loc altora si altora. Ea intr-o barca cu sotul ei, romanul, vaslind, trecand-o fluviul in noua ei tara, intr-o dimineata cand soarele rasarea exact din apa. Avea camasa alba si palarie. Apoi taica-sau traversand Dunarea pe gheata cu caii, cu papornite pline cu paini mari, calde, abia scoase din cuptorul de-acasa, venind la saracia lor, sa-i vada. Painile aveau, fiecare, semnul crucii facut in coaja, ca asa se faceau, nu ca acum. Apoi foametea si ei doi, ea si cu romanul ei, trecand Dunarea invers, cu barcile, sa caute ceva de mancare la casa parinteasca. Toata viata lor au traversat Dunarea, in sus si in jos. Si asa o sa fie pana la moarte.
Ii spun despre Porumbita. Despre vraji bulgaresti, despre busuiocul pus sa creasca prin tigva de sarpe, dincolo de lac, sub Tufele Grecului, si despre Mireasa ingropata in biserica vechii manastiri.
Baba Tinca ma priveste pe sub broboada groasa o clipa, apoi zambeste larg. "Copii!", zice ea mai mult pentru sine. "Stie Porumbita ce stie, dar nu stie bine. Sa spui eu cum a fost, ca cam imi dau eu seama ce vrei sa stii. Acolo a fost, peste balta Cataluiului, curte de boieri, daca nu de domni cumva, dupa cum se spune, c-a fost demult tare, nici bunica nu era nascuta cand steteau peretii manastirii pe picioare si umblau calugarii pana-n marnea Dunarii si mai departe. Mie mi-a spus socru-meu, Dumnezeu sa-l ierte, ca manastirea s-a surpat cand a fost bunica-sau copil, de la o tremuratura necurata de pamant. Dar ce spui eu acuma a fost mai demult. Cica Domnita asta care s-a omorat mireasa, nimeni nu stie cum a chemat-o, cica asta a avut mama de lapte pe o bulgaroaica mestera, de peste Dunare. Domnita era ori sora, ori fiica cu doamna mare, nevasta boierului sau ce era. Aveau curte mare acolo si manastirea si slepuri de facut negot pe Dunare. Si mama ei de lapte, bulgaroaica asta de la care o fi supt ea, erea mestera la farmece, stia ce nu stia pamantul, toate din cer si din apa, toate plantele de leac si de dragoste. Cea mai mare vrajitoare din toata tara bulgara pana la Stambul. Si vrajitoarea asta mai avea o fata, fata ei buna. Domnita a supt la tata ei deodata cu fata si amundoua au invatat de la vrajitoare cate-n luna si-n stele. Cand s-au facut din copile fete de maritat, zice din batrani ca s-au certat pe grecul asta din Silistra. Amundoua il iubeau pe el. Au facut ele farmece, ba cu apa din balta, ba cu busuioc de luna, ba cu bobii, toate pacatele le-au facut. Se luptau pe grec. Cica venea grecul mancand pamantul la ele, ba la una, ba la alta, prin aer venea. Ii luasera mintile si era ca nebun. Ele, surori de lapte la vrajitoare, aveau puteri mari, lucrau cu necuratul. Azi asa, maine asa, asa vraji au facut, ca satul, care erea d-aia parte de balta, s-a imprastiat. Umblau duhurile rele in tot locul, puteai sa le vezi si sa le auzi cum se hlizeau pe deasupra. Calugarii faceau slujbe, dar degeaba." Baba Tinca tace o clipa, cu ochii infipti in geamlac, ca si cum ar socoti daca sa-mi mai spuna ceva sau nu. Pare ceva grav. Se hotaraste. Vorbeste aproape in soapta. "Acuma, unii spun ca Domnita ar fi facut un copil din flori, dar ca a fost blestemat de cealalta si a fost nascut mort. Altii spun ca umbla dupa ea un boier mare, s-o ia de nevasta, dar ea nu putea sa-l lase pe grec la ailalta. Ce-o fi fost, nu stiu, dar necuratul si-a bagat coada. Si-atuncea, Domnita a facut-o de necaz pe-aia. A suflat-o in fum de aur, cu vraja mare." Ma priveste fix, ca sa vada daca pricep grozavia. "I-a prins la ailalta sufletul in fum de aur si l-a dat diavolului! Grecul, care cica ar fi vazut pe necuratul luand-o, si-a pierdut mintile si cica si-acuma mai umbla prin cranguri, cu mintile pierdute, nu poate nici muri, nici trai. Nici in cer, nici in pamant. Domnita s-a imbracat in mireasa, s-a invelit cu mantie de aur si s-a inecat in Catalui. Maica-sa buna a plans pana s-a dus la Domnul, curtea boierului s-a risipit in patru vanturi sub blestem, si ele, vrajitoarele, una a fost ingropata cu alai in biserica, cealalta afara, in cimitir. Cica grecul merge si azi, ba la una cautand-o, ba la cealalta, si nu se gasesc niciodata unii pe altii, ca de murit nu pot muri. Sufletul vrajitoarelor nu-i primit la Dumnezeu, da-i alungat si de necuratul, si-atuncea ele umbla pe dupa luna, cautandu-se. Pe urma au venit turcii si-au pradat tot-tot, au spulberat piatra de pe piatra, numai mormantul Miresei nu l-au spulberat. Asa blestem de puternic a fost pus pe el si asa duhuri mari umblau pe-acolo de paza. La urma, a fost cutremuratura de pamant si n-a mai ramas picior de om pe-acolo, numai ele, cu grecul lor, cautandu-se."
Geamlacul e acoperit complet cu gheata. "Si-acuma?", intreb. "Acuma, asa-i cum zice Porumbita, creste busuiocul prin cap de sarpe acolo, si ala-i pus in zi anume, ca leacurile si vrajile n-au moarte. Merg vrajitoarele acolo sa lege si sa dezlege, le mai vad unii noaptea, care n-au somn, pe toiege de alun din Ostrovel. Eu zic ca Mireasa e mama lor. Cand au dezgropat-o aia, la sapaturi, avea, ce crezi, inelul cu semne de vraja pe deget si toate acele de aur in par, cu stele cu tot."

(Fotografiile autorului)