Moastele Sfantului Grigore Decapolitul si minunile sale

Insirata ca o margea in siragul de manastiri din nordul judetului Valcea, vechea ctitorie monahala de la Bistrita ascunde o comoara putin stiuta de lume: moastele unui sfant implinitor de miracole.

Drumul se opreste brusc, in chiar poarta Manastirii Bistrita Olteana. Nu mai ai unde sa inaintezi. In spatele chiliilor, pus de-a curmezisul, sta de netrecut muntele Arnota, cu ascunzisurile sale de pesteri si vagauni, in care au sihastrit anahoreti indarjiti si fara nume.
De la 1490 si pana astazi, siruri nesfarsite de monahi par sa nu fi avut decat un singur gand - sa increstineze muntele, legand marea lavra de la poale, cu nevazute carari ce se cocoata spre fagurii de grote si paraclisuri adancite in peretele calcaros. Suite pe colturi de stanca si inconjurate de minuscule livezi, bisericutele arnotene scruteaza vigilent departarile:Bolnita, Pestera, Papusa sau Arnota, unde se afla, uitat de lume, mormantul marelui Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, se afla odorul cel mai scump al Manastirii Bistrita: sfintele moaste ale Cuviosului Grigore Decapolitul, cel care, vreme de 500 de ani, a pazit Tara Oltului de navaliri otomane, de seceta, de ciuma si alte nenorociri. Fara prezenta si ocrotirea lui, tinutul Valcei ar fi fost acum un loc pustiu si fara nume. Un loc al nimanui.



Uimitoarea poveste a gasirii sfintelor moaste

Severa ca o cazarma austriaca, cu doua randuri succesive de ziduri grele si inalte, Manastirea Bistrita pare o cetate inauntrul altei cetati. Cu greu accepti gandul ca pana in 1980 a stat parasita, ca ani la rand a fost temnita politica, scoala de sergenti sau camin de copii cu grave deficiente psihice. La Bistrita, frumusetea nu este la vedere, ci sta ascunsa tainic in biserica inalta ca o catedrala, in icoane si ornamente brancovenesti. Singur nu te descurci. Ai nevoie de insotirea priceputa a maicii Melentia (ghidul manastirii), ca sa descoperi pictura lui Tattarescu si catapeteasma de tei aurit adusa de la Viena, icoana cu 6 fete si clopotul de aproape o tona, daruit de Constantin Brancoveanu. Din istoria si ctitoria de altadata, nu au mai ramas decat Bolnita lui Barbu Craiovescu si cateva sfinte odoare, deopotriva cu o poveste teribila si miraculoasa, inscrisa nevazut in ziduri, in straturile succesive de caramida si piatra - incendiate, distruse si refacute de mai multe ori, din 1490 si pana acum.
Legenda spune ca banul Barbu Craiovescu (calugarit la batranete sub numele de Pahomie) isi astepta moartea intr-o temnita la Stambul. In noaptea de dinaintea executiei, marele boier s-a rugat necontenit si cu lacrimi amare la Sfantul Grigore. S-a rugat pana a pierdut sirul orelor si al gandurilor negre, cand, deodata, s-a trezit intr-o biserica plina de candele si icoane imbracate in argint. Era peste mari si tari, tocmai la Bistrita, inconjurat de cativa calugari, speriati sa vada un om cu straiele rupte si lanturi la picioare, despre care nimeni nu putea spune cum si cand anume a intrat in biserica. Drept multumire pentru salvarea lui cu totul miraculoasa, Barbu Craiovescu a inceput sa colinde Orientul, pana cand, intr-un tarziu, va gasi moastele Cuviosului Grigore Decapolitul, tinute cu multa cinste de catre un negustor turc, care, desi musulman, vedea si el sporul adus in casa de lucrarea Sfantului. Cu greu s-a lasat convins turcul sa vanda moastele Cuviosului, si asta numai dupa ce boierul oltean i-a propus sa urce racla pe talgerul unui cantar, iar pe celalalt talger sa puna aur. Negustorul a acceptat, nestiind ca Sfantul va mai savarsi o minune: pus pe cantar, trupul lui va deveni atat de usor, incat Barbu Craiovescu a indreptat balanta doar cu o mana de galbeni, spre ciuda turcului care ar fi spus: "Bac, bac, ghiaurum". Adica: "Ghiaurul la ghiaur trage".
Intampinat cu mare fala si bucurie la Dunare de catre mitropolitul tarii si un intreg sobor de preoti, Barbu Craiovescu a decis sa-l lase pe Sfant sa-si aleaga singur locul si casa. A pus, deci, racla din lemn de piersic, ornamentat cu stilizari de aur si argint, intr-un radvan tras de cai "neinvatati" si a pornit la drum, decis sa-l lase pe Cuvios sa se duca unde va voi in Oltenia. Caii au ocolit Tismana si Cozia, au trecut pe langa multe alte manastiri valcene, si nu s-au oprit decat la portile Bistritei, de unde nu au mai vrut sa plece sub nici un chip. Sfantul hotarase. Isi gasise, in sfarsit, locul si linistea.
Nemiscat, cu degetele mainii reunite etern intr-un semn de binecuvantare, moastele Cuviosului Grigore Decapolitul refuza de 500 de ani sa paraseasca maicutele si sfintita lui casa de la Bistrita. Nimeni nu a reusit vreodata sa-i incalce voia. Cand Constantin Serban Voievod a vrut sa-l rapeasca pentru a-l aseza in Mitropolia Bucurestilor, Sfantul s-a impotrivit. Cu greu au ridicat racla dregatorii domnesti, dar si mai greu le-a fost sa treaca apa Oltului, caci "pe la jumatatea apei, s-a facut din voia Sfantului o furtuna atat de mare, incat n-au putut trece firul Oltului nicidecum. Ci era a se ineca cu totii, de nu s-ar fi intors din drum, reasezand moastele la locul lor". Tot asa s-a intamplat si pe vremea domnitorului Ghica, ba chiar si in 1948, cand Sfantul - vazand gandurile de rapire ale oamenilor - se ingreuna peste fire, incat nici o caruta trasa de patru boi nu-l mai putea clinti din loc. Doar in anumite momente si cu savarsirea mai multor rugaciuni de induplecare, Sfantul dadea voie sa fie purtat, la vreme de seceta, prin sate sau chiar sa ingaduie aducerea lui la Bucuresti, unde la 1765, a salvat Capitala de ciuma, spre bucuria domnitorului Stefan Racovita, care va scuti sub porunca si blestem Manastirea Bistritei de orice dare (asemenea lui Vlad Voievod sau Neagoe Basarab).

Maica Porfiria si calugaria ei alba

In biserica Sfantului Grigore Decapolitul e liniste si miroase a tamaie. Retrasa intr-un colt, o maicuta cu straie ponosite se sprijina in doua bete si se roaga. E atat de batrana, incat nici nu se mai poate pleca in genunchi. Maica Melentia si celelalte surori ii fac metanie pana in pamant si o ocolesc cu mult respect. O cheama Porfiria si e singura maicuta care a mai ramas din vechea obste alungata in lume de catre comunisti, pe la inceputul anilor 60. Cele mai multe monahii s-au risipit prin tara, s-au casatorit ori au luat drumul pribegiei. Maica Porfiria, cu alte cateva surori, nu a vrut sa-si lepede juramantul si a ramas langa manastire, cumparandu-si o cocioaba si o fasie ingusta de pamant. A ramas neintinata, ducand in felul ei pravila calugariei albe. Nu-i pare rau, chit ca acum nu are nici o pensie si traieste din mila satenilor. Stie ca a ales bine, si o boare de lacrimi ii apare in ochi, atunci cand vine vorba despre maica Maftidia, cea care a murit anul trecut, la 96 de ani. O adevarata sfanta, o adevarata mireasa a lui Hristos, care adusa la manastire de la 3 ani, nu a mai parasit-o niciodata, pana a murit. Chiar si dupa decretul comunist de alungare din anul 1958, ea a ramas sa pazeasca biserica si moastele Sfantului, fara nici o plata, fara nici un venit, locuind in mizerie, intr-o chilie ruinata, doar in post si rugaciune.
Maica Porfiria traieste pe mai departe in cocioaba ei umila, cu ziare pe jos in loc de covor si cu bucati de carton in loc de acoperis, dar nu se poate desparti cu nici un chip de manastire. In fiecare zi, la utrenie si vecernie, vine in biserica, sprijinindu-se in cele doua bete si repetand mereu, cu glas scazut, rugaciunea lui Iisus. La cei 86 de ani ai sai, a vazut multe minuni savarsite la racla Sfantului. Sub ochii ei, o femeie din Costesti s-a vindecat de paralizie. A venit adusa pe brate de neamuri si a doua zi a intrat in biserica pe picioarele ei, pentru a multumi Cuviosului Grigore. Un alt barbat, bolnav de cancer de piele, s-a tamaduit ungandu-se cu ulei de la candela aprinsa la icoana Sfantului, in zilele urmatoare minunand pe medicul care deja il programase de urgenta pentru operatie. In 1956, un baietel din Bailesti, bolnav de epilepsie, s-a vindecat doar trecand in genunchi (asa cum este obiceiul) pe sub sfanta racla. Chiar si in zilele noastre, maica a vazut o femeie stapanita de draci si prinsa in lanturi de rude, care doar atingand moastele s-a trezit ca dintr-un somn adanc, a inceput sa planga si sa-si ceara iertare oamenilor din biserica, pentru toate cate facuse vreme de 10 ani, spre mirarea si bucuria familiei.
Maica Porfiria nu vorbeste din auzite. A trait aproape tot secolul trecut, rugandu-se si pazind moastele Sfantului care, in vremea razboiului din urma, fusesera ascunse in Pestera pregatita special pentru el, cu doua paraclise si o tainita stiuta doar de putini monahi. Nu-i place sa vorbeasca despre minuni, ci doar le pomeneste in treacat, ca niste intamplaride peste zi, considerand ca lucrarea Sfantului se vadeste mult mai apasat in chiar viata ei, in bucuria fara egal de a fi fost ingaduita langa manastire si de a fi cunoscut pe ultimul sihastru nevoitor din Pestera, pe parintele Varnava Lasconi sau pe marele carturar Paulin Lecca, pedepsit cu domiciliul fortat la Arnota, si care ii spunea, intarind-o: "Nu te intrista, sora. Necazul si incercarea vin de la Dumnezeu. Roadele rugaciunii lui Iisus sunt si lacrimile. Plangand, nu mai esti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfant se roaga pentru tine".

"Ai primit in gand ispita? Pacatul e pe jumatate implinit"

E batrana maica si privirea ei este cea a unui om deja impacat cu lumea, cu gandul cel din urma al mortii. Cu ea, Dumnezeu a fost darnic. Celelalte surori de manastire, plecate si casatorite in lume, au ajuns - fara exceptie - rau. Una a fost calcata de masina, alta a murit intr-un incendiu. Cu juramantul calugariei nu te joci. Ea nu s-a lasat de Hristos si, drept rasplata, i s-a dat ca ajutor pe Sfantul Grigore. La el ii sunt mereu gandul si rugaciunea. Ii cere necontenit ajutorul. Odata i-au anchilozat de tot mainile. Nu mai putea intoarce nici filele unei carti. A fost suficient sa intre in biserica si sa intinda mana spre candela de la capataiul Sfantului. Fara sa-si dea seama ce face, s-a trezit schimband uleiul si aprinzand fitilul. Se vindecase intr-o clipa.
Traind in lume, maica vede multe rataciri la cei tineri, dar nu-i judeca, ci zice: "Tineretea e oarba, dar macar ai bunavointa si deschide ochii". Totul pleaca de la gand. Acolo este lupta cea mare. "Gandul e poarta faptei si a pacatului", spune ea, citand din Sfintii Parinti. "Ai primit in gand ispita? Pacatul e pe jumatate implinit." E o lupta fara sfarsit. Chiar si pe ea, la varsta pe care o are, o chinuie gandurile - la pravila, la Sfanta Liturghie, in somn sau la gradina.
Gresesc cumplit cei care cred ca diavolul nu exista. Viu si incotosmanat cu vorbe mieroase, sta la urechea ta si iti sopteste numai lucruri placute: despre somnul cel dulce de dimineata, despre mancare. Te prinde cu placeri de fum. Te amageste, ducandu-te unde vrea el. "Gandul e o fiara cu pantecul mare. Te inghite cu totul daca nu-i dai de lucru, daca nu-l pui la rugaciune."
Maica Porfiria nu alunga gandurile, cum fac altii. Nici nu incearca. Le schimba, repetand mereu Psalmul 50 sau spunand: "Doamne, Tu m-ai zidit, Tu ai grija de mine! Tu ai mila de pasarile cerului, darmite de mine! Tu esti fratele si mama mea. Tu esti tot ce am".
Desi nu o recunoaste, maica tine dosita in suflet tristetea ca, fiind batrana si fara pensie, nimeni nu o mai primeste in manastire. Nu sufera prea mult, gandind ca acesta e canonul ei si ca-l are pe Sfant aproape. La el alearga cand e obosita si simte ca nu mai poate; la el se roaga atunci cand trece printr-un necaz. Daca o intrebi despre o minune mai recenta savarsita de Cuviosul Grigore Decapolitul in viata ei, maica cumpaneste in tacere vorbele, dupa care, inocenta ca un copil, zice: "Cum sa nu? Iata, ma duc de doua ori pe zi la biserica si toata iarna asta nu am cazut pe ghetus niciodata. De cate ori ma clatin, mana Sfantului ma prinde de subtiori si nu ma lasa. O simt. Este aievea. O mana puternica si adevarata".

Fotografii de Emanuel Tanjala (4)