"George Enescu, compozitor roman in varsta de 5 ani si un sfert"
Povestioara aceea pe care am citit-o cu totii in clasele primare despre micul Jurjac (asa era alintat George Enescu in familie), rasplatit pentru cumintenia sa cu o mica vioara de jucarie cu trei strune - aruncata in foc, caci era dorita una de-adevaratelea, s-a intamplat intocmai! Plin de personalitate, la numai 5 ani, el ii raspundea celebrului Eduard Caudella, atunci cand e pus sa cante: "Mai intai, canta-mi dumneata, sa vad ce stii!". Dar drumul catre muzica nu putea incepe numai cu melodiile auzite de micul Enescu la taraful lui Lae Chioru din Cracalia, de langa Dorohoi, ori la nuntile din satul nasterii sale, Liveni. Intr-o zi, tatal ii spuse copilului cu un ton hotarat:
- "Daca vrei sa faci muzica, trebuie sa inveti notele!
- Dar, tata, muzica se canta, nu se citeste!
- Ei bine, daca nu vrei sa inveti muzica, atunci vei pazi porcii!
- Daca este asa, mai bine invat muzica...".
Si iata cum s-a intamplat ca pe pamant sa fie un muzician mai mult si un pazitor de porci mai putin! "Cu mult mai tarziu, la Conservatorul din Paris, am aflat ca pot exista si porcari muzicieni, caci Gounod a consacrat o pagina din opera sa Ulysse unui "Cor al porcarilor", un cor foarte frumos, de altfel! Daca as fi stiut..."
Odata notele invatate, micul Enescu a trecut direct la compozitie, dar compunea - nu cantecele sau ariete, ci... opere! Este cunoscut acel manuscris celebru, purtand titlul: "Tara Romaneasca - opera pentru pian si vioara de George Enescu, compozitor roman in varsta de cinci ani si un sfert"...
In anul 1888 (anul inaugurarii Ateneului din Bucuresi, a carui orga avea sa fie daruita ulterior de Enescu), implinise 7 ani. O epidemie de difterie cuprinde tinutul de sus al Moldovei. Inspaimantati, dupa ce mai inainte pierdusera 5 copii din cauza unei alte molime, Maria si Costache Enescu vor sa-si puna la adapost fiul. In cel mai fericit chip vine sfatul lui Caudella: "Acest Wunderkind trebuie dus la Viena, trebuie cultivate darurile sale rare...". Parintii l-au ascultat. La 5 octombrie 1888, Enescu a intrat la Conservator, fiind al doilea, dupa Kreisler, admis inainte de a fi implinit 10 ani. Doi ani mai tarziu este absolvent al Conservatorului din Viena!
La 13 ani este indrumat spre Paris. Iata cum povesteste in "Amintirile" sale, celebrul pianist Alfred Cortot, atunci avand 17 ani, aparitia lui Enescu la Conservator: "Am vazut intrand un baiat cam de vreo 13 ani. Era solid, indesat si purta o haina prea stramta si un pantalon prea scurt pentru el... Un cap mare, nespus de ganditor, cu ochi care priveau neincetat intr-o alta parte, tacut... nu semana a copil... L-am necajit, asa cum fac elevii mai vechi cu cei noi; el insa nu se tulbura sub focul de artificii al intrebarilor noastre:
- Unde vrei sa intri?
- Nu stiu.
- Dar canti la ceva?
- Da.
- La ce instrument?
- La vioara.
- Atunci intri la Marsick?
- Poate.
- Canta putin, sa auzim si noi.
- Daca vreti...
Si Enescu canta magnific un fragment din Concertul de Brahms.
- Dar cant putin si la pian...
Si Enescu se aseza la pian si canta magnific Allegro-ul din sonata Aurora.
- Totusi, prefer sa compun.
- Cum, compui?
- Da.
- Dar ce? Lieduri?
- Nu, simfonii. Am scris deja trei.
Trei simfonii si avea 13 ani!"
La 17 ani, in celebra sala Colonne, i se canta suita Poemma romana opus 1, compusa cu un an inainte.
"Poema romana"
Anul 1897 (Enescu avea 16 ani) se dovedeste fecund pentru tanarul compozitor, in acelasi timp crescand si faima lui de violonist. O faima de care se va auzi si la noi, caci, in urma unui mic accident, Enescu se intoarce in tara, exact in momentul in care ar fi putut cuceri premiul I al Conservatorului din Paris. Ce se intamplase? Leganandu-se pe un scaun, acesta se rupe si Enescu isi striveste un deget. Refacut, la 1 martie, apare pentru prima oara ca dirijor la Ateneul Roman, interpretand in prima auditie in tara "Poema romana". Dupa acest concert, un comitet a organizat pentru el o colecta in vederea cumpararii unei viori de marca. Se strang 9000 de franci, iar tatal sau mai adauga inca 10.000. De la Stuttgart isi cumpara un Stradivarius, pe care apoi il inlocuieste cu un Guarnerius (fabricat in 1736), care se gaseste azi la Muzeul Muzicii Romanesti.
Un prieten si protector statornic al lui Enescu a fost regina Elisabeta (Carmen Sylva), care ii spunea "Sfinxul", iar mai tarziu, "Pinx". Ea ii daruieste, cu prilejul celei de-a 17-a aniversari, o copie completa a operelor lui Bach. Pelesul va fi oricand deschis pentru Enescu, ca si Palatul, unde, in primii ani ai carierei, i se rezerva un apartament, ori de cate ori venea la Bucuresti. Pe versuri de Carmen Sylva, Enescu va compune lieduri, o cantata, iar in 1903, va intemeia un cvartet ce va purta numele reginei si care va aparea in public la Teatrul National, cu ocazia retragerii de pe scena a Aristizzei Romanescu.
Un violonist de 19 ani cucereste Europa
Cariera sa violonistica va deveni un maraton. Prima aparitie ca solist a fost in februarie 1900 (cand avea 19 ani), la Paris, cand a interpretat Concertul pentru vioara de Beethoven, in cadrul Concertelor Colonne. Obiceiul locului cerea doar aplauze obisnuite, oricat de buna ar fi fost interpretarea. Enescu a fost, insa, aclamat in picioare. Cronicarul din "Le Figaro" avea sa spuna: "Tanarul compozitor e remarcabil si exceptional dotat. A interpretat Concertul de Beethoven ca un mare artist, cu o noblete de stil, o autoritate, o maiestrie, o simplitate in atitudine, o puritate sonora si o profunzime a sentimentelor admirabile". Am lasat tot iuresul epitetelor cronicarului francez pentru ca acestea definesc arta interpretativa a lui Enescu, pe tot parcursul vietii sale. Chiar daca el se socotea in primul rand compozitor, apoi violonist. "Exista, se spune, casatorii din dragoste, dar eu am facut cu vioara mea o casatorie din interes. Bineinteles ca am cunoscut cu ea si clipe bune! Dar imi era si ciuda pe instrumentul acesta mic, care ma silea sa-mi risipesc atat de mult puterile si timpul!"... Un timp pe care il dorea consacrat compozitiei si dirijatului. In anii de la inceputul veacului, Enescu a putut fi auzit in concerte si ca... pianist, cantand muzica pentru doua piane sau acompaniind alti violonisti. O istorie a muzicii eliberata de rigoarea datelor seci ne vorbeste si despre un Enescu... cantaret vocal, caci, la o repetitie din 1937 cu Orchestra Radio, lucrandu-se actul al Iii-lea din Sigfried de Wagner si lipsind un bas, Enescu a cantat cu vocea sa "plina, expresiva, exacta", de la pupitrul dirijoral, rolul lui Wotan, spre surpriza asistentei, care a izbucnit in ovatii.
Zborul Luceafarului
Inca de la inceputul secolului, era cunoscut peste tot in Europa: in 1903 debuteaza la Londra, in 1908 la Roma, in tripla calitate, de dirijor, compozitor si interpret, in 1909 canta in Rusia, in 1912 la Budapesta, sustine zeci de concerte la Paris, in ianuarie 1923 isi incepe colaborarea cu orchestra din Philadelphia, apoi si cu alte orchestre americane. Ca o ciudatenie, nici macar in anii de dupa al doilea razboi mondial, Enescu nu va accepta sa traverseze Atlanticul cu avionul, ci numai cu vaporul.
Drumurile sale se opresc insa si in cele mai neasteptate targuri ale Romaniei. Gata oricand sa dea concerte de binefacere, nu numai la noi, ci si in lume, cu o generozitate proprie marilor oameni, lanseaza de pilda un apel public prin ziarele "Epoca" si "Lindependence Roumaine", pentru achizitionarea unei orgi ce urma sa fie instalata la Ateneu, el insusi donand 30.000 lei, ori cutreiera spitalele sau frontul in timpul razboiului, sub auspiciile Crucii Rosii, cantandu-le ranitilor.
Anii 20 ii aduc lui Enescu restituirea manuscriselor sale considerate valori de patrimoniu, care fusesera "ratacite" in 1916, cand tezaurul national ajunsese la Moscova...
In 1928, incepe lectiile de vioara cu un baietas rotofei, roscat si pistruiat, care dupa ce il auzise pe Enescu intr-un concert, il urmarise si nu-l slabise cu cererea de a-i fi discipol: Yehudi Menuhin. Audierea micului violonist pisalog are loc in zorii unei zile, la sase dimineata, in locuinta pariziana a maestrului, pe cand Enescu isi facea bagajele. Menuhin s-a dovedit a nu fi doar o palpaire scurta, un fals copil-minune. Va veni, urmandu-si maestrul si in tara, la Peles, iar Enescu ii va imprima nu numai slefuirea nuantata a unui talent urias, ci si dragostea pentru Romania.
Iubire pentru toata viata
In anul 1939, dragostea sa furtunoasa si sinuoasa cu Maruca Cantacuzino este incununata de casatorie. De fapt, ei se casatorisera in Elvetia, la Lausanne, cu aproape 20 de ani in urma - cand Maruca Rosetti-Cantacuzino abia divortase. Numai ca, inaintea plecarii din Bucuresti, Maruca omisese efectuarea transcrierii acestei casatorii; la intoarcerea in tara, termenul trecuse. Casatoria lor, ca si divortul ei, erau valabile doar in Elvetia...
A mai existat o... piedica in legalizarea casatoriei lor: lui Enescu ii displacea orice contact cu institutiile administrative. Singurele lui contacte cu administratia fusesera doar cateva audiente pe la ministere oarecare, unde insa nu mergea pentru interese personale, ci pentru a interveni in favoarea altora. De exemplu, Enescu solicitase unui ministru salariul cuvenit pentru o bucatareasa nedreptatita de stapan!
Impozitele in tara i le plateau altii; avea pasaport diplomatic, fusese scutit de armata, deci nu trecuse pe la recrutare, nu el se ocupase de formalitatile de la moartea parintilor; de terenul pentru construirea vilei "Luminis" din Sinaia se ocupase Maruca, de cumpararea pamantului din Moldova se ingrijisera avocatii, de achizitionarea vilei "Les Cytises" din Bellevue - prietenii, de organizarea concertelor se ocupau impresarii!
Prapadul rosu
Cea mai mare parte a banilor castigati in concerte era folosita pentru cumpararea de pamant, dar si dupa primul razboi, si dupa al doilea, valorile s-au prabusit, iar Enescu a trebuit, din nou, sa ia vioara si sa peregrineze. Una dintre amaraciunile sale a fost aceea a tratarii lui la fel cu marii proprietari de mosii, iar dupa 1945 i s-au confiscat, rand pe rand - sugerandu-se pentru unele, incheierea unor acte de donatie - proprietatile. O viata de om, Enescu nu a avut propria casa in Bucuresti! A locuit mai ales la Hotel "Bratu" din Calea Grivitei, unde inchiria cu luna un apartament de trei camere cu pian, apoi pe Stirbei Voda, pe actuala strada George Enescu, la etajul al V-lea al unui bloc de langa Biserica Alba, apoi la Palatul Cantacuzino din Calea Victoriei, de fapt in mica locuinta din spatele impresionantului palat. Singura locuinta cu adevarat a sa, construita dupa planurile sale, a fost vila "Luminis" de la Sinaia (pe Cumpatul), pe care o va dona statului roman in 1947, cu scopul de a deveni casa de odihna pentru artisti, intelectuali romani sau straini, desemnati de un comitet consultativ format, printre altii, din Mihail Jora, Octav Onicescu, Duiliu Zamfirescu, Romeo Draghici - avocatul sau.
Ani la rand, Enescu a detinut un apartament la Paris, in Rue de Clichy, si o vila la Bellevue, langa Paris, pe care le va vinde in ultimii ani ai vietii, puternic marcati de lipsuri. Printre "posesiunile" sale s-a numarat, aproape intotdeauna, chiar si pe patul de suferinta, un catelus. O fotografie ni-l arata pe Enescu pe puntea unui vapor, asezat pe un fotoliu de pai, cu manuscrisul in fata si cu catelusul in brate. Toti purtau acelasi nume: Mutzerli. Despre unul cu personalitate, Enescu povestea amuzat, dar trist: aflandu-se pe holul unui hotel, catelusul are o purtare necuviincioasa cu consecinte... mirositoare. Enescu il cearta: "Rusine! N-am sa-ti mai spun Mutzerli, ci Putzerli!". In clipa aceea, catelusul si-a privit stapanul si, ofensat, a fugit, parasindu-l pentru totdeauna!
Putini mai stiu ca Enescu a suferit un atac de cord in decembrie 1936, in timpul unui concert la Oradea; trupul sau fusese cuprins si de germenii unei spondiloze spinale anchilozante.
O, Moldova, draga mea!
Evenimentele, odata cu incheierea razboiului, se precipitau. La ultima sa vizita pe taramurile copilariei, la Tescani, la Liveni si Dorohoi, a fost primit cu urale. In drumul sau spre Prefectura Dorohoiului, Enescu s-a oprit la furnizorul sau de penite, cumparandu-i-le pe toate care mai erau in depozit. A poposit apoi si la Mihaileni, la mormantul mamei, unde a stat singur, cu capul plecat, spunand apoi: "De aici plec odihnit, din seva pamantului meu, si numai asta-mi da curaj sa ma pot dezlipi de tara pentru un timp mai lung". "Dezlipirea" de tara s-a produs insa definitiv, pe 10 septembrie, cand a pornit cu trenul spre Constanta, de unde avea sa se imbarce pe vaporul "Ardealul", care pleca la New York, cu personalul ambasadei noastre. Al. Cosmovici povesteste ca, pe puntea vasului, Enescu a rostit cu duiosie versurile: "O, Moldova, draga mea,/ Cine pleaca si te lasa/ E patruns de jale grea".
Timpul nu mai are rabdare cu Enescu; la 14 iulie 1954 are o comotie cerebrala in apartamentul sau din Paris, in urma careia ramane partial paralizat. Din tara, prin intermediul avocatului si prietenului sau Romeo Draghici, ii sosesc cei 74.000 de lei depusi la Cec, sub forma drepturilor de autor.
Nu sotia, ci o asistenta sociala ii vegheaza patul de suferinta. Marea sa iubire, Maruca Cantacuzino, il lasase singur in ghearele bolii. Un pat de suferinta care nu mai are loc in propria casa; gratie oamenilor de inima, Enescu isi petrece ultimele luni ale vietii in Hotelul "Atala" din Rue de Chateaubriand. Insasi regina Belgiei vine special de la Bruxelles, pentru a-i veghea ultimele clipe. A murit in noaptea dintre 4 si 5 mai 1955. Trupul sau odihneste in cimitirul istoric parizian "Pre Lachaise".
"Enescu va ramane pentru mine Absolutul prin care eu judec pe altii." (Yehudi Menuhin)
Elena Ionescu
(Fotografii oferite prin amabilitatea d-nei Ilinca Dumitrescu - Muzeul National "George Enescu")