Jazz american la Bucuresti

Iulian Ignat
Oregon - 35 de ani. Concert de exceptie, in Sala Radio.

Putine formatii raman unite in lumea jazz-ului, unde fiecare instrumentist e o vedeta independenta, care canta cu cine vrea si cand vrea, si unde experimentele muzicale sunt binevenite. Trupa americana Oregon a transformat insa fidelitatea in performanta, ramanand "fixa" vreme de 35 de ani, iar turneul sau aniversar de 21 de concerte, inceput la Monte Carlo, a ajuns pe 25 martie si la Bucuresti. Dupa ce, cu doi ani in urma, cantasera la Timisoara, cei patru americani au fost primiti cu multa caldura de un public putin numeros dar entuziast, care a stiut sa aprecieze rafinamentul si perfectiunea instrumentala ce dau farmec acestei muzici neconventionale, de mare profunzime. De altfel, in 1971, cand au debutat in New York, pe afis scria: "Muzica dintr-o alta era actuala", pentru a nu mai fi nevoiti sa raspunda la intrebarea obsesiva: "Ce fel de muzica cantati?".
Istoria trupei incepuse cu 10 ani inainte, prin prietenia dintre doi elevi, Ralph Tower si Glen Moore. Ceva mai tarziu, celor doi li s-a alaturat Collin Walcott, care studiase etnomuzicologia, fusese manager pentru turneele celebrului Ravi Shankar, si canta la sitar, tabla si instrumente de percutie. Ultimul venit in grup, Paul McCandless (oboi, saxofon), a fost cel care a adus ideea numelui trupei, Oregon, pentru a mai alina din dorul de casa al celor doi fondatori, Ralph si Glen. Trupa si-a facut ucenicia in camere de motel si dormitoare de camin studentesc, apoi a intrat in circuitele cluburilor new-yorkeze. Mergand pe o cale nebatatorita, cu combinatii unice de instrumente, stiluri muzicale, influente din mai multe traditii si zone ale lumii, Oregon s-a impus ca o trupa de calibru. A cantat pe scene faimoase si a editat numeroase albume.
Moartea lui Collin Walcott, survenita in 1984, intr-o perioada de varf a trupei, a insemnat cel mai dificil moment din istoria sa. Timp de trei ani, genialul percutionist indian, Trilok Gurtu, s-a alaturat trupei in turnee, si odata cu albumul Northerwest Passage, percutionistul Mark Walker a devenit cel de-al patrulea component permanent al trupei. Inregistrat in 1999, alaturi de orchestra moscovita Ceaikovski, dublul album Oregon in Moscow avea sa fie de patru ori nominalizat la premiile Grammy.
Interviul, realizat la sfarsitul concertului de la Sala Radio, cu veteranii trupei, Ralph Tower, Glen Moore si Paul McCandless, m-a pus fata in fata cu trei muzicieni desavarsiti, oameni cat de poate de naturali si de amabili, bucurosi ca au ramas atata timp impreuna, ca sunt in continuare apreciati de public si pentru ca pot canta muzica in care cred.

"Datoria pe care o avem fata de public
este sa facem muzica asa cum simtim"


- Cu ce amintiri va intoarceti in Romania, dupa primul concert sustinut acum cativa ani la Timisoara?
Glen: - Organizatorul concertului s-a dovedit a fi o gazda extraordinara, a facut tot felul de planuri pentru ca noi sa ne simtim cat mai bine, iar o astfel de primire nu se poate uita. Am simtit atunci ca multi iubitori ai jazz-ului din tara sunt gelosi pe timisoreni si si-ar dori sa ne aiba si in orasul lor.
Paul: - Concertul de la Timisoara a insemnat pentru noi o experienta de neuitat, unul din concertele de care ne amintim cu cea mai mare placere. Publicul a fost foarte receptiv si interesat de muzica noastra.
Ralph: - Si aici, la Bucuresti, am avut un public foarte bun, care ne-a sustinut pe toata durata concertului. A fost un exemplu clasic de cat de mult inseamna pentru noi, din punct de vedere energetic, reactia spectatorilor. Am ajuns in Romania in ziua concertului, de ceva vreme dormim cate 2-3 ore pe noapte, dar suportul publicului ne-a facut sa uitam de orice oboseala si a contribuit decisiv la reusita concertului.
- Dupa atatia ani, va mai place sa colindati lumea, sa cantati in diferite tari, sau este din ce in ce mai greu sa plecati de acasa, de langa familie?
Paul: - Devine, intr-adevar, mai dificil cu trecerea anilor, insa, daca dorinta de a calatori s-a mai stins, ne-am pastrat aceeasi pofta de a canta, pe care o avem de cand ne-am apucat de muzica, de a ne afla pe cate o scena in fiecare noapte.
Ralph: - Asta ne place cu adevarat: muzica si contactul cu publicul. Ne da asa, un sentiment de optimism, de bucurie, atunci cand concertam in diferite tari si vedem atatia oameni iubitori de muzica, de frumos. Exista si astfel de oameni in lume, si nu doar cei pe care-i vedem in stirile de la televizor, exista si bucurie si lumina, nu doar orori si atrocitati. Cat despre viata de familie, eu am o situatie speciala. Sotia mea este actrita, se afla si ea acum in turneu cu teatrul, iar cand ne adunam de pe drumuri, ne petrecem impreuna 24 de ore pe zi, ca orice familie normala. Ea este italianca si locuim impreuna la Roma.

"Eram niste tineri de la colegiu,
care nu voiau decat sa cante impreuna"


- Atunci cand ati pornit la drum cu aceasta trupa, v-ati gandit vreodata la urmatorii 35 de ani ai existentei sale?
Ralph: - Eu si cu Glen eram prieteni si cantam impreuna inca din vremea colegiului, cu zece ani inainte de aparitia trupei Oregon. Am continuat la Eugene University si, dupa ce eu am urmat un curs de chitara clasica la Viena, ne-am mutat la New York, unde am format Oregon. Speram atunci sa ramanem impreuna, macar doi-trei ani, sa nu ne destramam atat de repede precum celelalte formatii din jurul nostru. Ceea ce conteaza este ce faci in prezent, sa te concentrezi pe ce faci acum, iar viitorul este o recompensa pentru treaba dusa la capat.
Glen: - Eram optimisti, ne gandeam ca vom calatori, ca vom inregistra un disc sau mai multe, dar niciodata nu ne-a trecut prin cap ca vom aniversa 35 de ani de Oregon. Eram niste tineri de la colegiu care nu voiau decat sa cante impreuna. Sunt recunoscator pentru felul in care au iesit lucrurile. Am trecut si prin momente grele, am muncit din greu ca sa ajungem aici si sa continuam sa cantam impreuna. Avem in fiecare an cate 40 - 50 de concerte si in afara de asta, suntem implicati in numeroase alte proiecte solo, in America si in intreaga lume.
- Care era atmosfera scenelor new-yorkeze de jazz, de la sfarsitul anilor 60, cand v-ati lansat?
Paul: - Scena new-yorkeza era cuprinsa de efervescenta si de creativitate. Multi dintre noi eram la inceputul carierei, invatam sa scriem piese, cantam tot timpul ceva nou, combinatii de stiluri, dincolo de bee bop-ul clasic.
Ralph: - Extraordinar era faptul ca se canta foarte bine nu doar in cluburile celebre de jazz, dar si in baruri mici sau holurile hotelurilor. Se canta pe rupte si aveai surpriza sa asculti unde nu te asteptai niste mari muzicieni.
- Faceti o muzica neconventionala si deloc facila. Ati avut momente in care v-ati gandit sa prezentati ceva mai accesibil, care sa atraga un public mai numeros?
Ralph: - Atunci cand ne intalnim si facem planurile pentru un nou album, nu ignoram publicul, ne dorim sa facem piese care sa fie intelese si acceptate. Nu vrem defel sa facem pe inaccesibilii, insa pe de alta parte ne respectam si pe noi, creand o muzica in care credem 100%. Publicul te simte usor atunci cand faci un lucru facil, cand scrii o muzica numai ca lui sa-i placa si sa o cumpere. Or, acesta nu-i deloc stilul si menirea trupei noastre.

(Fotografiile autorului)