La Straulesti, intr-o margine uitata a Capitalei, preotul Nicolae Iovan vrea sa ridice o biserica. O stie si o vede aievea: cu o singura turla inalta, cu paraclis si chilii, cu ateliere si un centru social pentru copii defavorizati. Imaginea bisericii nu a incetat sa-l viziteze nici o clipa. Il cauta si-i bate usor, cu degetele, la fereastra. E si vis, e si porunca. De 20 de ani, parintele cauta locul bisericii sale din vis. Acum, crede ca l-a gasit. Un spatiu modest, ferit de agitatia marelui oras. Un camp pe marginea soselei ce duce spre Mogosoaia, salbaticit si napadit de buruieni, o parloaga. Un loc parca dinadins pregatit sa primeasca smerenia unui gand frumos si ravna unui indaratnic preot de tara.
Orasul de hartie
Strecurandu-se atent si cu incetineala pe strazile innoroiate ale Straulestiului, parintele Nicolae Iovan opreste masina la marginea ultimelor case. Coborand, ne arata ogorul imens si pustiu care se intinde pana departe, intre barajul lacului Straulesti si o liziera de salcami, pe care se inalta un gorgan - o ridicatura ivita ciudat, chiar in mijlocul campiei. Este locul viitoarei biserici - o intindere de 100 de hectare oferite in dar de catre un localnic, Ninel Peia, dimpreuna cu sotia sa, Mariana.
Cu ochii luminati de emotie, parintele ne descrie ceea ce nu se vede inca: biserica simpla, cu o singura turla, corpul de chilii pe doua caturi, ca la Cernica, livada si gradina randuita in straturi circulare si incarcate cu toate florile pamantului. Printre ciulini si tufe razletite de macese, parintele intrezareste deja zidurile de caramida si clopotnita falnica. Ca sa ne convinga, despatureste cu un gest grabit o harta desenata pe hartie fosnitoare, de calc. Totul este trecut acolo in tus negru si hasurari de penita, imaginand planul de urbanizare a Straulestiului, in care biserica ocupa locul central, ca o axa a lumii, ca un stalp imaginar, sprijinind bolta senin transparenta a cerului.
La Straulesti, viata e o promisiune si un desen pe hartie de calc. "In asta sta si frumusetea adanca a proiectului", zice parintele. "Se cuvine ca orice asezare sa se ridice mai intai in minte si apoi sa inceapa cu ceea ce este mai important - cu biserica si cimitirul. Orasul nu este o simpla adunatura de case, de magazine si de oameni. Viata oricarui oras incepe abia odata cu botezul lui (numele pe care i-l dai), cu prima cununie savarsita si saparea primului mormant. Fara biserica, fara tainele savarsite in ea, orice loc e neintreg si fara istorie. E condamnat sa ramana pustiu si anonim."
Parintele revine la harta, insista cu niste planse detaliate, explica ce piedici grele a intampinat din cauza panzei freatice, aflate la doar 6 metri adancime si iar cade pe ganduri. Nici nu a inceput cu adevarat constructia, si greutatile au si aparut. Poate ca asa trebuie sa fie. Altfel, s-ar fi trufit, uitand ca nimeni nu poate construi de la sine, oricum si la voia intamplarii. Nimeni nu poate adauga sau scurta nimic fara incuviintare sau indemn venite de Sus. "Cand am ajuns la Straulesti, obosit de atatea cautari, am avut un gand anume. Nu era prea clar, dar era puternic. Chiar daca in fata mea se deschidea un camp gol si intristator, am tresarit si m-am bucurat de parca as fi ajuns la capatul unui drum lung si plin de osteneala. Gasisem locul si vecinatatea apei pe care le aveam neclar, abia ghicit, in minte: un mic deal in mijlocul campiei netede, o liziera de padure si susurul unui rau in apropiere. Nu dupa mult timp, aveam sa traiesc o alta minune: studiind in arhiva planul de urbanism al zonei din 1946, am descoperit ca acest plan prevazuse o biserica chiar pe locul bisericii pe care voiam sa o construiesc. Nimic, dar absolut nimic nu se modificase din vechiul amplasament. Era semnul pe care il asteptam de foarte multa vreme. In clipa aceea, am stiut ca, ridicand Centrul ortodox Sfantul Nicolae, nu implinesc vrerea mea, ci o porunca mult mai mare."
Cartierul vrajitoarelor
Preotul Iovan nu vrea o simpla biserica, ci un intreg spatiu caritabil si spiritual. Chiar si trecut numai pe hartie, proiectul pare urias, mult peste puterile unui singur om. Puternic si hotarat din fire, ca fost ofiter in armata romana, parintele nu se clatina in darzenia lui nici o clipa. Vorbeste limpede si apasat despre greutati, dar si despre imensa saracie spirituala din Straulesti. Repeta de mai multe ori acest lucru si, din mersul masinii care se strecoara cu greu prin noroaiele cartierului, ne arata ici si colo palatele invesmantate in marmura ale vrajitoarelor. Puzderie de garduri inalte si ferchezuite, avand la poarta nume fistichii si celebre: Omida, Lisabona, Minodora, Somnia, Damesia - toate regine ale farmecelor si facaturii, care in martie, pe luna plina, merg pe malul lacului intr-un loc anume, pentru a se lega in fratia lor de peste an si a savarsi sabatul lor cel negru.
Parintele Iovan le cunoaste destul de bine. Nu vorbeste din carti sau din auzite, cata vreme multe dintre ghicitoarele Straulestiului ii calca pragul casei, cerandu-i sa faca rugaciuni de dezlegare. E o situatie extrem de ciudata si de neinteles, daca parintele nu ne-ar explica obiceiul acestor femei de a se jura si a se blestema singure cu multa usurinta. La cearta sau la furie, se leaga prin voia lor cu tot felul de lucruri grele: sa nu mai aiba parte de familie, sa nu mai puna geana pe geana sau sa nu-si mai vada niciodata casa. A doua zi isi dau seama ce au facut, vor dezlegare si atunci alearga la poarta preotului, ii cer ajutorul si ii recunosc puterea.
Desi nu se caiesc si nu-si marturisesc pacatele, parintele se milostiveste de ele si citeste rugaciunile cuvenite. Ii vine greu sa intoarca spatele cuiva, oricine ar fi. A incercat odata sa nu raspunda cererii si femeia a asteptat toata noaptea in dreptul portii. Se jurase sa nu mai dea piept copilului si acum era disperata. "Nu ma tem de vrajitoare, cata vreme am crucea si pe Hristos cu mine", zice parintele. "Problema e ca a doua zi am tot felul de ispitiri grele. Anul trecut, pe cand reparam casa, o ruda a cazut de pe scara si a ajuns la spital. Tot de pe scara a alunecat drept in pivnita betonata un zidar, dar Dumnezeu a randuit sa se agate in cadere de un cofrag si sa scape doar cu niste vanatai. Cand o vrajitoare imi bate la usa, deja stiu ce ma asteapta: ori am un accident cu masina, ori se imbolnaveste cineva din familie. Nu ma las intimidat, insa. Cu speranta ca se vor indrepta, ma rog pentru vrajitoare, chit ca unele din ele, sub patrafir, incearca sa-mi lege tot felul de ate si alte necuratii de ale lor. Am mare lupta cu ele, de altfel nici nu vor biserica in cartier. Ma cauta pentru dezlegare, asculta cuminte rugaciunea si la sfarsit, drept multumire, ma sfatuiesc prieteneste sa plec, sa-mi caut in alta parte loc de parohie. Straulestiul e al lor. Eu vreau sa le arat ca nu este asa. Straulestiul nu apartine nici vrajitoarelor, nici Templului Mileniului, aflat la trei strazi de aici. Singurul stapan trebuie sa fie numai Domnul nostru Iisus Hristos."
Ca din intamplare, parintele ne intreaba cate biserici am numarat de-a lungul drumului, pentru ca apoi tot el sa dea raspunsul: "Nici una". Privind cu mirare in jur, trebuie sa-i dam dreptate. Oricat te-ai stradui, nu zaresti o singura turla de biserica, nu auzi un singur dangat de clopot. Doar abia departe, la 4-5 kilometri, ar fi un mic paraclis, amenajat intr-o fosta casa de locuit, purtand un nume pe cat de frumos, pe atat de nepotrivit: "Galileea Straulesti". E foarte putin, nemeritat de putin.
Fara parohie, fara loc de inchinare, parintele Iovan continua sa viseze. E limpede ca o biserica nu se ridica doar din ziduri. Cupola ei inalta se sprijina, de fapt, pe un gand, pe o credinta. Intens si rostit cu dreptate, gandul dezleaga, sporeste, atrage realitatea. Parintele stie acest lucru si, atunci cand simte ca nu mai are spor la lucru, cand zbaterea lui pare fara folos, se intreaba cu ce a gresit. Nu cumva planul lui Dumnezeu este altul? Nu cumva a inceput sa rataceasca dupa vrerea sa lumeasca si amagitoare? "In momente de cumpana si de indoiala, ma las in voia lui Dumnezeu", zice parintele. "Stiu ca fara ingaduinta Lui, nimic nu se leaga. De pilda, ajuns la Bucuresti, am vrut prima oara sa ridic biserica parohiala in cimitirul Straulesti Ii. Pe buna dreptate, episcopul Sebastian nu a fost de acord, considerand ca nu este cuviincios a savarsi botezuri si cununii intr-un cimitir. Mi s-au propus in schimb alte locuri pentru viitoarea biserica - in Militari, la Rosu, in Crangasi sau Drumul Taberei. Nu numai ca locurile nu aveau vibratie si pareau lipsite de viata, dar mereu intervenea ceva: un litigiu, o revendicare, un proces, o amanare. Obosit si fara sprijin, incepusem sa pierd din nadejde. Nu mai vedeam nici o solutie, cand, la un parastas, cineva mi-a spus ca vrea sa-si doneze pamantul bisericii. Era Ninel Peiu. Asa simtea el ca e bine sa faca. Bunicii lui construisera o biserica pe vremuri. La fel si parintii. Acum venise randul sau. Dumnezeu ii daduse gandul cel bun si din acea clipa toate au inceput sa sporeasca miraculos. Fara sa fac nici cel mai mic efort, primeam din toate partile ajutor. Arhitectul Decebal Popa a facut gratis proiectul bisericii. Inginera Mihaela Popovici s-a ocupat de rezistenta constructiei si, mai ales, de problema panzei freatice. Apoi, un anume domn Antonescu m-a sunat, spunandu-mi ca plateste el toate instalatiile electrice. O doamna, Felicia Stefanescu, s-a oferit sa achite racordarea la gaze. Pana si primarul, Vasile Chiliman, m-a primit in audienta, de parca m-ar fi asteptat de cand lumea, propunandu-mi o investitie importanta pentru drum si utilitati. Peste toate, insa, m-a intarit in lucrare ajutorul oamenilor din cartier. In prima zi, cand am convocat comitetul parohial de initiativa, oamenii s-au strans ca la incendiu. Erau vreo suta de persoane si toti voiau biserica. In ei si in dragostea lor imi pun si acum nadejdea. Nu au bani multi, dar au inima. Pana acum, nu m-au lasat niciodata singur. M-au ajutat in momentele cele mai grele, cand nu aveam bani nici macar pentru un pachet de lumanari. In tot ce fac, se vede ca le pasa. Biserica e a lor, cum cer porunca si randuiala. O iubesc si i se inchina, asa neinceputa cum este."
Parintele Nicolae Iovan viseaza cu ochii deschisi. In timp ce mai asteapta inca ultimele aprobari si retusuri ale proiectului, merge cand si cand la marginea Straulestiului si, cu antimisul abia primit de la episcop, savarseste o slujba de rugaciune, dimpreuna cu cei mai ravnitori credinciosi. Locul trebuie sfintit si pastrat dinainte, cu lacrimi si cu elan de credinta. Tot acolo va merge de Sfintele Pasti, cand parintele va chema oamenii sa ia lumina si va tine Sfanta Liturghie in camp, sub streasina cerului si stralucirea tremuratoare a sutelor de lumanari, curate si bland arzatoare, ca si dorinta enoriasilor de a avea, in sfarsit, altarul si biserica lor. Pentru parintele, va fi cea mai cutremuratoare slujire, inchinand viitoarei constructii momentul unic al nadejdii, al adevaratei Invieri. Imaginea bisericii de la marginea Straulestiului nu-i da pace nici o clipa. Il cauta, il striga, ii bate usor la fereastra. Deja nu mai e un simplu vis. E o porunca.
Fotografii de Emanuel Tanjala
Contul viitoarei biserici este: Parohia "Sf. Mina" Ro64Rncb 5015000052540001 deschis la Bcr, sucursala Bucurestii Noi