Gabriel Liiceanu

Adriana Bittel
Scriitor, editor, filozof si profesor, om public implicat activ in problemele comunitatii, temut si adorat deopotriva, dupa 1989, Gabriel Liiceanu a devenit un reper: etalonul in aur al inteligentei si spiritualitatii romanesti.

"Lipsa de speranta e un pacat"


"M-am pomenit scriitor, cand mi-am dat seama ca oamenii
au nevoie sa se exprime prin delegatie"


- Dintre toate preocuparile dvs., sa incepem cu cea literara. Cand ati stiut ca veti fi scriitor?
- Nu am stiut niciodata. Am aflat, mai precis mi s-a spus, dupa aparitia Jurnalului de la Paltinis in 1983. Alexandru Paleologu ("Conu Alecu") mi-a scris atunci o scrisoare - eram la Heidelberg ca bursier al Fundatiei Humboldt - in care imi spunea ceva de felul acesta: "Gabi draga, nu stiu daca vei fi un mare filozof (astia sunt foarte putini pe lume), dar scriitor sigur esti. Si nu dispretui un asemenea dar". Nu l-am luat foarte tare in serios, pentru ca "meseria" mea era legata de filozofie: eram unul dintre "discipolii" preferati ai lui Constantin Noica, invatasem greaca si germana ca sa-i pot citi pe filozofi in original, tradusesem dialoguri de Platon, comentatori aristotelici, scrisesem eseuri de filozofie... Eram, de pe la 16-17 ani, angajat cu arme si bagaje pe drumul filozofiei si cred ca eram foarte mandru de asta. Pe la 40 de ani am inceput oarecum sa obosesc de abstractiile sterpe ale filozofiei. Oricum, si pana atunci cautasem autorii "calzi" ai filozofiei europene, Unamuno si Nietzsche la inceput, apoi Kierkegaard, Platon, romantici germani, in sfarsit, un anumit Schelling sau Heidegger. Dar deodata am simtit nevoia sa ma exprim direct, fara diversiunea conceptelor, sa devin "impudic". Aveam in mine ceva care trebuia exprimat, scos in afara, aratat. Or, asta nu se poate face in filozofie. Acolo trebuie sa te pui in paranteza ca persoana si sa apari doar ca agent impersonal al gandirii. De gandit gandeam, desigur, ca tot omul, ba poate in mai mare masura decat "tot omul", dar pe langa asta - si cu precadere -, sufeream, ma bucuram, iubeam, uram, intr-un cuvant simteam. Si aveam convingerea ca ce simteam eu simteau si multi altii, numai ca eu simteam poate mai acut si, in plus, eram poate in stare sa exprim mai bine decat altii ceea ce simteam. M-am pomenit scriitor, cand mi-am dat seama ca oamenii au nevoie sa se exprime prin delegatie, sa fie exprimati. Un scriitor este acceptat si iubit ca scriitor atunci cand, spunand ce simte si ce gandeste, devine in acelasi timp functionarul sentimentelor si gandurilor altora. Scriitorul este slujbasul nevoii de a se exprima a celorlalti, chiar daca el pleaca doar de la nevoia de a se exprima pe el. Asa m-am pomenit scriind epistolare, "declaratii de iubire", jurnale gen Usa interzisa.
- Din 1990 ati devenit o persoana publica. E incomoda aceasta postura? Va place? Sau sunteti mai degraba un singuratic?
- Am devenit "persoana publica", cum spuneti, dintr-un - scuzati, mai exista si asta - sentiment al datoriei: fiecare om are datoria sa participe la problemele comunitatii din care face parte, adica sa fie un individ politic. Asta nu inseamna neaparat sa faca parte dintr-un partid, ci doar sa spuna cu glas tare ce crede el despre lumea in care traieste si despre cei care pot sa-i minta, sa-i pacaleasca, sa-i induca in eroare pe el si pe ceilalti membri ai comunitatii. In acest sens, fiecare este raspunzator de lumea in care traieste. Pana in 1990 eram cu totii castrati politic. Vietile noastre, ale tuturor, erau administrate - fara ca noi sa fim intrebati in privinta lor - de o mana de oameni numiti "activisti de partid" si de instrumentele lor (Securitatea, militia etc.). Or, astazi nu mai exista nici o scuza a neparticiparii la viata publica si asta mai ales cand esti intelectual, deci cand poti formula chestiunile grave ale societatii tale. Daca o face Vanghelie, nu o pot face si eu? Apropo, mie mi se pare uluitor ca bucurestenii din sectorul 5 accepta ca primarul sa-si bata joc de ei, vopsindu-le trotuarele si aleile parcurilor in albastru si in portocaliu. Estetic este o monstruozitate, iar gospodareste vorbind, sunt bani aruncati la gunoi, de vreme ce vopseaua dispare (din fericire!) dupa doua - trei saptamani. Asadar, a fi "persoana publica" nu e o chestiune de placere ci, cum spuneam, de obligatie si, pana la urma, de egoism: nu vreau ca viata sa-mi fie pocita de altii. Dar de placut, cum ar putea sa-ti placa? Carui om normal, cu exceptia actorului, ii place sa se catere pe o scena? Doar paranoicilor si exhibitionistilor! Mie, cand trebuie sa vorbesc in public, mi se strange stomacul. Am sa va fac insa o marturisire. Aparutul in public, mai ales la televiziune, are un singur avantaj: ajung sa te cunoasca politistii de la circulatie si in felul asta, cand esti in masina, risti in mai mica masura umilinta amenzii...
- Interesant punct de vedere... Spuneti-mi, insa, daca imprejurarile nu v-ar fi pus sa construiti Editura "Humanitas", ce credeti ca ati fi facut?
- Pesemne ca ceva ca sa evit sa mor de foame, cu leafa de profesor universitar pe care o am. Banuiesc ca as fi scris mai mult.

"Humanitas inseamna pentru mine, si un proiect de recivilizare si civilizare a tarii mele, dar si nevoia de a ctitori, de a iubi, de a face bine"

- Nu regretati nici un pic ca v-ati sacrificat atatia ani cu proiectul Humanitas si nu v-ati vazut in primul rand de opera? Sau socotiti ca editura, la standardele la care ati adus-o, e in sine o opera de care beneficiaza cultura noastra?
- Ma loviti in plin! Ma gandesc adesea la cartile mele care n-au fost sa fie din cauza ca a existat Editura asa cum cred ca se gandeste o actrita in turneu, la avorturile ei. Avortul este pesemne cel mai cutremurator "experiment" in spatiul posibilului: fiinta cuiva, la propriu, atarna de sovairea in fata unui prag subtire cat firul de par. "Ar fi putut fi" este o sintagma cutremuratoare, mai ales cand acest "ar fi putut" atarna integral de tine. Cred ca orice femeie isi viseaza copiii care "ar fi putut fi" si care "n-au fost sa fie". Numai ca in timp ce nevenirea pe lume a unui copil poate sa aiba explicatii care pledeaza in favoarea ei (in ce tara, in ce istorie, in ce viata il aduc? sau, la limita: nu vreau sa aduc pe lume o fiinta pe care sa o harazesc teribilei conditii umane - recunoasteti ca nu este cel mai normal lucru sa te nasti cu o condamnare la moarte in buzunar!), nevenirea pe lume a unei carti care "ar fi putut fi" este un mod de a condamna la nefiinta bucati intregi din tine, ba chiar tot ce e mai bun in tine, esentele tari, parfumurile subtile ale fiintei tale. Cum vor fi aratand cartile mele pe care - din oboseala, din netrebnicie, sau "din cauza de Editura" - le-am avortat?
Pe de alta parte, Humanitas insusi este copilul meu si, ori de cate ori am vrut sa-l abandonez de dragul celorlalti copii - al cartilor mele -, am simtit ca de fapt nu sunt in stare. In fond, o editura adevarata, ca orice lucru care pana atunci nu existase, este un act de creatie. Dar nu e numai asta. Humanitas inseamna pentru mine, si un proiect de recivilizare si civilizare a tarii mele, dar si nevoia de a ctitori, de a iubi, de a face bine. Pare de necrezut, dar pot sa existe si astfel de mobiluri pentru unele dintre faptele noastre.
- O alta ocupatie acaparatoare a existentei dvs. este profesoratul la Facultatea de Filozofie. Stiu din interior ca studentii va adora. Cum reusiti sa-i faceti sa se indragosteasca de filozofie?
- Intr-o tara si intr-o lume normala, o asemenea activitate cere o dedicatie totala. La noi, din pacate, unde totul este de re-facut, suntem constransi sa ne dedicam mai multor lucruri deodata. Efortul de a face totul bine (sau macar de a salva aparentele) este, in aceste conditii, enorm. As fi fericit ca viata mea sa se poata limita la profesorat si la scris carti. Dar asta e.
Cum ii fac pe studenti sa se indragosteasca de filozofie? In primul rand, ar fi de spus ca atunci cand vin acolo, la facultate, ei trebuie sa fie deja, intr-un fel, indragostiti. Ceea ce trebuie mai intai sa aiba grija profesorul este sa nu-i dez-dragosteasca. Si ma tem ca majoritatea profesorilor asta fac. Mai toti studentii intra intr-o facultate plini de sperante si vise si ies din ea acriti. In al doilea rand, trebuie sa le structurezi indragostirea aceea initiala aratandu-le, de pilda, ca filozofia pe care tu le-o predai, ganditorul pe care incerci sa li-l explici - ii priveste, le vorbeste despre ei si despre viata lor si ca prin acestia ei vor ajunge sa inteleaga ceea ce majoritatii oamenilor le scapa. Exista o anumita vanitate pe care ti-o da filozofia (tu ai inteles, in vreme ce altii...) si care, in prima instanta, trebuie cultivata. E timp mai tarziu, cand devii bun, sa te lecuiesti de ea.
In sfarsit, nu-i poti face sa se indragosteasca de filozofie daca nu-i faci sa se indragosteasca de tine. Predarea filozofiei este un exercitiu de seductie. Cele mai abstracte ganduri trebuie emise de un om in carne si oase. In filozofie, spiritul nu se plimba liber peste ape, ci trebuie sa se intrupeze. Daca nu ar fi asa, locul profesorului l-ar putea lua un patefon, un difuzor, un robot. Predarea este insa "fata catre fata".
- Ce satisfactii va da comunicarea cu acesti tineri?
- In fiecare an, la facultate, apar doi - trei tineri de exceptie. Lucrul asta e formidabil. Stravezi in ei pe asii culturii umaniste de maine. Si iti spui ca si datorita tie lucrurile capata continuitate, adica lucrul pe care romanii il obtin cel mai greu. Stiti, cineva a vorbit de "adamismul romanesc". Avem obiceiul sa ne nastem, ca tara, cu fiecare generatie din nou. Nu prea reusim, de la o generatie la alta, sa acumulam capital. Or, tinerii acestia minunati, care pe urma imi devin doctoranzi, reprezinta, cel putin pentru cultura romana, o varianta de cumul si o garantie de continuitate. Si mai e ceva: ma vad in permanenta in ei la varsta lor. Asta imi da, pe de o parte, o senzatie infricosatoare de trecere a timpului, dar pe de alta, si un mod de a nu ma izola in singuratatea propriei mele varste. Pentru a nu sfarsi singur este esential sa ai prieteni care vin din urma.

"Sunt un om ca toti oamenii, mai mult sau mai putin pacatos decat altii"

- Cei care va "cunosc" doar de la televizor si din alte interventii publice au despre dvs. imaginea unei persoane sobre, preocupate exclusiv de probleme inalte, cu judecati morale intransigente. Totusi, cum va place sa va relaxati? Multi ar fi surprinsi, cum am fost si eu, sa afle, de exemplu, cat de bine gatiti.
- E normal ca la televizor, atata vreme cat sunt nu actor de varieteu, ci un raisonneur al vietii publice, sa apar asa. Atentie, insa! "Judecati morale intransigente" nu-mi permit sa am decat in privinta spatiului public, acolo unde evolueaza cei care mint o tara intreaga, cei care fura pe ruptelea in timp ce vorbesc de binele nostru, acolo unde cei care ne-au nenorocit inainte de 1990 continua, nestingheriti de oameni si legi, sa ne nenoroceasca. Si imi permit sa fac asta, pentru ca nu am mintit in public, pentru ca nu am furat si pentru ca nu am distrus destine de oameni ca activist, turnator sau securist. In schimb, nu am emis niciodata "judecati morale intransigente" care sa vizeze viata privata a cuiva. Nu sunt moralist, nu sunt preot, nu sunt sfant. Sunt un om ca toti oamenii, mai mult sau mai putin pacatos decat altii. Iar pacatele astea nu tin de judecata oamenilor (pentru ca le avem toti), ci de judecata fiecaruia despre el insusi. Ce pot sa va spun e ca nu mor de placere cand raman singur cu mine insumi. Cred ca numai idiotii sunt incantati de ei. Cum imi place sa ma relaxez? Pai imi place foarte mult sa ma joc. Dar fiind timid, nu o fac decat intre prieteni apropiati sau intre oameni cu care ma simt bine. Uneori, am adevarate crize de histrionism. Imi place cu precadere sa imit tipi care spun lucruri enorme in public si, uneori, ajung sa simt cum, imitandu-i, aproape ma lecuiesc. Cat priveste gatitul, mi s-a parut absurd ca, placandu-ti sa mananci, sa nu-ti placa sa gatesti (cazul Plesu). Sunt convins ca gatitul este o arta suprema si ca exista in gastronomie genii echivalente cu cele ale marilor artisti ai lumii. (Stiti, de pilda, ca un bucatar francez a avut ideea de geniu sa considere rosia nu leguma, ci fruct si sa creeze unul dintre cele mai bune deserturi din lume?) Numai ca la noi, din cauza mizeriei in care am trait si traim, gatitul a ramas in stadiul de corvoada. Ce are comun cu gastronomia, imaginea unei femei care trebuie sa faca zilnic de mancare pentru cinci - sase guri? Nefiind insa acesta cazul meu, pe mine gatitul ma relaxeaza si am ajuns sa ma bucur mai mult de complimentele unui prieten pe marginea unui muschiulet cu sos de portocale decat de unul literar. In sfarsit, imi plac automobilele (din pacate, pana spre 55 de ani nu am depasit nivelul Trabant, Dacia si Lada) si imi place sa conduc "agresiv" pe Valea Oltului. Dupa care, noaptea, am cosmaruri.
- O ultima intrebare, preocupanta pentru toti: credeti ca se intrevad in urmatorii ani motive de optimism pentru romani?
- As putea sa spun ca nu? Lipsa de speranta este, dupa cum stiti, un pacat. Si, in fond, n-om fi inconjurati numai de prosti si ticalosi. Si nici nu suntem. Rau e insa ca tocmai astia ies in fata si se vad, in vreme ce ceilalti parca stau ascunsi.