I-am intalnit numele in scrisorile cititorilor nostri si l-am indragit din prima clipa, inainte de a-l vedea. In vorbe putine, dar tocmite cu mult suflet, zeci de credinciosi din partile Brasovului si Covasnei ne vorbeau despre harul deosebit al parintelui Nicolae Floroiu - un minunat preot de tara, retras, puternic si faptuitor. Cuvintele simple si pornite din inima nu puteau sa ne insele. Era limpede ca oamenii isi iubeau parohul; ca, la randul lui, parintele Nicolae era un om deosebit - preot exemplar si darz, adevarat duhovnic al taranilor, asa cum, din pacate, rar se intampla astazi sa fie. Scrisorile pline de emotie si fara umbra de ascunzis ne-au convins. Am dorit sa-l cunoastem pe acest duhovnic al oamenilor simpli si am pornit la drum, traversand vama muntoasa a Siriului, pana dincolo de Intorsura Buzaului, la Valea Mare, acolo unde incepe tinutul secuiesc. Venise timpul ca, printre pustnici si monahi vestiti, printre teologi si stareti daruiti cu stiinta inalta a cartii, sa-si faca loc in paginile revistei noastre profilul discret, aproape nestiut, al unui preot de tara.
Calugar, vreme de 14 ani
In Saptamana Patimilor, curtea bisericii din Valea Mare forfoteste de lume. In zilele din urma ale Postului, nimeni nu mai lucreaza ogorul. Toti se grijesc de curatenia casei si a sufletului. Veniti de departe, din Moldova si din Ardeal, sau mai de-aproape, din Buzau sau Covasna, oamenii fac rand la spovedanie si isi asteapta duhovnicul, despre care se spune ca are, ca nimeni altul, puterea rugaciunii si a indreptarii din orice necaz. Surazator, inalt, bogat in umeri ca un haiduc, parintele Floroiu apare in pridvor, mangaind cu un gest usor, ritualic, capetele credinciosilor ce asteapta rabdatori si dupa datina binecuvantarea. Pe multi ii cunoaste, le spune pe nume, le adreseaza intrebari scurte despre familie, iar altora - cu probleme grele si fara amanare - le acorda intimitatea unei discutii mai retrase, pe banca singuratica din gradina coplesita de flori a bisericii.
Cu dragoste si rabdare, parintele si-a construit langa casa o frantura de rai terestru. E locul lui de odihna si de meditatie, unde cugeta la cele sfinte si descopera, de fiecare data cu uimire, cat de bogata este lucrarea lui Dumnezeu, cat de adanc se oglindeste perfectiunea divina in rama transparenta a nuantelor de culori si parfumuri florale, in armonia fosnitoare a verdelui crud de primavara. Mai purtand inca in suflet o farama de copil, parintele se bucura si se mira de fiecare data: "Oare de ce nu invatam si nu luam aminte la ravna plantelor? E atat de simplu si de usor. Florile, iarba, merii si prunisorii - intreaga faptura vegetala se inalta spre lumina si-L lauda pe Dumnezeu. Macar atat sa facem si noi. Sa ne inaltam in fiecare clipa si sa multumim fara incetare. Sa tindem macar a scurta cu o catime distanta de la pamant la cer... Multi se amagesc, gandind ca lupta aceasta nu are nici un rost, ca pamantul apartine prin blestem ispitei si pacatului si nimeni nu poate schimba nimic. Ce mare greseala! Pamantul ne-a fost dat de Dumnezeu ca sa ne curatim, sa ne castigam aici arvuna cea vesnica. Pe pamant sunt curatia si Purgatoriul, nu in alta parte. Sa-l iubim si sa-l pretuim cum se cuvine - cu cele bune si mai putin bune, deopotriva. Chiar si pustnicii din vechime stiau acest lucru. Orice ai face, nu te poti rupe de lume. In lume ne-a pus Dumnezeu. Din lume ne ia la ceruri, in ziua sorocita."
Parintele Floroiu stie ce spune. Nu vorbeste din carti, ci din temeiul si intrebarile nelinistite ale unor lungi cautari personale. Puternic interiorizat si cu vorba adanc cumpanita, pastreaza multe din viata aspra de manastire, pe care a trait-o vreme de 14 ani. Ne-calugar, ci doar frate de obste, parintele a vrut sa se rupa de lume, cautandu-si locul si linistea la Manastirea Sihastria. Au fost ani bogati si plini de traire fierbinte, fara egal. Multe a avut de invatat parintele Floroiu de la duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa, mai ales smerenia si nesfarsita rabdare, asprimea plina de catifeluri si pedagogia inalta a cresterii duhovnicesti. In veci nu va uita cum, la spovada, l-a auzit pe parintele Cleopa zicand: "Mai fratioare, ai putea spune in gand de 300 de ori, ruga inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...?"". Cu greu si cu multa teama, parintele a implinit canonul dat, numarand rugaciunile si reluandu-le de la capat, atunci cand gresea. Apoi, dupa un timp anume, Ilie Cleopa l-a chemat la sine, cercetandu-l cu blandete in chilia sa modesta: "Ei, ai reusit sa rostesti rugaciunea de 300 de ori? Daca da, repet-o de acum inainte de 600 de ori pe zi. Incearca si Dumnezeu sa fie cu tine!". Desi era foarte tanar, fratele Nicolae si-a dat seama ca intelesul canonului nu statea in numarul rugaciunilor, ci in "zidirea" in rugaciune, in protectia pe care o dobandea impotriva pacatului. Duhovnicul duhovnicilor, Ilie Cleopa, i-a stat alaturi, invatandu-l lucrul cel mai de pret pentru un preot, un pastor de suflete: "Nu canonul este totul, ci dragostea. Credinciosul vine la tine, ca sa plangi alaturi de el. Sa-l intaresti intai de toate prin iubire si speranta... Unii oameni ingenuncheaza la spovedanie infricosati, avand in minte doar mustrarea si asprimea pedepsei date de preot. De unde acest gand nesocotit? La preot trebuie sa merg ca la doctor, gandind ca ma duc la el ca sa ma vindec, nu ca sa ma bata".
Batran si ostenit de boala, monahul Ilie Cleopa ii vorbea de la inaltimea intelepciunii sale taranesti, parca presimtind ca tanarul frate din fata lui va avea alt drum in viata. Fara sa o recunoasca, si parintele Nicolae Floroiu simtea acelasi lucru. Isi cauta locul si menirea, chiar si dupa 14 ani de incercari si asteptare. Apoi, intr-o zi, lucrurile s-au limpezit parca de la sine. Era in Sfantul Munte, in vizita la fratele lui de sange, monahul Atanasie, venit la Prodromu, dimpreuna cu batranul staret Petroniu. In sinea lui, ar fi vrut sa ramana in Athos, simtind dulceata locului si focul rugaciunii, dar tot nu era sigur ca astfel implineste voia lui Dumnezeu.
O noapte intreaga a petrecut in fata icoanei facatoare de minuni, Prodromita, cerandu-I Maicii Domnului ajutor si limpezire a gandului, cand la iesire l-a oprit un episcop grec, care s-a uitat la el si i-a zis: "Mai frate, ce cauti aici? Lasa manastirea. Tu esti bun de parohie". Ca intunericul strabatut de un fulger, sufletul sau s-a eliberat de stransoare, intrezarind adevaratul drum. Misiunea lui era sa stea intre oameni, sa se roage pentru ei si sa-i ajute, intarindu-i cu sfaturi, indemn.
Intoarcerea turmei
Cand a ajuns prima oara in Valea Mare, parintele Floroiu a simtit o clipa ca se clatina. Satul ramasese aproape un an fara preot, biserica era aproape pustie si atacata de mucegai, sparta si inclinata intr-o parte, incat nu putea pastra nici macar Sfintele Taine pe masa, iar casa parohiala era o ruina. Singur si fara ajutor, s-a apucat sa rezideasca totul. Biserica, monument ortodox de la 1792, a refacut-o din temelii, dupa modelul initial, dandu-i o forma de pestera, asemenea Bisericii Maicii Domnului din Bethleem, iar micul cimitir - plin de cruci arhaice, cu numele stramosilor aproape sterse de ploaie - l-a transformat in gradina si loc de adanca meditatie.
Si mai grava era, insa, ruina spirituala din sat. Lasati fara pastor, satenii se risipisera care incotro - unii la iehovisti, altii ramanand sa-si faca pravila in casa ori sa se spovedeasca singuri, sub cerul instelat, ca in vremurile grele de bejenie. Muncind pe santier, mergand din casa in casa si savarsind prima slujba in chiar Postul Pastelui, in Joia Mare, parintele a reusit sa adune in jurul bisericii obstea risipita. A intrat la sarac si la bogat, la tanar si la batran, la roman si la ungur, intr-un tarziu avand bucuria ca iehovistii sa revina la dreapta credinta si chiar unii romani maghiarizati sa revina la ortodoxie, spunand: "Eu botez la voi. Blandete si drag gaseste la tine".
Frumoasa si invesmantata in alb ca o mireasa, biserica nu mai pastreaza nimic din amintirea santierului de altadata. Parintele Nicolae Floroiu o priveste cu dragostea tacuta si ocrotitoare a restauratorului, intrezarindu-i imaginea viitoare, muzeul de icoane vechi in apropiere, cantina sociala si mica fabricuta de lumanari si obiecte religioase. Din prima zi a venirii sale in sat, nu au mai ramas decat doua-trei amintiri tremurate si o troita ridicata de parintele, chiar la intrarea in Valea Mare, acolo unde stateau parca miraculos doi batrani frumosi, cu plete dalbe, ca niste efigii dacice, si care, cand l-au vazut pe parintele, s-au ridicat grabnic in picioare, insotindu-l pana la biserica, bucurosi si cu capetele descoperite. Stateau la marginea satului, de parca l-ar fi asteptat de o viata. Acum, rasuflau usurati. Aveau in sfarsit preotul si pastorul lor.
In asteptarea lui Hristos
La Valea Mare, dincolo de Intorsura Buzaului, in tara frigului naprasnic, primavara paseste in varful picioarelor. Cateva zile, pana la Pasti, oamenii lasa munca de pe ogor si curata cimitirele, manuind sapaligile lor harnice si aprinzand candelele asezate la capataiul stramosilor. E un moment aparte de aducere aminte si de meditatie la cele sfinte, la moarte si la inviere, la speranta mantuirii. Nemaisaturandu-se a privi intelepciunea tacuta a florilor, parintele se roaga si cugeta la curatenia sufletului, la menirea noastra umana, la marele dar al rugaciunii, care dincolo de rostirea buzelor noastre infrigurate de adevar, trebuie sa uneasca in aceeasi suflare gandirea (proiectul), cugetul (izvorul inaltarii) si vointa, temeiul faptei. "Nu Dumnezeu are nevoie de rugaciune, ci noi, cu slabiciunile si pacatele noastre", zice parintele Nicolae. "Dumnezeu nu are salas anume. El trebuie doar gazduit in inima noastra. Sa gaseasca loc de popas si de lucrare in noi. Bine ar fi sa invatam din simplitatea firului de iarba si din intelepciunea gazelor care se ingaduie unele pe altele sub dogoarea calma a razei de soare. Dumnezeu e darnic cu noi toti - mai buni, mai rai, cum suntem. Nu trebuie decat sa ne deschidem Domnului si sa primim darurile Lui. El implineste totul intr-o continua si fara de sfarsit conlucrare... Sa ne rugam, deci, si sa avem rabdare, luand mereu exemplul lui Hristos, cel indelung rabdator."
Parintele Floroiu evita sa vorbeasca despre el si despre toate vindecarile trupesti sau sufletesti savarsite pana acum prin puterea rugaciunii si a slujbelor de dezlegare. Se smereste, spunand numai atat: "Niciodata nu mi-a placut mandria. Nadajduiesc doar ca, in ticalosia mea, sa am un graunte de indreptare. De multe ori ma simt ca un ghimpe nefolositor si, cand vad un magar pe camp, ma trezesc gandind cu amaraciune: "Uite-l pe Nicolae. Oare ce face el acolo, singur, fara stapan?".
In Saptamana Mare, prins cu multimea deniilor si a spovedaniei, parintele Floroiu gaseste si putin timp pentru sufletul sau, gandind ca biserica din Valea Mare este singura lui casa, ca locul lui e numai si numai langa oamenii minunati din sat, oameni de o cumintenie fara egal, care pregatesc bucuria Invierii, croindu-si straie noi de sarbatoare si asezand un tacam in plus la masa, cu speranta adanc zavorata in suflet ca, cine stie, in noaptea Pastelui, Hristos se va milostivi de ei si le va calca pragul. "Nu-mi pare rau ca nu am urmat calea calugariei. Aici, la Valea Mare, mi-am gasit rostul si nu as mai pleca nicaieri. Nici nu ar fi cu putinta. Nu m-ar lasa enoriasii sa ii parasesc. Cu ceva timp in urma, Preasfintitul Ioan Selejan a vrut sa ma ia in oras, la Sfantu Gheorghe. Fiind sub ascultare, nu am zis nimic, dar imediat satenii s-au strans la poarta bisericii si au inceput sa strige: "Nu ni-l luati!". Chiar daca sunt venit de putin timp in sat, am impresia ca aici m-am nascut si ca traiesc alaturi de ei de o vesnicie. Simt ca Dumnezeu mi i-a pus pe acesti oameni credinciosi in palma si ca mantuirea mea sta in mantuirea lor. Nu i-as parasi pentru nimic in lume."