Nu e de mirare, meciurile de fotbal au inceput sa semene a mitinguri de partid. Acum cateva zile, pe unul dintre cele mai mari stadioane din tara s-au scandat, ca in vremurile bune ale nazismului, lozinci rasiste. E, in fapt, o recidiva de care finantatorii fotbalului romanesc par sa se bucure. Ii confirma politic si le asigura popularitatea. Pentru ca nicaieri nu e mai vizibila relatia dintre fotbal si politica extrema, ca pe stadioane. Nu intamplator, un patron de club, seful unui partid minuscul dar sulfuros, vrea sa fie presedinte de tara. Nu intamplator, amicul sau, seful unei asociatii patronale din fotbal, este si el parlamentarul unui partid extremist al carui lider ameninta nu demult ca va transforma vatra de romanitate a stadioanelor, in campuri de executie a dusmanilor de clasa si de rasa. Invocarea stadioanelor de la tribuna politica atinge in mod special emotivitatea romanului care are o slabiciune aproape structurala fata de tribunele pline. Sa fie de pe vremea romanilor, cand oamenii de rand erau hraniti cu paine si circ, sau de pe vremea comunistilor, cand nu primeau decat circ si Daciade? Nu putem sti. Cert e ca Romania profunda despre care vorbesc politicienii nu e de gasit in freamatul scolilor si nici in tacerea asurzitoare a bibliotecilor. Amfiteatrele Romaniei profunde sunt stadioanele. Aici, crainicul de pe stadion devine mai important decat bibliotecarul, iar patronul cluburilor de fotbal mai aproape de sufletul lor ca un director de scoala.
S-au demolat biserici, s-au profanat programe de invatamant, s-au luat premii internationale, nu s-au scandalizat ori entuziasmat mai multi oameni ca la un antrenament al unui club de fotbal de serie B. Pentru ca multi romani isi fac educatia acasa, pe posturile de televiziune, cu telenovele sau sport, pe strada sau pe stadioane.
Educatia de pe stadioane este viguroasa si simpla. Aproape militara. Suporterii unei echipe, indiferent care e aceea, sunt educati sa fie caini pana la moarte. Pentru aceasta, primesc un fel de uniforme si li se rezerva locurile de onoare pe stadion. Sunt pretorienii clubului. Li se da importanta. Au un cuvant de spus. Au reprezentant cu trecere pe langa patron. Reduceri de preturi si transport asigurat pentru viitorul meci in deplasare al echipei. Uneori, poti sta in apropierea marilor oameni, poti sa le pipai tricourile, sa le mangai crampoanele. Acest devotament duce departe. Din pacate, departe de zonele luminoase ale civilizatiei.
Scolile, cu clasicii lor prafuiti si cu profesorii lor cocosati de povara salariului minim pe economie, sunt plicticoase. Singurul lucru interesant acolo este alocatia. Efortul de concentrare si entuziasm al unui microbist este de cateva ori mai mare decat al unui scolar pus sa invete declinarile si conjugarile. Si, in functie de calitatile si abnegatia cu care ai invatat ce masini au vedetele clubului, numele si prenumele rezervelor, numarul de calificari in cupele internationale, treci de pe banca simplului suporter pe cea a galeriei, unde totul e permis. Doar sunt rodul educatiei permanente din stadioane! Si-apoi, e fapt demonstrat, educatia din scoala duce in fundaturile tranzitiei. Printre modelele de astazi, se strecoara tot mai multi oameni educati in strada sau pe stadion. Au tot ce le trebuie sa devina blazonul unei generatii spontane fanatizate si intolerante: succes, bani, popularitate, vizibilitate maxima, impunitate in fata legilor. Ei fac fara-de-legea care domneste in stadioane si in propriile lor finante. Si tot ei sunt pe punctul sa reuseasca, e drept, simbolic, ceea ce-si propuneau liderii lor: sa transforme stadioanele din campuri de batalie, in campuri de executie.