"Nu-ti face griji, fii fericit!"
Un scaun pe care statea cocotata o sticla cu apa plata si un microfon, asezat in mijlocul vastei scene. Fara decor, fara instrumente. Spectatorii (intre care o multime de artisti autohtoni) care au umplut Sala Palatului pe 5 mai s-au intrebat poate, si pe buna dreptate, daca se mai tine concertul. Nu doar ca s-a tinut, dar avea sa devina cel mai bun concert al anului de pana acum organizat de Fundatia Aurel Mitran. Imbracat simplu, in jeansi si tricou, multumind publicului prin plecaciuni ample, de budist, pe scena a aparut nimeni altul decat castigatorul a zece premii Grammy - "Oscarurile muzicii americane"-, creatorul unuia dintre cele mai fredonate cantece ale secolului Xx, Dont Worry, Be Happy ("Nu-ti face griji, fii fericit!"), cel etichetat drept "vocea minune", "omul orchestra" sau "ultimul renascentist al muzicii" - Bobby McFerrin.
Vocea minune
Il stim cu totii din videoclipul piesei care l-a consacrat, in care, imbracat in frac alb, dansa exuberant alaturi de Robin Williams si ne sfatuia, ca intre prieteni, sa lasam supararile deoparte si, in loc sa ne ingrijoram din orice, sa fim mai bine veseli si fericiti. Ceea ce stim mai putin despre Bobby McFerrin este ca ritmul saltaret si atat de popular al acestui hit nu se regaseste pe albumele sale, la fel de luminoase, dar mult mai profunde, de o perfecta armonie. Exigenta artistica exacerbata. Cert este ca intreaga sa cariera s-a desfasurat sub semnul inovatiei, ca are in continuare la fel de mare succes in jazz si in muzica clasica.
Dragostea pentru muzica i-a fost transmisa din copilarie. Ambii parinti ai lui Bobby McFerrin - nascut pe 11 martie 1950 la New York - au fost apreciati cantareti de opera. Succesul tatalui sau, Robert Sr., primul solist de culoare al Operei Metropolitane new-yorkeze, a purtat familia McFerrin la Hollywood, acolo unde acesta fusese angajat sa interpreteze partitura lui Sidney Poitier, in filmul Porgy si Bess. Pe atunci, Bobby avea opt ani si iubea clarinetul. S-a indreptat apoi spre pian, a infiintat Bobby Mack Quartet, o trupa de liceeni, a strabatut tara intr-un turneu cu grupul Ice Follies si a onorat contractul de pianist intr-o formatie ce canta in saloane de hotel si prin cabarete. Pasiunea sa pentru muzica l-a determinat sa renunte la una dintre aspiratiile din adolescenta, aceea de a deveni preot. Insa de acolo, din spatele pianului, nu se vedea defel drumul spre implinirea sa muzicala. Abia la 27 de ani a debutat ca solist vocal, insotindu-l in turneu pe celebrul jazzman Jon Hendricks. O alta figura de marca a show-business-ului american, actorul Bill Cosby, i-a aranjat un recital intr-un festival de jazz, iar succesul pe care l-a avut in cateva astfel de manifestari a atras atentia caselor de discuri. Asa i-a aparut primul album solo. In 1983, cand Bobby McFerrin a traversat oceanul pentru primul sau turneu european, publicul de aici, inmarmurit la inceput pentru ca artistul canta neacompaniat si nu avea un program strict de concert, improvizand non-stop, l-a aclamat ca pe un mare muzician. "Vocea minune", a scris atunci presa germana despre cel care sarea dezinvolt peste octave, trecea uluitor de la notele inalte la basul cel mai grav si se acompania de parca ar fi inghitit la micul dejun o intreaga orchestra. Inregistrari ale acestui turneu au aparut pe albumul The Voice, privit nu doar ca discul sau cel mai bun, dar si ca o piatra de hotar in istoria jazz-ului. Albumul live din anul urmator, 1985, Spontaneons Inventions, ii aduce primul premiu Grammy, urmat in curand de un altul, pentru colaborarea cu marele actor Jack Nicholson. McFerrin concerteaza deopotriva pe stadioane si in salile cele mai elitiste, precum Carnegie Hall, insa celebritatea mondiala vine odata cu un cantec scris in joaca in timpul unei sedinte de inregistrari. Dont Worry, Be Happy castiga doua Grammy, devine numarul unu in aproape toate topurile mondiale si este considerat unul din hiturile secolului. Dar ce face McFerrin la inceputul unei cariere de star? Schimba macazul! Nu inregistreaza nici un album timp de doi ani, refuza valul de oferte pentru concerte si turnee din intreaga lume, formeaza un cor a-cappella, "Voicestra", si se dedica studiului muzicii clasice. Dupa lectii cu mari maestri precum Leonard Bernstein si Seiji Ozawa, McFerrin devine dirijor si, la aniversarea a 40 de ani, conduce Orchestra Simfonica din San Francisco. Entuziasmul si marea putere de comunicare se regasesc si in noua sa "ocupatie", iar dovada este albumul Hush (92), imprimat alaturi de faimosul violoncelist Yo-Yo Ma, album care primeste aurul si ramane timp de mai bine de doi ani in topul Billboard la sectiunea clasic. Senzational! In doar patru ani, a trecut de la hitul cantat de jumatate din populatia globului, la performanta in domeniul muzicii clasice! Dupa Play si Mozart Sessions, doua albume de marca imprimate impreuna cu pianistul Chick Coreea (un alt artist de exceptie care a concertat la Sala Palatului), Bobby McFerrin isi continua cariera solo, in paralel cu turneele sustinute in calitate de dirijor al unor orchestre americane sau europene. O alta preocupare a sa este popularizarea muzicii, atragerea copiilor si a studentilor catre acest domeniu. S-ar spune ca un astfel de personaj este dedicat 100% muzicii si nu mai viseaza la nimic altceva, insa el aduna cu sarg fiecare minut al timpului liber, pentru a fi cat mai mult alaturi de familie, de Debbie, cea care ii este de 25 de ani sotie, si de cei trei copii ai lor.
"Nu aplaudati, cantati!"
Unicitatea lui McFerrin in muzica ultimilor 20 de ani consta atat in discurile sale, cat mai ales in aparitiile sale scenice. El nu canta pentru public, canta cu publicul. "Cel mai important cadou pe care il face publicului sau", nota ziarul "Los Angeles Times", "este acela de a-i transforma din simpli spectatori in personaje principale, de a transforma sala de spectacole intr-un imens spatiu de joaca." La fel s-a intamplat si la Bucuresti, unde a inceput cu cateva piese din repertoriul pop-rock, impresionand prin tehnica sa de a se autoacompania cu "percutia" formata din palme si cosul pieptului. Dar tehnica este dublata in cazul sau de o extraordinara putere de a transmite, de a comunica cu sala. "Nu aplaudati, cantati!", a propus el si, la putin timp de la debutul concertului, s-a produs unul dintre cele mai tulburatoare momente traite in aceasta fosta sala a delirului comunist si a discursurilor atee. De pe scena, Bobby McFerrin interpreta partitura orgii si dirija cu o mana, iar de sus, de la balcon, se auzea, mai intai inganat, apoi din ce in ce mai inalt si mai curat, din piepturile a mii de oameni, "Ave Maria"!
Degajat, fara urma de incordare, cu o ironie amicala, jovial, americanul a facut dintr-o privire, dintr-un simplu gest, sa cante un public mai degraba conservator, care de obicei se exterioriza spre sfarsitul concertelor, pentru a cere bisul. In locul instrumentelor, al decorurilor si efectelor speciale de show, Bobby McFerrin a venit cu bagheta magica cu care a inlaturat inhibitiile, barierele si a deschis portile unei lumi mai senine, in care rasul si ritmul, muzica si joaca sunt stapane. A aratat ca muzica nu este un domeniu scortos, elitist, este disponibila tuturor, nu ca performanta, bineinteles, ci ca traire, armonie, ca sursa de buna-dispozitie. "Vreau sa invat ceva nou de la voi!", a spus el, asezandu-se comod pe muchia scenei, in timp ce reflectoarele luminau publicul. Cativa spectatori mai curajosi au urcat pe scena intr-un exercitiu colectiv de improvizatie, si o fata a dansat, de parca s-ar fi pregatit un an pentru acest moment. Teodora Enache i-a cantat o strofa dintr-o doina, un bariton - un cantec cu gloduri... Faptul ca nimeni nu i-a cerut lui McFerrin celebrul Dont Worry... arata cat de prinsi, de absorbiti au fost spectatorii, de joaca lui serioasa.
Cu un zambet sincer, cu parul sau atarnand in suvite rasta, Bobby McFerrin avea dupa incheierea concertului, in culise, aerul unui om obosit, insa impacat. In tot ceea ce face pare ca a gasit o reteta a armoniei, a pacii interioare si, ce-i mai important, reuseste sa o transmita si celorlalti, chiar si pret de o ora si jumatate de concert, prin intermediul muzicii. Datorita programului sau incarcat, muzicianul nu a tinut la Bucuresti o conferinta de presa si nu a acordat interviuri. Un singur lucru am indraznit sa-l intreb: cum reuseste sa degaje acea magie, pe scena, cum ii face atat de usor pe spectatori sa cante, sa intre in lumea lui?
"Eu, personal, nu am inhibitii, bariere interioare, asa ca tot ceea ce fac vine natural, de la sine. Nimic nu este fortat si starea asta se transmite publicului. In plus, eu stiu prea bine ca, in sufletul lor, ei abia asteapta sa cante, isi doresc asta cu ardoare si au nevoie de cineva care sa-i faca sa-si dea la o parte jena, frica, inhibitiile. Iar asta sunt eu."
(Fotografiile autorului)