Tanti Floarea si sala de asteptare
"Era noapte, dar noi nu puteam pune geana pe geana. Bulboana era la usa, da sa intre in casa. Asa urlau cainii, de ti se zburlea parul in cap, si era un vuiet de animale... Cocosii tipau de parca venise pieirea lumii, vacile mugeau, apa crestea si crestea. Iara mai ieseam afara si mai masuram. Eram cu Mariuta, fata mea - ca omul mi-i mort, Dumnezeu sa-l ierte, n-o apucat sa vada prapadul si ce s-alege de casi. In crucea noptii o intrat apa in casa. Ii gata, am zis. Am facut cruce mare - nu ne lasa pe noi Dumnezeu! - s-am scos vacile. Atarna cerul, puteai pune mana pe el, asa valasug greu era deasupra, si-un vant! Si ploua!"
Tanti Floarea isi tine mainile lipite de obraji, intr-un gest al supremei tristeti si al abandonarii. Numai ca deasupra mainilor osoase si deasupra pometilor proeminenti se afla ochii mari, vii, de taranca oteloasa, pe care nimic n-o poate invinge si pentru care, aveam sa inteleg, tot ceea ce s-a petrecut in acele nopti de cosmar, cand cerurile s-au deschis si apele au iesit dintre maluri, n-a fost decat o incercare de la Dumnezeu. "Eram in post", zice, "c-o saptamana inainte de Vinerea mare. Cand apa s-o trecut de genunchii vacilor, le-am luat si le-am dus in cimitir, unde era loc mai inalt si apa nu putea ajunge. Frumusica noastra sta sa fete si atata era de spaimantata de prapad, ca tipa cu glas omenesc. Pe urma m-am intors si-am luat scroafa cu purceii, pe urma iar m-am intors si-am luat cataii. Cu felinarele mergeam prin apa, parca se desirase cerul, si cu animalele scancind pe langa noi."
Mainile ei muncite au coborat in poala, cuminti. Sta asezata pe un pat de campanie, cu saci plini de haine imprejur, cu zeci de mici obiecte pe care ea a apucat sa le salveze si care acum stau stinghere, in acest loc strain. "Omul sfinteste locul", zice urmarindu-mi privirile, "in bejenie nu-i ca acasa." In spatele ei e o usa acoperita cu un grilaj din fier si deasupra grilajului scrie "Casa de bilete." Tanti Floarea locuieste in cladirea garii din Pustinis, la cativa kilometri de Ionel, satul ei acoperit de ape. Numai ca dupa cum povesteste, pare ca nu cativa kilometri o separa de casa din care au mai ramas doar ziduri crapate, ci o distanta uriasa. Nu a trecut doar o luna, ci o vesnicie intreaga de la noaptea aceea grozava, in care ea a carat rand pe rand toate animalele in cimitir si pe urma lucrusoarele ei, pe care le-a aranjat, in ordine, printre morminte. "Eu n-am vrut sa plec. Am stat acolo o saptamana, in cimitir, de-am plans toti mortii care-au fost. De o mie de ori am numarat crucile si de o mie de ori am numarat animalele care veneau si tot veneau fugind speriate de ape. Sapte nopti am stat sub cerul liber s-am vazut tot cum o fost si ce s-o intamplat. Tot satul era numai un vaiet si-un tipat si apa crestea si crestea, sa ne-nghita cu totul. Eu n-am hulit si n-am blestemat. Nu se cade, ca toate-s de la Dumnezeu venite, si bucuria, si raul."
Cladirea garii e scorojita, sinistratii roiesc imprejur ca in vremuri de razboi, vantul aduce de undeva mirosuri de mal si de ape. Pretutindeni sunt saci cu haine, saltele si provizii. "Vino sa vezi", imi spune. Pe iarba, in fata garii, e o vitelusa care doarme acoperita cu o jacheta ponosita. "S-a nascut in ziua de Pasti" zice, "aici, la gara." O mangaie, pe urma merge repede sa-mi arate purcelusii pe care ea i-a salvat din mijlocul apelor si care acum sunt asezati intr-un fel de container de fier ruginit, din care a improvizat un adapost. "Eu nu plecam nici acuma de-acolo, as fi asteptat in cimitir, cu animalele langa mine, sa se retraga apele, ca oamenii trebuie sa steie pe langa casile lor. Numai ca animalele n-or mai avut ce manca s-am venit aicea, printre straini." Si casa, zic, casa, ce s-a ales de ea? "Fie-mea, Mariuta, sta acolo. Nu-i bine sa stea casa singura. Se baga duhul pustiului in ea. Apoi, cand o da Dumnezeu, ma intorc s-oi lua-o de la capat. Cum am facut-o odata, cu mainile mele, oi mai face-o inc-o data." Priveste mereu intr-acolo, spre Ionel, ca si cum ar vrea sa vada ceva. Femeii i se pune un nod in gat, atunci cand vorbeste despre casa. Nici o lacrima insa. Pentru o femeie ca ea ar fi rusine sa planga de fata cu oameni straini, dar cearcanele si freamatul mainilor imi spun ca atunci cand e singura, in noptile petrecute in sala de asteptare a acestei gari prapadite, ea plange fara nici un zgomot, cum poate a plans si atunci, in saptamana aceea de cosmar, in care a stat in cimitir, printre animalele ei, inconjurata de apele care cresteau.
Uneori, o ia pe calea ferata, pasind printre sine, in directia unde se afla satul, pana in locul in care calea ferata dispare sub ape. E apa pana la orizont. Priveste indelung, apoi se intoarce in sala de asteptare, in care locuieste acum. Vorbeste putin. Nu asteapta nimic, de la nimeni. Are pensia ei de noua sute de mii, mainile cu care munceste si pe Dumnezeu deasupra.
Strabat un sat cu nume predestinat: Pustinis. In curtea scolii flutura un steag unguresc. Sunt corturi, jeepuri si o statie de epurare a apei aduse de unguri. Au adus si pompe. Oamenii se tin departe. Privesc tacuti. Vantul aduce miros de pustiu ud. Chiar si lumina soarelui pare umeda. Dinspre Uivar, unde se afla Primaria, vin mereu oameni cu saci. Se dau alimente. Langa biserica, in fata carciumii din sat, sunt oameni care stau si privesc tacuti. Nimeni nu vorbeste cu nimeni. Sunt refugiatii, sinistratii, oamenii care dupa ce au pierdut totul par ei insisi pierduti. Asteapta ceva, nici ei nu stiu ce.
Peste drum de corturile colorate ale ungurilor, un om nu s-a miscat de peste zece minute. Sta cu mainile incrucisate, cu figura intunecata, sprijinit de un gard. E mai curand blond, poate sa aiba vreo cincizeci de ani. Are trasaturi aspre, ochii mijiti in vant, ca doua dungi albastrui. "Tot din Ionel?", il intreb. "Tot", zice aproape fara sa ma priveasca. Si el e tot un pribeag. L-am ales la intamplare, dintre toti acesti oameni nefericiti, prabusiti in tacere si in asteptare. "Casa?" "Ii dusa jos", zice cu glas alb. Apoi isi intoarce privirile catre mine curios. Cineva l-a intrebat despre casa lui si poate ca acesta e singurul lucru despre care ar avea chef sa vorbeasca. Despre casa lui care nu mai e, ale carei ziduri prabusite sunt acolo, sub ape.
Apoi, ca si cum as fi deschis un zagaz, omul isi paraseste tacerea si incepe sa povesteasca. Vartejuri de vorbe, ca si cum abia ar fi asteptat sa-si spuna necazul cuiva. Totul a inceput in noaptea aceea blestemata de vineri, pe care ei n-o vor uita niciodata, cand pe la ora unsprezece, cu apele pana la genunchi deja, el cu urechile lui il auzea pe primar spunandu-le ca nu-i nimic, ca apele nu vor mai creste si ca ei si copiii lor sunt in siguranta. Aceea a fost noaptea in care satul lor a fost inghitit. "Am noua copii", zice omul pe care-l cheama George Capra, "sase baieti si trei fete, si nici macar aia mici n-au plans, atata erau de inspaimantati. Apa crestea vazand cu ochii, uite-asa crestea, o vedeam cum urca pe pereti. Inghitea casa, inghitea grajdul, ziceam c-o sa ne inghita si pe noi. Nu stiam ce sa luam mai intai. Cu baietii ai mari am scos animalele din grajd, ca avem vaca si cal. Copiii ai mici or luat pisicii si pe Roky, catelul nostru. Tot satul tipa, nu stiu cum sa spun, era un vuiet de animale si de oameni, cainii urlau. Ma uitam imprejur si nu-mi venea sa cred. Nici acum, cand ma gandesc, nu-mi vine sa cred ca am scapat cu totii. Ciurde de vaci alergau prin apa catre cimitir. Toti oamenii erau afara si scoteau ce puteau scoate. Fiecare a fugit cu ce-a putut. Unii au reusit sa incarce cateva remorci de tractoare, altii au fugit pe calea ferata. Pe urma, au venit elicoptere si au inceput sa duca de-acolo femeile si copiii. N-o sa uit toata viata ce ne-o fost dat sa traim."
El si cu baietii cei mai mari au ramas acolo, in mijlocul apelor care cresteau, in mijlocul acelei nopti nebunesti, incercand sa scoata din casa televizorul si masina de spalat, pentru care el si-acum plateste rate la banca. A vazut pur si simplu cum casa se crapa, cum crapaturile urca pe pereti catre acoperis. A stat in picioare trei zile "biata casa", timp in care ei au trait in apa, au dormit pe unde au apucat, pe treptele de la biserica, inveliti in paturi. Sareau din somn, amintindu-si ca au mai lasat ceva acolo, in casa, si iarasi mergeau prin apa pana la brau. Apoi, in a treia zi, cand apa ajunsese pana la ferestre, s-a auzit un scrasnet si au vazut-o cum s-a prabusit. Totul se sfarsise. Deasupra apei a ramas doar acoperisul. Au stat acolo un timp si au privit. Abia apoi au plecat si ei.
Dungile albastrii ale ochilor lui George Capra s-au mai deschis. Nimeni pana acum nu l-a intrebat cum a fost si prin ce-au trecut. "Noi am avut noroc", zice, "ca un coleg de-al meu de la calea ferata avea o casuta batraneasca goala si ne-o primit sa stam, pana om avea iar casa noastra." Mergem catre capatul satului, acolo unde locuieste el acum. Ar vrea sa-mi arate si mai ales ar vrea sa mai vorbeasca despre ceea ce s-a petrecut, despre temerile lui, despre frica in care traieste de-atunci. Ce-or sa faca ei? Cum o sa faca?
Strabatem satul. Oamenii ne petrec cu privirile, muti. Capra vorbeste cu cineva. Ungurii lustruiesc jeepurile. Maine vine primul ministru. Mirosul de mal ne insoteste pretutindeni.
Casa in care locuieste George Capra are doua camere in care lucrurile sunt puse gramada. Pretutindeni sunt saltele modeste, ca de puscarie, pe care le-au primit de la Primarie. In casa locuiesc 18 persoane: el, capul familiei, cu copiii. Baietii cei mari si una dintre fete sunt casatoriti si au si ei copii. Cel mai mic copil al lui George Capra are doi ani si este o fetita blonda, pe care o cheama Ancuta. Atunci cand intru in casa, copiii mananca in tacere. Nici o chicoteala, nici un ras, de parca s-ar fi molipsit si ei de la cei mari.
Stam in curte, pe buturugi. Femeia lui Capra are capul acoperit cu o basma neagra si priveste mereu in pamant. Nici o vorba. Doar gesturi. Mangaie un copil. Uneori isi acopera ochii cu palmele. Merge de colo-colo, nestiind ce sa faca. Oamenii acestia si-au pierdut rostul.
In zilele acelea, pana sa se prabuseasca casa, el a fost acolo de nenumarate ori, pe calea ferata, cu un fel de drezina pe care o impingea cu copiii, si asa au carat totul incoace. In fiecare zi numarau casele care se mai prabusisera. Apoi, el i-a convins pe sefii lui de la calea ferata ca in ciuda apelor ar putea intra doua vagoane in valtoare, si asa au fost salvate vacile satului. Sute de vaci carate cu trenul datorita lui, pentru ca el, care este si acar si de toate, el a mers pe jos in fata trenului, prin apa pana la brau, controland linia. Au carat apoi cu barcile si cu spatele si cu mainile si... "Dar ajutoare", zic, "ati primit? V-au ajutat cu ceva Primaria, guvernul, autoritatile?" Ma priveste pe sub sprancene, suspicios. "Ne-or dat mancare la copii si niste haine." Apoi tace incruntat, pentru a izbucni dintr-o data. "Nimeni nu ne spune ce-o fi cu noi, ce-om face, daca om avea vreodata casele noastre inapoi. Vedem la televizor promisiuni si promisiuni, dar nimeni nu ne-o spus mai, om face casele cum or fost. Or fost ministri, o fost presedintele tarii, or venit de la judet, de peste tot, dar nimeni nu ne spune ce-o sa fie. Primarul e cu ungurii lui si noi suntem ai nimanui!"
Ma priveste pe sub sprancene. Se teme sa nu fi spus vreo prostie. Eu stiu insa ca nu numai el gandeste asa, ci si altii ca el, care se simt parasiti. In comuna lor, Uivar, din care face parte si satul Ionel cel inundat, sunt trei sate unguresti si trei romanesti. Primarul e ungur. Il cheama Vaida. E de la Udmr. Oamenii lui de incredere sunt toti unguri. In Pustinis, am auzit si alti oameni spunand ca primarul ii favorizeaza pe ai lui. Romanii nu au cu cine vorbi. "Asteptam mereu pe ai de la Bucuresti, care sunt de-ai nostri, sa vina sa ne-ajute cu ceva, dar ei cand vin, tot cu primarul vorbesc, si cu televiziunea, si noi stam si ne uitam. Nu vreau sa vorbesc cu pacat, dar noi aicea suntem singuri. Asteptam sa se retraga apele, asteptam o vorba care nu mai vine, o veste, asteptam..."
De fapt, problema lor este ca se simt parasiti. Intre ei si ministrii care vorbesc de la televizor este o imensa prapastie. Incertitudinea zilei de maine, incertitudinea faptului ca cineva se va ocupa vreodata de ei ii macina. Tot ce-au avut s-a dus si ei sunt singuri.
Copiii lui George Capra au iesit din casa. Incetul cu incetul au prins curaj si s-au apropiat. Unul dintre ei, un pusti care trebuie sa aiba vreo 10 ani, il tine in brate pe Roky, catelusul salvat dintre ape. Au avut si niste boboci de rata ai lor, care au ramas acolo unde era casa. "O sa-i gasiti acolo cand o sa va intoarceti" ii spun, "ratele stiu sa inoate." Pe pusti il cheama Marian. "Nu", zice, "bobocii nostri or murit."
Biserica dintre ape
Dupa satul Pustinis, vine satul Otelec. Acolo incepe "marea Banatului", cum i-au spus unii. Satul Otelec este taiat in doua de ape. Drumul principal se scufunda si deasupra sunt numai ruine de case si indicatoare ce par acum absurde. Sens unic. Depasirea interzisa. Sunt cateva camioane militare, o ambulanta, oameni care privesc ore intregi nevenindu-le sa creada. Am vazut masini cu numere nemtesti si unguresti care vin, opresc pe marginea apei ce taie satul in doua. Din ele coboara un fel de turisti ai dezastrelor, care se pozeaza cu nenorocirea si dispar zambitori.
Uneori, mai trece cate un tractor care duce provizii pentru cei ramasi in Ionel, satul scufundat. Sunt in masina impreuna cu George Capra. Am luat hotararea sa mergem acolo. Vrea sa vada ce-a mai ramas din casa lui, din sat, din... Si eu vreau sa vad, cu ochii mei, satul transformat in insula si pe supravietuitorii care au refuzat sa plece.
Drumul a fost o aventura incredibila, pe care acum n-as mai incerca-o. Am strabatut cu masina o intindere de ape uluitoare, pana la orizont, am vazut cum sareau pestii acolo unde ar fi trebuit sa fie soseaua si am vazut cum pasarile de apa luasera in stapanire totul. Am vazut cum calea ferata iesea uneori din apa, ca un sarpe colosal, pentru a se scufunda din nou, in bataia valurilor si a vantului.
Capra sta in dreapta mea si-mi spune de-a fir a par cum era casa lui, cu patru camere, unde era grajdul si cat era de curat, cum a construit cu mainile lui bucataria si cum a pus antena deasupra, pe acoperis. Avea doua hectare de pamant din care traiau. "Pusesem grau. Doua hectare de grau. S-o dus." Colegii lui de la Cfr au facut cheta cand l-au vazut in nenorocire si i-au ajutat, "Asa sa-i ajute si pe ei Dumnezeu, ca buni oameni or fost cu noi." In oglinda retrovizoare nu se vad decat valuri, pana la orizont.
Apoi am vazut turla bisericii, de departe, iesind din ape ca o sageata, si cand ne-am apropiat am inteles de ce pe harta satul se numeste Johanesfeld. Aici au fost candva nemti. Au fost svabi. Numele lor se mai vad scrise in tencuiala caselor care au rezistat apelor. Din intregul sat n-a mai ramas decat o insula. In centru, acolo unde se afla biserica si cimitirul. Este cimitirul in care tanti Floarea, cea care locuieste in gara din Pustinis, a stat o saptamana cu vacile ei, dormind printre morminte.
Un telefon absurd e suspendat de un stalp, cu un lighean ramas deasupra. Un telefon public care merge. Ca intr-un film de razboi, de printre daramaturi ies oameni mototoliti care ne saluta, care vor sa stie ce se mai aude prin lume. Aerul e jilav, mirosuri grele dospesc sub cerul inalt. De jur imprejur, cat vezi cu ochii, apa. Drumurile nu mai duc nicaieri, gara e inutila. Zeci de acoperisuri prabusite strang centrul satului intr-o roata a dezastrului, cum n-am mai vazut niciodata.
Capra trece printre daramaturi cu ochii goi. Pe masura ce se apropie de casa lui, trasaturile i se lungesc si redevine tacut. Trebuie sa mearga prin apa pana acolo. Renunta. Apoi incearca din nou. Se aseaza pe o piatra. Un vecin, nea Grigore, iese dintre niste daramaturi si fara o vorba ii pune mana pe umar. "Lasa, ma", zice incet, "cum le-am facut o data, le-om mai face inca o data si de cate ori o trebui." Capra tace. Eu bag de seama mormolocii grasi care forfotesc la picioarele noastre, in apa namoloasa.
Am cunoscut mai multi oameni ce locuiau printre ruine, in noroaie. Pe Gheorghe Hotca, omul care strabate insula cu bicicleta, ca si cum ar cauta mereu ceva si care a curatat platforma de langa gara, crezand ca va veni intr-o zi un elicopter din care va cobori un ministru, ceva, care sa-i intrebe "Ce faceti oameni buni?". L-am cunoscut pe nea Pavel, supravietuind printre crapaturile uriase din peretii casei sale, impreuna cu ciinele Bobita, tinandu-si de urat unul altuia. Am cunoscut un tanar, Sandu Dumitru, care venise pe jos, traversand intinderile de apa pe calea ferata ca sa recupereze catelusa, pe Pamela, pe care acum o tinea in brate. Acest Sandu, care trebuie sa aiba vreo 30 de ani, vorbea cu casa lui ca si cum ar fi fost vie. "Frumoasa mea" ii zicea, "vechiuta mea cea nemteasca, nu-i nimic, ti-om astupa crapaturile si te-om face ca noua."
Pe timpul cat am fost acolo, oamenii acestia au iesit din tacere si din asteptare. Cineva venise la ei. "Stiti", le-am spus inainte de a pleca inapoi, pe drumul de apa, "sunt multi oameni in tara care sunt alaturi de voi, care au trimis bani si ajutoare si care se roaga pentru voi, care sunt gata sa va ajute..." Ei dadeau din cap, tacuti. "Stim c-or trimis bani", zice Hotca, omul care a curatat locul pentru elicopter, "dar nu la noi. La Primarie poate, la Prefectura.. Nu la noi. Noi aicea suntem singuri."
Epilog
A doua zi, in Pustinis, la vreo suta de metri de gara in care locuieste tanti Floarea si vacutele ei, la tabara ungurilor se fac pregatiri. Steagul lor continua sa fluture greu in aerul malos. Oamenii pastreaza distanta, mereu tacuti, parca timizi. Ungurii lustruiesc jeepurile. Oamenii Primariei misuna, politie, armata.
Apare o coloana oficiala, masini ale televiziunilor, lume multa. Coboara domnul Tariceanu si ministrul de interne Blaga, in cizme de cauciuc. Se duc ata la instalatiile ungurilor, se fac poze. Zambete largi. Fotogenie. Sinistratii se uita tacuti. Cerul e jos, sta sa ploua.
Premierul nu priveste nici in dreapta nici in stanga, ca si cum oamenii din sat nici n-ar exista. Sunt acolo si aceia pe care eu ii cunosc deja. Tanti Floarea sta cu fata sprijinita in palma. George Capra si unul din baietii lui cei mari sunt si ei acolo, incremeniti. Asteapta. Poate ca premierul le va spune ceva. Poate ca le va spune macar atat: "Oameni buni, stati linistiti, totul va fi in regula." Nimic. Premierul e surazator, vorbeste in engleza cu ungurii. Primarul e langa el, umar la umar, in fata camerelor. Totul dureaza zece minute. Apoi premierul traverseaza din nou multimea, protejat de oamenii lui. Se suie in masina si pleaca. Un minut mai tarziu, elicopterul sau decoleaza. Oamenii stau in aceleasi pozitii, nemiscati, privind in sus. Nici de data aceasta n-au primit nici o vorba, nici un semn. Apoi se imprastie incet. Nici macar nu vorbesc intre ei. Hotca a avut dreptate. Sunt singuri. Mai incolo, unde apele taie satul Otelec in doua, militarii strang barcile, le suie in camioane, apoi dispar.
(Fotografiile autorului)
Revista "Formula As" face apel la cititorii din tara si din strainatate, sa contribuie, alaturi de ea, la sprijinirea cazurilor relatate in paginile de fata. Au fost alese "cu suflet", atat cat permite o documentare de reportaj. In comparatie cu amploarea dezastrului petrecut, ajutorul pe care vrem sa-l oferim reprezinta o picatura intr-un ocean, dar o picatura reala, un sprijin concret prin care o batrana si o familie cu noua copii isi vor putea relua viata normala. Asteptam sponsorizarile dvs. in contul fundatiei revistei "Formula As". Sumele adunate vor fi inmanate direct, raportate in revista, certificate de beneficiari. Va rugam ca in dreptul donatiilor sa specificati: "pentru sinistrati".
Fundatia de cultura si presa "Formula As"
Contul in lei: Ro66Ingb0001008101928910
Contul in Euro: Ro15Ingb0001008101920710
Contul in dolari (Usd): Ro58Ingb0001008101924010
Numele bancii: Ing Barings Bucharest (Ing Bank)
Cod fiscal: 13595911