Nu vom sti poate niciodata ce cale au urmat cei patru pentru a ajunge acolo, cum au decurs negocierile, ce au primit la schimb rapitorii pentru a-i elibera pe pribegi. Si nici ce a stat in spatele afacerii care, de la un moment dat, incepuse sa produca o adevarata maree neagra pe Dambovita.
Lacunara, plina de necunoscute, istoria rapirii jurnalistilor ramane sursa de invataminte si meditatie pentru toata lumea. Spectacolul uman, de la anuntul rapirii pana la eliberare, s-a petrecut la toate etajele societatii, familie, colegi, scena politica, administratie. Criza a scos la suprafata televizoarelor, la tribuna parlamentului, pe prima pagina a ziarelor, pe langa noblete sufleteasca, mizeria de obicei ascunsa in cutele realitatii.
Dar orice discutie legata de desfasurarea evenimentelor trebuie sa inceapa de la responsabilitate. Ca si in alte situatii, cand aud de responsabilitate, mai toti cei implicati baga capul in nisip. Sefii directi ai celor trei jurnalisti sunt primii care cauta un ungher sa se ascunda cand ii intrebi ce-ai facut pentru a-i impiedica pe subalterni sa intre in gura lupului. Erau pregatiti jurnalistii pentru zonele de conflict? Ei iti spun ca jurnalistii au semnat ca pleaca pe propria lor raspundere. Gresit. Marile firme nu-si trimit jurnalistii in zone de conflict fara un antrenament special, facut de profesionisti. Mai mult, reporterii de razboi trebuie sa faca examene medicale si psihologice amanuntite. Toate acestea costa si taie cheful multora. Scump, dar toti au ajuns la concluzia ca merita. Mai putin sefii jurnalistilor nostri rapiti la Bagdad.
Misterios este si modul in care au ajuns sa locuiasca intr-un hotel obscur, in afara zonei considerate sigura, de armata Aliatilor. Nu stim cine i-a sfatuit, dar rapirea a devenit mai simpla. Ambasada, oficialii, militarii romani ar fi trebuit sa le bage in cap mintea de pe urma. Se pare ca au incercat, dar fara convingere.
Se pune intrebarea cine e responsabil de masinaria de zvonuri pusa in miscare in tara si cine a incercat sa deturneze manifestarile de solidaritate. La marginea unor mitinguri au aparut persoane care strangeau semnaturi pentru retragerea trupelor romane din Irak. Unii i-au sfatuit pe organizatorii manifestatiilor sa blocheze strada si sa-i atace pe jandarmii din zona. La Bucuresti, ca la Bagdad, centrul orasului nu mai era o zona sigura. Se stie cu siguranta ca, printre cei care au incercat sa deturneze mitingurile, s-au amestecat si diversi politruci. Conflictul din strada a continuat in parlament, unde a fost convocata o sesiune speciala pentru a decide pozitia Romaniei fata de prezenta militara in Irak. Zvonul ca rapirile au si un substrat politic a avut din ce-si extrage energia! Acum, dupa ce tensiunea a trecut, nimeni nu mai recunoaste ca a incercat sa foloseasca momentul pentru a forta o modificare a politicii externe a Romaniei si, implicit, o tradare a aliatilor.
Pare straniu sa constati ca drama rapirii a fost schelaria pe care s-au construit atatea scenarii si ca atatia oameni au ratat momentul de a tacea. Desigur, ezitarile sunt umane si firesti. A trecut vremea unanimitatii. Te incearca, totusi, sentimentul apasator ca unii, simuland durerea si compasiunea, si-au pastrat luciditatea pentru a castiga procente in sondaje. Lacrimau, e drept, dar de pofta sa-si faca jocurile. Te intrebi daca, pe langa cei care evita responsabilitatea, se va gasi un om matur si responsabil sa-i traga la raspundere. Asa, ca sa se vada ca aceasta incercare ne-a mai si invatat cate ceva.