Bimbirica

Va redau mai jos o "poveste" adevarata, poate in felul acesta "starnesc" interesul celor care iubesc pasarile.

Era intr-o duminica din februarie, pe la orele 19.30, cand afara incepuse sa se faca mai frig. Pentru ca voiam sa servesc cina, m-am dus la bucatarie sa iau mancarea de pe balconas, de afara. Cand am deschis fereastra, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca pe sarmele intinse in fata ei sta zgribulita o pasare mica cat un pui de vrabie, dar frumos colorata: capul galbui cu niste fulgisori parca mai zgribuliti sub cioc, pieptul si restul corpului de un verde deosebit, aripile cenusii spre negru, cu dungi galben-verzui, iar coada, de 5-6 cm, cenusiu spre negru. Era un papagal perus (din cate am aflat ulterior). Am intins mana si l-am luat, farasa manifeste vreo impotrivire, iar cand i l-am aratat sotiei, a fost foarte surprinsa, dar si incantata ca l-am salvat. A doua zi, am alertat toti vecinii, ca poate l-a scapat cineva, dar nu s-a aratat nimeni interesat. In situatia asta, m-am repezit la piata, i-am luat o colivie si mancare si l-am instalat la bucatarie. La inceput, perusul a fost cam sperios, desi manca cu pofta tot ce-i dadeam si chiar incepuse sa cante, iar dupa 2-3 saptamani s-a acomodat perfect. Dimineata ii faceam curatenie, ii schimbam apa si mancarea, iar seara se suia pe balansoar si acolo dormea. La recomandarea unui cunoscut care creste sticleti, i-am pus intr-o zi niste nisip fin intr-o capsula de apa minerala. Asa am descoperit ca perusului ii place mult sa se joace. Dupa ce ciugulea putin nisip, lua capsula in cioc si o introducea in farfurioara cu apa. Atunci am incercat sa-i pun mai multe capsule goale si pe toate le baga in apa. Tot la recomandarea amicului, dupa doua saptamani i-am deschis usita si i-am dat drumul in bucatarie, punandu-i pe langa colivie vreo 6-8 capsule. Surpriza a fost mare, deoarece a iesit, nu s-a speriat de nimeni si a inceput sa ia capsulele cu ciocul si sa le arunce de pe masuta jos, in bucatarie, pe gresie. Acestea fiind metalice faceau zgomot, iar lui ii placea si se uita dupa fiecare capsula cum se rostogoleste. L-am lasat singur, sa vedem ce face. Si ce credeti? A zburat jos, langa capsule, si a inceput sa le prinda din nou cu ciocul si sa le arunce prin bucatarie, sa se joace ca un copil. Toata bucataria era a lui. Cand capacele cadeau de nu le mai putea prinde i le intorceam eu cu golul in sus. El se uita la mine, ma masura si iar le arunca. Cand mergea, se legana intr-o parte si in alta ca o rata. O alta manifestare a lui, pe care am inteles-o dupa cateva zile, era aceea ca uneori, cand voiam sa plec din bucatarie, el zbura de pe colivie deasupra capului meu, asa de aproape, ca simteam cum da din aripi. Apoi se intorcea iar pe colivie. La inceput, am crezut ca e o noua forma de joaca, dar cand am vazut ca se repeta de 2-3 ori, mi-am zis ca trebuie sa fie altceva. Si, intr-adevar, asa era. Analizandu-i mai atent colivia, am observat ca ii lipsea din mancare (in special meiul). Cand ii completam hrana, nu mai zbura deasupra mea.
Mai tarziu, am avut o alta surpriza. Intr-o zi, sotia mea a avut nevoie de putin staniol. A luat din camara 2-3 folii, si-a oprit cat a avut nevoie, iar restul l-a pus langa colivie. De cum l-a vazut, perusul s-a agitat si statea agatat cu ghiarele pe sarmele dinspre staniol. Din curiozitate, sotia mea i-a dat drumul sa vada ce face.Ma credeti? A plecat ca o ratusca balabanindu-se, s-a suit pe staniol si mergea pe el de la un capat la altul. Ii placea ca fosnea usor. Se oprea, il mai ciugulea pe margine, dar fara sa-l rupa, iar apoi statea ghemuit si linistit, minute in sir, fara sa se miste, de parca impietrise. Nu ne-am dat seama ce influenta avea staniolul asupra lui, dar de atunci i l-am lasat langa colivie si cand ii dadeam drumul, stiam ca dupa ce se joaca cu capsulele il gasim linistit si cuminte pe staniol. De-acum, ne intelegeam foarte bine, iar sotia mea il botezase Bimbirica (ca era mic de tot) si ii devenise de neinlocuit. Intr-o duminica de vara, sotia mea pregatea mai multe feluri de mancare la bucatarie si se facuse foarte cald. I-am spus ca duc perusul pe balcon pana termina si a fost de acord. Dar nu am observat ca usa coliviei nu era inchisa bine. Cand am vrut sa-l aduc inapoi, usita era deschisa iar el plecase. Nu l-am mai gasit. Nu va spun ce regrete am avut si cat a plans sotia mea dupa el. Devenise un membru al familiei. A riscat el atat pentru libertate?
Cu stima,


Alexandru Badea - Galati