Ma gandesc demult sa va scriu, dar rusinea ma impiedica. Daca o fac, este pentru ca ma scufund intr-o gaura neagra, care risca sa ma traga la fund. Va cer sfatul intr-o problema extrem de jenanta, pe care in afara de mine o stie doar Dumnezeu. Preotului n-am avut curaj sa i-o spun, si din cauza asta n-am mai fost sa ma spovedesc. Am 30 de ani si sunt necasatorita. Traseul vietii mele a fost aproape fara cusur. Am fost o eleva buna, o studenta eminenta, iar acum lucrez intr-o mare firma particulara, unde ma bucur de stima si aprecierea colegilor. Problema mea a fost si este viata sentimentala, pe care am neglijat-o ca sa imi duc la sfarsit telul profesional. Am avut cateva relatii dar de scurta durata, pentru ca n-am reusit sa-mi gasesc un corespondent. Pun mare pret pe inteligenta si pe puterea de a comunica. Din nenorocire, in urma cu aproape doi ani, am intalnit un barbat deosebit, de care m-am indragostit. Nu e frumos si e mai mare cu 14 ani decat mine, dar este afectuos, cultivat, avem o comunicare deosebita, pur si simplu as vorbi cu el zile si nopti intregi. Dar are un mare defect: este casatorit. Si cu toate acestea, il iubesc. Asa ca de peste un an, am devenit ceea ce dispretuiam pana acum cel mai mult: amanta unui barbat insurat. Ba si mai rau, amanta unui tata a doi copii, doi baieti aflati la varsta adolescentei. Am incercat adeseori sa ma rup, sa intrerup aceasta legatura injositoare, dar sentimentele sunt mai puternice decat mine, si am luat-o mereu de la inceput. Si el ma iubeste. E la fel de neputincios ca si mine, de altfel e gata sa divorteze, doar ca eu ma opun categoric acestui final. Am oare dreptul sa desfac o familie? Vor putea cei doi copii sa traiasca fara sa ma urasca? El spune ca nu poate trai fara mine si ca m-a asteptat toata viata. Ca mariajul lui e demult incheiat. Ca are dreptul la bucurie si dragoste. L-am rugat sa ne mai acordam un ragaz, pana ce copiii vor intra in facultate (unul e deja student, celalalt e in clasa finala). Dar dupa aceea? Il iubesc si fiecare minut fara el este un chin. Oare trebuie sa asteptam o alta viata ca sa fim impreuna?
Maria
Draga Maria,
Desi problema ta este grava cu adevarat, dai dovada de un echilibru pe care putine femei aflate intr-o situatie asemanatoare ar sti si ar putea sa-l pastreze. Iubirea e egoista si oarba, trece peste cadavre pentru a se implini. Indoielile morale care iti macina mintea si sufletul te recomanda ca pe un om generos si lucid, capabil sa isi pastreze gandirea clara, in ciuda intensitatii primei sale adevarate iubiri, care nu se petrece la 19 ani ci, putin cam tarziu, la 30. Imi pare rau ca trebuie sa o spun, dar indoielile tale sunt indreptatite, mai ales in privinta copiilor. Ar fi, intr-adevar, o lovitura teribila pentru ei, ca la varsta pe care o au, putin inainte de a pasi in viata, sa fie abandonati de tatal lor. Ar resimti imprejurarea aceasta ca pe o imensa tradare si umilinta, ca pe-o rusine care le-ar marca relatiile cu lumea, cu colegii si prietenii. La varste mici, despartirea parintilor e mai putin dureroasa decat in plina adolescenta, atunci cand baietii sunt atat de fragili si nesiguri, cand au atata nevoie de umarul tatalui lor. Nu doar ca nu te vor ierta niciodata, dar suferinta lor te va impovara si iti va umbri multa vreme viata. Nu-ti poti construi fericirea pe nefericirea unor copii. Nu acum. Daca in cauza era doar sotia iubitului tau, lucrurile erau mai simple. Cand dupa atatia ani de casatorie, un barbat isi cauta rezolvari sentimentale si sexuale in afara cuplului marital, inseamna ca acolo, intre cei doi soti, ceva a murit. Mai ai rabdare. Asteapta ca baietii sa avanseze cu studiul, sa devina ceva mai independenti si maturi. Intre timp, prietenul tau sa-si pregateasca retragerea, dar treptat, cu delicatete, fara sa provoace o tragedie familiala. Timpul este un sfetnic bun. Un prilej sa verifici mai temeinic, si sentimentele tale, si profunzimea iubirii pe care o primesti. Ai dreptul la dragoste, dar ea trebuie traita in lumina, cu fruntea sus. Decat sa ai constiinta impovarata si sa suferi de remuscari, mai bine sa suferi de dor. Nu exista conservant mai bun pentru iubire, decat piedicile din drumul ei. Bizar, dar nespus de adevarat.
Sanziana Pop