Gauri in talpa tarii
Nea Petre ia o mana de grau. Salta boabele in palma. Ai zice ca vrea sa le cantareasca. "Auzi? Suna bine", spune si sparge cateva graunte in dinti. Eu nu aud nimic. Doar fosnetul lanului care se intinde pana unde incepe cerul. "Anu asta, grau e bun. Boabele suna a uscat, sunt pline si dulci." "Auzi, ma, Lica", zice, "ii bun grau, anu asta, e foarte bun!" Lica nu spune nimic. A ridicat capul cand si-a auzit numele, dar a revenit la smocul de iarba pe care-l paste in marginea drumului. Nea Petre intra in lanul de grau. Priveste undeva catre linia orizontului, pe sub sprancenele stufoase si albe. Isi aprinde cu un oftat o tigara. Bucuria recoltei s-a pierdut, din pacate, dupa ce vestea nenorocirii a ajuns la el dimineata, dusa din om in om si din poarta in poarta: pretul graului a cazut anul asta la 2800 de lei kilogramul, de la 4800-5000, cat a fost anul trecut! In cateva ore, stirea a facut turul satului Gimbasani, pana la cele mai indepartate case, risipite in imensitatea Baraganului. A ajuns chiar si la cei ce erau la kilometri distanta, la treierat.
Nea Petre are noua hectare de pamant. Il munceste singur, nu a vrut sa il dea la asociatie. Este pamantul lui. Tatal sau a fost soldat pe frontul de la Marasesti, in 1916: "Erau cinci nemti la un roman. Ce sa faca ai nostri, o mana de oameni? Boierii erau toti la Iasi, iar soldatii ramasesera sa se lupte. A venit Averescu si a zis: "Va dau 15 pogoane de luptator daca rezistati". Si cand ei au auzit de pamant, s-au hotarat sa lupte pana la ultimu. Au luat pusca de teava si au iesit la bataie, la nemti. Asa au castigat acolo. Au luptat pentru pamant, ca asta a fost viata taranului, pamantul." Confiscat de comunisti, redobandit dupa revolutia din 89, asta este povestea pamantului pe care Nea Petre il dezmiarda acum cu privirea. Cunoaste drumul la el cu ochii inchisi, desi pare acelasi decor ce se repeta la nesfarsit: lanuri de grau, de porumb si de floarea-soarelui. Nici un alt reper decat spice lovindu-se unele de altele, cu un fosnet stins, si palarii de floarea-soarelui rotindu-se sub cerul albastru. Priveste graul miscandu-se in valuri aurii, si acum, ca stie care i-e pretul, se gandeste cu cata grija l-a semanat, cum a strans banii cu greu, ca sa fie in randul lumii si sa dea si el cu ierbicid, cum iarna trecuta s-a rugat sa ninga inainte de ger, si dupa prima zapada a venit sa vada cum si-au facut firele abia incoltite culcus. Si-atunci, ca si acum, isi arunca privirea peste campuri. Insa era multumit. Cand toate sunt asa cum trebuie, parca el ar fi stapanul intregului Baragan: Dumnezeu tine cu el. Si-acum? O sa ia doar jumatate din pret, jumatate din cat stie el ca face graul lui. Cata amaraciune si cata bucurie sunt inghesuite pe bucata sa... Aici venea cu tatal sau cand era copil. Isi aminteste. Plecau in caruta cu coviltir, cu animalele dupa ei, lasau casa pentru cate o saptamana, dormind acolo, in camp, cu toata familia. Acolo dormeau, acolo gateau. Pana nu era secerat tot graul si paiele stranse, nimeni nu pleca de pe loc. Acum sunt masini care fac toata treaba, dar la ce bun: "De ce isi bat joc de taran cu pretul asta pe grau? Cine isi rade de noi? Nu mai vrea nimeni graul nostru? Nu mai e nevoie de tarani?". Anul asta a fost si mai greu pentru Nea Petre. A vrut sa puna samanta aleasa pentru recolta buna, si a cumparat "de-aia cu certificat, garantata". A dat doua sute de mii pe kilogram si dupa aceea si-a dat seama ca nu e buna: nu a incoltit. In mare graba, sa nu apuce sa vina prima zapada, a cumparat alta samanta, a platit din nou alt semanat si alt discuit. "Nu ma lasa inima sa las locu parloaga", ofteaza Petre. "Si te chinui atata cu el, te zvarcolesti si noaptea in somn cu gandul la el, si daca vine o ploaie inainte de treierat, cum a fost vara asta, ca ziceai ca nu se mai opresc apele, incolteste bobu-n spic, de nu mai e bun de nimic. Se-nnegreste. De-aia... e cum vrea Dumnezeu. Ca poti sa te chinui un an, si inainte de recolta iti da Dumnezeu o ploaie si ai terminat. Stai si te uiti pe cer: ploua, nu ploua..."
Cand s-a dat pamantul inapoi, Petre s-a bucurat, ca toti taranii din Gimbasani. Si pana in 2002, chiar a mers bine. Cerealele aveau pret bun si lucrarile nu pareau asa scumpe. De altfel, una din problemele de anul asta este ca toata lumea si-a calculat recolta de grau la pretul de anul trecut, 4800-5000 de lei pe kilogram. Cine se astepta sa scada atat de mult pretul graului? Prin sat, sunt unii oameni care nu au bani nici sa plateasca treieratul "la capul locului", atunci cand combina termina de strans recolta. Multi au pus porumb, in ideea ca il sapa ei insisi, ca fac ei prasila, rupandu-si spinarile in doua, ca sa economiseasca astfel banii de ierbicide. Altii, ca Nea Petre, au mizat pe grau, pentru ca de paine intotdeauna e nevoie, dar si pentru ca la grau se ierbicideaza, nu mai trebuie sa mearga la sapa. Multi dintre taranii batrani ai satului, cei ce nu mai pot merge pe camp, la munca, isi dau pamantul la Asociatie, o ultima solutie, la care se gandesc nu ca sa faca agricultura pe suprafete intinse, asa cum se cere de la guvern, ci pentru ca nu se mai pot ingriji de pamant. Nu-l mai pot munci. L-au asteptat prea mult si l-au primit inapoi prea tarziu, unii dintre ei chiar la sfarsitul vietii. Nea Petre se gandeste sa-si dea si el pamantul de anul viitor, desi stie ce inseamna asta: "Pe ei nu poti sa-i controlezi cat grau sau porumb se face la hectar. Iti zic atata. Si-atata ramane, chiar daca ti se cuvenea de doua ori pe atat. Aia de sunt angajatii lor ce sa spuna, ca ii tine si pe ei intr-o paine ca vai de ea. Si dintre tarani nu se duce nimeni sa stea acolo, langa combina, sa fie de fata la treierat, ca sa vada cat ii de fapt recolta. Asta e taranu nostru: nu-i organizat. E asa cum e el. Nu se duce el sa contorizeze cat face asociatia."
Si daca, totusi, taranul vrea sa se ocupe el singur de recolta, urmeaza alte probleme. Prima dintre ele este transportul graului pana la siloz, unde se scade din pret pentru umiditate, impuritati, plus depozitarea, pana ce taranul sau silozul reuseste sa il vanda. Cat despre moara... putini mai sunt taranii care duc graul la moara pentru a-si face paine. De ce? Pentru ca moara le da 40% faina din toata cantitatea de grau! "Toata lumea ia de la taran si taranu trebuie sa se descurce. Asa a fost mereu. Noi tot talpa tarii ramanem. Da o talpa cam gaurita. Asociatia iti ia, silozu iti ia, moara iti ia, toate muncile, de la semanat la treierat, sunt cu banii jos, si taranu trebuie sa se descurce. Asta-i viata aici. Pamant ars de soare, arsita si-un praf de-o palma, ca daca trece o masina nu se mai vede nimic. Pe cine sa intereseze ce-i aici? Iarna te-ngroapa viscolul, vara te frigi ca pe plita. Baragan, ce mai! Acu, daca termin cu recolta la jumatatea lu august, mai stau doua saptamani si pe-urma tre sa merg iar la arat, iar o iau de la capat. Asta-i campia, munca de cand te nasti pana mori."
Sedinta pe miriste
De fapt, supararea lui Nea Petre si-a consatenilor lui se reduce la o singura intrebare: "Cine face pretul graului?". Taranii se intreaba intre ei si nimeni nu pare sa aiba un raspuns clar. As vrea sa ii dau eu lui Nea Petre raspunsul asta. Sa-i risipesc nelinistile care-l apasa. Sa aflu o explicatie convingatoare si clara in legatura cu pretul graului. O iau spre silozuri, hotarat sa fac o ancheta care sa ma duca la adevar.
Treieratul a inceput deja, si noaptea poti auzi dinspre camp, motorul combinelor pana in zori de zi. Oamenii asteapta sa le vina randul la una dintre cele cateva treieratori ale satului.
O combina treiera acum la Petre Stanescu. Cativa oameni s-au strans la umbra remorcii in care proprietarul locului sta in grau pana la genunchi, cu sapca data pe ceafa, strigandu-le celorlalti: "Nu ca e al meu, da e un grau calitatea intai. Si io zic ca s-a facut cam 3000 de kilograme la hectar." Ascunsa dupa o palarie mare, de soare, nevasta lui Stanescu e sus, pe combina, langa sofer. A vrut sa vada cu ochii ei cum curge suvoiul de grau in remorca. Au pus doua hectare, pentru ca anul trecut graul a mers bine.
Vestile ce vin din remorca sunt comentate jos de un grup de tarani ce asteapta sa le vina randul si lor, la combina. Graul lui Stanescu este catalogat rapid: "Ii bun, bre. Mai are sistar pan el, nu e bobu plin, da e bun." O tacere respectuoasa, in care soarele pare sa topeasca ogorul intr-o pasta galbena si fierbinte, lasa loc unei clipe de bucurie. Cu toate ploile, uite ca graul s-a copt si curge ca un torent din falcile desclestate ale combinei, care gafaie, luptand cu avalansa de spice. Nimeni nu indrazneste sa aduca vorba la ceea ce ii nelinisteste pe toti, sa spuna ca oricat de bun ar fi graul, pretul anuntat e prea mic. Totusi, nea Ipate izbucneste: "Eeee... Agricultura a ramas la pamant. Nimeni nu vine sa asculte pasurile taranului. Aia dorm in parlament. Si daca intreaba de la tribuna: "Cine e pentru?", lideru de grup zice: "Ba, noi nu vrem". Si pui bila neagra daca e pa bile, daca nu, nu ridici mana. Daca zice ala da, zice toata lumea da si ridica mana. Exact ca pe vremea lu Ceausescu, nici o diferenta, numa ca acuma sunt pe grupuri." Ceilalti dau aprobator din cap, o taranca suspina stand cu barbia sprijinita in palma. Sirul nemultumirilor odata pornit, toti au cate ceva de adaugat. Subventiile la motorina sunt mici, si cand se dau, se scumpeste motorina de doua ori pe-atat. Ierbicidele sunt scumpe. Silozul le ia graul si le spune sa vina pentru bani mai tarziu, cand s-o hotari pretul. Nu au unde sa depoziteze graul si se trezesc cu el incoltit. Se anunta subventii la silozurile de stat si, de fapt, toate sunt privatizate. Costica Cornatean are 82 de ani. I se ghiceste sub palaria de paie fata osoasa si arsa de soare. E taran din tata-n fiu. Acum, pe langa cal si caruta, a reusit cu alti trei frati sa cumpere un tractor. Dar nici pentru el nu e mai simplu: "Eu am tractor, da ce sa fac daca motorina-i scumpa? Noi auzim la televizor de tot felul de subventii si ajutoare trimise din Europa, da daca intrebam de unde sa luam si noi, cica: "Unde ai auzit? La televizor? Pai atunci, du-te acolo, daca aia au zis ca se da". Si ca sa schimbi o piesa la tractor, te costa numa in euro si in dolari! Am zis sa pui legume, sa mai las grau, da daca nu mai e irigatie, ca s-a furat tot la revolutie, ce sa faci?".
Desi oamenii langa care ma aflu s-au intalnit intamplator, discuta pe un ton grav, de parca aici se hotaraste soarta agriculturii. Fiecare asculta ce are de zis celalalt si nimeni nu este intrerupt. Dau din cap ingandurati. "Asa e. Sunt probleme multe si grele si pe aia de la guvern ii doare in cot."
Combina ajunge din nou in dreptul remorcii, varsand din maruntaie graul strans. Toti privesc uimiti la suvoiul ce curge, strafulgerand aerul. In soarele Baraganului pare aur topit. Pana se intoarce din nou combina, oamenii incep sa propuna solutii. Ipate da iarasi tonul: "Deci, eu nu pot sa dau graul direct la fabrica de paine, pentru ca aia nu au unde sa il depoziteze. Inainte era cu angrosisti, erau negustori si negociai cu ei, dadeau avans. Acu, e cel mai mare monopol, mai mare ca statu, ca astia care au silozuri se inteleg intre ei: "Ba, ii dam taranului atat", si dupa aia, ei vand la fabricile de paine mult mai scump. Si cine pierde? Tot taranu. Sa facem gropi si sa le ardem, ca sa depozitam grau in ele? Pai, asa ne intoarcem cu 200 de ani in urma. Asta e agricultura? De 12 ani, se chinuie aia pa sus, sa puna pretu graului toamna, si nu-l mai pun".
In Gimbasani, unii spun ca ar trebui sa se revina la ingrasamantul natural. Cei mai in varsta stiu ca asa, productia ar fi mai mare si mai de calitate. Dar pe vremea cand se folosea ingrasamantul natural, exista ferma zootehnica, acolo gaseai cantitatea necesara de balegar si erau si masini de imprastiat. Acum nu mai exista nimic: ferma s-a desfiintat, masinile au disparut. "Ba, Nicule", spune unul dintre tarani, "sa dea dracu, da tata semana din poala si uite asa arunca grau cu mana, si p-atunci nu se imbolnavea nici omu, nici grau, nici porumbu. Si de buruieni scapai cu sapa, nu cu ierbicide. Acu te miri de ce moare lumea. D-aia."
Cum nimic nu mai poate fi cum a fost odata in Gimbasani, oamenii au inteles ca nu le ramane decat sa lupte pentru pretul graului. Cu cine sa lupte insa? Se-aude ca pretul il face silozul, altii spun ca fabricile de paine sau statul. Pe cine ar trebui Nea Petre sa induplece pentru un pret mai bun?
Asociatia lui Marius
Gimbasaniul e strabatut de la un capat la celalalt de o fasie ingusta de asfalt: drumul judetean. Din el pleaca in stanga si in dreapta ulite prafoase, ce ajung pana la cele mai indepartate case ale satului. Pe una dintre ele vezi in capat o casa cu utilaje agricole la poarta. Dincolo de gardul de tabla se intrezareste un tractor ce sta la umbra foisorului din vita de vie. Aici este "Asociatia lu Marius". Astept la poarta sa apara seful. Ma gandeam ca o fi un alt "nea", un om in varsta si cu multa experienta in ale agriculturii. Cand colo, la poarta vine un tanar de vreo 30 de ani, cu privire sigura si cu aerul omului ce n-are timp de taclale. "Graul?", incrunta usor sprancenele blonde. "Pai am auzit ca e 2500-2800 kilu, da nu e sigur. Asta inseamna ca anul asta am lucrat cu pierderi si nu ne recuperam nici ce-am investit. Pamanturile sunt imprastiate, de-aia e greu. Degeaba vrea guvernu sa faca ferme, daca 5 hectare sunt aici, 3 colo, altele nu stiu pe unde... Si cine are mai mult de 10 hectare nu vrea sa il dea. Noi am avut 160 de hectare in total, da multi s-au retras si acum avem vreo 80. Cred ca o sa mai renunt la inca vreo 30, ca am o ruda in Germania si a zis ca cel mai bine acolo merg asociatiile de 50 de hectare."
Marius a pornit asociatia din 92 si si-a facut faima de om corect, pentru ca ii aduce pe tarani la capatul lotului, sa vada cat se recolteaza. Dar chiar si asa, unii sunt nemultumiti cand primesc 800 de kilograme de grau la hectar, cand aud ca s-au facut 3000. Ceea ce uita oamenii este ca din restul de 2200 trebuie platite lucrarile, de la semanat la treierat, insecticidele, motorina si profitul asociatiei. Adica taranii se simt trasi pe sfoara cand afla ca nu iau ei toata recolta la sfarsit, desi nu ei s-au ocupat de munca pamantului.
Marius s-a hotarat sa se apuce de agricultura la doi ani dupa revolutie. Fusese sofer, si cand s-a decis sa munceasca pamantul, si-a vandut masina si un cal, si cu ajutorul rudelor a cumparat un tractor. Nu a vrut sa faca imprumut la banca, nici pentru al doilea tractor: "Cu banca nu e bine sa te pui. Am vandut 24 de porci si asa am mai luat inca un tractor. As mai da si acum porcii aia, de mi-as lua inca un tractor, da acu nu mai ai pret la nimic, nici la carnea de porc." Marius are acum 80 de oi si ar vrea sa ajunga la 150. Continua sa creasca si porci si cum a auzit de intrarea in Uniunea Europeana, s-a hotarat sa creasca numai porci de rasa, cu certificat. A auzit si de programe care ii ajuta pe agricultori. Intr-o zi, s-a imbracat cu ce avea mai bun, camasa alba si haina facuta pe comanda la Slobozia, si s-a dus la banca, sa afle cum poate beneficia si el de un program. "Am zis ca vreau si eu sa iau o combina, si functionarul m-a intrebat daca am cifra de afaceri de 900 de milioane. Pai de unde sa am eu atata banet? Iar ca sa fac proiect de finantare, trebuie sa imi angajez un inginer agronom, sa angajez si un om care stie sa faca proiecte de-astea si sa indeplinesc nu mai stiu cate alte conditii, si la urma, dupa ce dau o gramada de bani, nici nu e sigur ca primesc ceva. Pai daca nu e sigur, de ce sa ma mai straduiesc atat? Eu le-am explicat ca am bani primavara si toamna, cand vand din recolta, da ei au zis ca nu au cu ce sa ma ajute."
Cand recolta e stransa, Marius duce graul la siloz si primeste acolo pretul anuntat. Cine fixeaza pretul acolo? Nici el nu stie si nici nu are cum sa il negocieze. In unii ani iese in pierdere si atunci mai vinde din animale, ca sa le dea oamenilor totusi ceva, sa nu isi retraga pamantul.
Cine face pretul?
Silozurile pentru grau sunt tuburile uriase ce se vad din tren sau din masina si pe care scrie de obicei: "Fumatul oprit!". Taranii din Gimbasani isi duc de obicei graul la silozul aflat la intrarea in orasul Fetesti. Silozurile au acum paza armata si in majoritate sunt privatizate. Oamenii vin la siloz cu caruta sau, daca au o cantitate mai mare, cu camionul. Mai intai se trece pe la laborator, pentru a se stabili calitatea. Doamne imbracate in halate albe iau mostre de grau pe care le analizeaza rapid: se verifica daca bobul e plin, daca are impuritati, compozitia chimica, la care cei mai importanti parametri sunt ai glutenului si ai umiditatii. Urmeaza cantarirea si, in functie de calitatea stabilita, se intra la un anumit port de incarcare. Pus pe banda rulanta, graul ajunge direct in tuburile gigantice. De-acolo urmeaza alt proces de aducere a lui la anumite standarde. Se usuca, se curata de neghina, se trateaza impotriva gandacilor.
Nu departe de siloz sunt birourile firmei care il administreaza. Inconjurata de spatii verzi si copaci umbrosi, cladirea seamana in interior cu o banca luxoasa. Termopanul izoleaza bine si caldura de afara nu patrunde. E racoare, pe gresia bine lustruita se aud incetisor papucii tarsaiti ai secretarelor, ce plimba ibrice cu cafea dintr-un birou in altul. Mobilierul e modern, usa directorului capitonata. Il cheama Nica, se invarteste cu fotoliul de piele si spune sec: "Pretul graului este facut de cerere si oferta." Imi dau seama ca este un raspuns corect, dar cum as putea sa ii spun eu asta lui Nea Petre? As risca sa ma priveasca ironic si sa-mi spuna, cu Maraseasca lui nelipsita in coltul gurii: "Pai de asta te-ai dus pan-acolo, baiete?". E greu de explicat cum poate costa o paine 6000 de lei, adica pretul a doua kilograme de grau, cand ea se face din 200 de grame. Si e greu de explicat de ce graul se vindea in urma cu trei ani, cand viata era mai ieftina, cu 5000 de lei kilogramul, si acum, cand toate sunt mult mai scumpe, nimeni nu da pe el mai mult de 2800 de lei. Din ceea ce imi spune directorul, reiese ca oferta o face taranul si cererea o face industria de morarit si panificatie. Adica fabricile de paine. Si cum anul asta oferta e mare, fiindca s-a facut prea mult grau, pretul lui a scazut. "S-a facut prea mult grau? Cum adica?", ma mir. "Cu cat recolta este mai mare, cu atat ar trebui sa fie si venitul mai bun." Ei, aici lucrurile se complica. Au trecut vremurile de aur cand taranii isi vindeau graul in saci, la piata. Recoltele sunt acum coordonate de stat. Sau, ma rog, asa ar trebui. Pentru a nu semana mai mult grau decat e nevoie este necesara o strategie la nivel national, care sa spuna cat grau trebuie semanat pentru a avea un pret bun. E nevoie deci de o buna coordonare intre ce se hotaraste la Ministerul Agriculturii si ce se intampla pe teren. Aici e buba, fiindca legatura e intrerupta sau distorsionata de o birocratie greu de strapuns. Cine sa ii anunte pe oameni cat grau trebuie pus si unde anume? Teoretic, solutiile exista. Ministerul trimite planul la Directiile Agricole Judetene, acestea le transmit mai departe la Camerele Agricole, aflate in comune. Dar se pare ca in Ialomita, judet aflat in Baragan, granarul tarii, acest lant nu a functionat. Desi erau planificate 72 de mii de hectare de grau, s-au semanat 106 mii de hectare! La nivel national, situatia e identica: Romania a semanat cu 500 de mii de hectare mai mult grau decat trebuia. Daca cineva ar fi informat oamenii sa puna sfecla sau porumb sau orice altceva, Nea Petre ar fi avut acum un pret bun pe grau. Ceea ce clasa politica numeste, in limbajul ei de lemn, "lipsa de strategie coerenta", pentru tarani asta inseamna pret derizoriu anuntat tarziu, cand recolta e aproape adunata. Ideal ar fi fost ca strategia sa fie gata cu un an inainte si taranii sa stabileasca ce cultiva si cat. Vestea si mai proasta este ca odata cu intrarea in Uniunea Europeana, fiecare tara va avea o limita de teren, fixata pentru fiecare produs, si cine va depasi va suporta in plus si penalizari europene. Mai ramane o intrebare: la o supraproductie de grau romanesc, de ce totusi se importa grau? E-hei! Pentru ca tarile europene au subventii la care taranii romani nici nu viseaza: de 60-70 la suta. Adica, atat plateste statul taranului din pretul graului. La asta se mai adauga si tari ca Ucrai-na, care produc grau mult si ieftin. Producatorii de paine vor cumpara grau ucrainean cu 1500-1800 de lei pe kilogram si nu vor avea nici un fior de nationalism in fata castigului: afacerile sunt afaceri.
O paine pentru tarani
Pentru a vedea si ultima veriga a acestui lant, am mers la prima fabrica de paine din Slobozia. In urma cu 20 de ani, toti cei care treceau prin fata ei ridicau nasul, pentru a simti mai bine mirosul de paine proaspata. Acum, in Slobozia sunt 15 fabrici de paine. Vechea fabrica a pierdut monopolul. Locul ar parea parasit, daca nu te-ar lua la intrebari o portareasa inconjurata de caini.
Directorul ma primeste binevoitor, conducandu-ma in biroul sau prin culoare pustii, pe ai caror pereti atarna, ca niste vestigii ale vremurilor bune, fotografii ingalbenite cu "clasa muncitoare". "Nu noi stabilim pretul, ci silozurile, pentru ca ei sunt cei care negociaza cu producatorii primari. Eu nu pot sa spun nu cumpar grau, ca nu imi convine pretul. Si cand il luam, trebuie macinat - asta inseamna consum de curent, faina transportata - consum de motorina, coapta painea - consum de gaz, plus framantat, modelat. Toate astea costa si se regasesc in pretul painii. Daca eu spun cuiva ca mie imi raman 100 de lei la o paine, nu ma crede. Iar eu cu suta asta trebuie sa platesc si obligatii la stat."
Pana la urma, nu stiu ce explicatii sa-i dau lui Nea Petre. Ca "treaba-i incurcata", stie pana si calul Lica. Oricum, de fiecare data cand voi cumpara o franzela, ma voi gandi ca faina din care a fost facuta vine din graul lui sau din graul lui nea Ipate sau Cornatean. Si nu-mi ramane decat sa sper ca dupa stransul recoltei, vor avea si ei sa puna o paine pe masa, desi ei sunt cei ce o fac.
(Fotografiile autorului)
(Multumim d-lui Razvan Ciuca de la Muzeul Agriculturii din Romania pentru fotografiile de arhiva.)