Aloisia si Martin Eckert sunt batrani. El sta asezat pe un scaunel, iar in spatele sau se afla marea poarta vopsita in verde a casei sale. Ea sta in picioare, micuta, alba, nelinistita, cu ochi albastri, scormonitori. Martin tine cu mana stanga o carja sprijinita de genunchi, insa privirile sale o urmaresc tot timpul pe Ea, ca si cum s-ar teme sa nu dispara, ca si cum Ea ar putea pleca in fiecare clipa din viata lui. Aloisia nu pleaca insa nicaieri fara el, il vegheaza ca si cum ar astepta mereu sa vada daca el are nevoie de ceva. Uneori isi pune mana muncita pe umarul lui, intr-o mangaiere protectoare, o atingere usoara care spune "sunt aici". Vorbesc intre ei fara cuvinte, din priviri. Par sudati, lipiti pe viata. Deasupra e cerul cel mare cu nori alergatori peste munti, la picioarele lor e iarba.
"Nimeni nu intelege ce s-a intamplat cu noi. Cum am trait, numai noi stim. Am povestit nemtilor, cand am ajuns in Germania, dar ei n-au inteles. Povestim romanilor, cand ne intoarcem acasa, si nu ne aud. Atunci povestim intre noi."
Aloisia Eckert are 79 de ani batuti pe muchie, numai ca a trait in anii acestia cat altii in sapte vieti. Martin e mai tanar cu zece ani, dar infirmitatea ii muta si lui varsta inainte. Sunt egali. Ajunge sa pui o intrebare, sa zgarii putin pojghita de tacere a acestor oameni, si valuri de amintiri teribile izbucnesc, de neoprit. Mai ales Aloisia are nevoie sa vorbeasca. Sa-si aminteasca. Vartejurile amintirilor sale trebuie rostite, ca sa nu o devoreze pe dinauntru. Intamplari pe care Martin le stie pe dinafara, pe care ea i le-a povestit de mii de ori, pe care le spune el mai departe, de parca ar fi intamplarile lui, de parca le-ar fi trait chiar el...
Deportarea
Acum suntem in data de 5 ianuarie 1945. Razboiul s-a terminat pentru restul lumii, dar razboiul ei, al Aloisiei, abia incepe. Zapada este uriasa, pana mai sus de ferestrele caselor. Satul inca se mai numeste Wolfsburg, asa cum l-au botezat strabunicii lor, cu doua sute de ani in urma, atunci cand au venit de pe taramurile indepartate ale Boemiei. Drumul e taiat in nameti, ca un tunel. Ea are 17 ani, este o copila cu codite, iar sora ei, Ana, are doar 16. Nu prea inteleg ele ce se petrece, dar e ceva grav, pentru ca sunt soldati acolo, la scoala, soldati romani si rusi. Tot satul e strans, barbati si femei si copii, aliniati in randuri zgribulite. "Au luat toti oamenii si pe tata, apoi au luat toate femeile din sat. Mama a ramas. A scapat. Era batrana. Le mai trebuiau sase oameni. Tocmai veneam pe ulita. Ne-au vazut, ne-au luat. Sase copii au luat si ne-au dus, Doamne, ne-au dus. Au ramas doar batranii. Asa a inceput prapadul..."
Un locotenent rus, cu uniforma verde-maronie, calare pe un cal rosu, cu revolverul la brau, urland ceva la ei, cu chipiul atingand cerul, cu ninsoarea inconjurandu-l ca o mantie. Ei mergand prin zapada, timp de o zi si o noapte, pe jos, pana la Slatina Timis, cu picioarele inghetate si cu frica alergand prin cosul pieptului, ca un sobolan prins in cursa. Romanii privindu-i cu mainile la gura, fara nici o vorba, in timp ce se urcau in vagoanele pentru vite. Spaima, disperarea, o batrana plangand pe peron, pe care Aloisia a vazut-o printre zabrelele vagonului, atunci cand trenul s-a pus in miscare cu un scrasnet. Memoria ei pare facuta din secventele scurte ale unui film, rulat de mii de ori, pana cand din el nu au mai ramas decat fotograme ce aveau sa-i ramana impregnate pe retina toata viata.
Aloisia Eckert sta o clipa pe ganduri, cu privirile goale, indreptate catre biserica cea alba si pustie a satului, cu o mana la frunte si cu cealalta atingand umarul lui Martin al ei. Ulita e plina de masini cu numere de Germania. Pemi veniti sa-si revada satul natal. E un soare care coboara bland spre apus si nori pufosi, plutind pe cerul albastru de deasupra Semenicului, un decor ce pare o cortina, o butaforie, atunci cand Aloisia povesteste. Vorbele ei sunt ca o sabie care spinteca decorul si, atunci din spatele lui curge istoria sepia a acestei femei cu ochi albastri. "Doua luni au mers cu trenul", intervine dintr-o data Martin cu vocea ragusita, in timp ce ea continua sa priveasca in gol. Ea cu tata intr-un vagon, sora mica, Ana, in altul. "N-au avut apa, mancarea lor se terminase si plangeau, plangeau. Topeau zapada de pe acoperis ca sa aiba apa si facusera o gaura in podea, inconjurata de niste paturi ca sa..." Si atunci, Aloisia se intoarce deodata acolo, ca si cum vorbele lui Martin ar fi declansat un mecanism interior. "Nu-i apa, nu-i apa in tren, nu avem apa! Mergem prin pustie, departe, departe. E numai gheata si zapada. Trenul opreste intr-o gara mica. Soldatii urla. Deschid usile vagonului celalalt si dau jos oamenii. Surioara mea, Ana, e acolo. Au dat-o jos pe Ana, are numai 16 ani si au dat-o jos. Se uita dupa noi si nu ne vede. Noi strigam: Ana! Ana! Soldatii o imbrancesc si ea a cazut in zapada. E slaba si mica. Se duce prin zapada. Are capul infasurat in salul pe care i l-a dat mama. Priveste inapoi. Tata e la fereastra cu zabrele de fier. Tipa. Tipa. Ana plange in genunchi."
Au trecut exact 60 de ani de cand Ana, fetita de 16 ani, a fost coborata in gara din Donbas, la poalele Uralilor. A coborat din tren pentru totdeauna. Ultima amintire a copilei cazute in genunchi in zapada. Aloisia nici nu mai stie cum au ajuns acolo, in marele lagar rusesc, stie numai ca restul drumului au plans-o si au visat-o pe Ana lor, in nesfarsitele nopti ale acelui iad inghetat. Culoarea fricii este albul fara sfarsit. "Am ramas bolnava de spaima pentru totdeauna", zice si icneste asa, intr-un fel anume, din adancurile pieptului, ca si cum intr-adevar, acolo, inlauntrul ei, ar fi ascuns un mic animal purtand numele fricii. "In lagar e frig. Nu e mancare. Suntem in padure si taiem copaci mari, cu firizul. In picioare avem ghete rupte. E noroi si zapada. Eu tai copaci cu Katalina. Katalina are 18 ani. I-a cazut parul. O sa moara. Ne-au spus ca e primavara, dar padurea lor n-are nici o floare. E frig. Rusii sunt rai. Trebuie sa taiem 6 metri cubi de lemne pe zi, dar noi niciodata nu putem taia atata. Cea mai rea e Dunia, femeia gardian cu parul rosu. Are pistolul la brau. Ne loveste mereu cu bete ude peste picioare si peste maini. Ne e foame. Nu mai stiu de cand sunt in lagar. Poate ca a trecut un an. Tata a murit. A murit acolo, in mina. Ingropat de viu in carbuni. Ana nu-i, tata nu-i. De trei ori am fost la inchisoare, pentru ca n-am facut norma. Acolo, la beci, ne da o felie de paine si ceai. Vor sa ne omoare pentru ca suntem nemti. Mi-e frica. De data asta ma vor duce si pe mine la mina. Acolo e cel mai rau. Acolo e tata. Mina a cazut peste el. Mi-e frica. Mi-e foame. Daca plang, femeia gardian o sa ma loveasca din nou."
Katalina, fata cu care taia copaci, a murit. Intr-o zi i-a spus: "Aloisia, eu o sa mor." Si seara s-a dus la rau. A cazut un copac peste ea si a ucis-o. Pe Aloisia, rusii au dus-o la mina si timp de cateva luni a carat saci cu piatra, in rand cu barbatii, barbatii cei mari, pe care ea ii stia din sat, si care ajunsesera umbre. Intrau in fundul pamantului si atunci cand ieseau era noapte. Ca si cum ar fi fost pe lumea cealalta, ca si cum ar fi murit si s-ar fi intors din morti. O visa pe mama ei, plangand in fata icoanelor, visa ca merge desculta prin iarba, visa cainele cel galben al vecinilor lipaind lapte dintr-o strachina de lut. Poate ca visa noaptea, dar poate ca visa si ziua, in timp ce era in fundul pamantului, in mina din care ei scoteau aur. Apoi pedeapsa minei s-a terminat si au scos-o afara. Avea 18 ani sau poate 19, sau 20, nici nu mai stie in ce an s-au intamplat toate astea. Isi aminteste doar padurea cea mare in care s-a ratacit.
Aloisia il priveste pe Martin, iar Martin ii soarbe fiecare cuvant, desi cu siguranta ca a auzit povestea de o mie de ori. Apoi, ca si cum ea i-ar fi facut un semn nevazut din priviri, el continua in locul ei. "A intrat in adancul padurii si-a mers si-a mers. N-a vrut sa fuga, asa cum au spus. S-a dus dupa zmeura, ca padurea era chiar in lagar. O padure fara sfarsit. S-a pierdut. Treisprezece zile a ratacit. Bea apa de ploaie. Erau copaci atat de mari, incat ca sa-i inconjori trebuia sa faci zece pasi. I-a fost atat de frica, incat i-a albit parul la tample. Noptile arau atat de lungi si era atat de intuneric, incat i se parea ca a murit. Ca lumina n-o sa se mai intoarca niciodata. Era pe lumea cealalta. Se ruga la copaci. Si intr-o zi, a gasit raul. Era rosu ca sangele. 17 oameni din sat murisera in mina. Raul iesea din mina, involburat si adanc, si ea l-a cunoscut. Dincolo de rau erau lagarul, femeia gardian, Dunia, cu parul rosu. Un copac era cazut deasupra volburilor. A traversat raul pe branci, tarandu-se deasupra bulboanelor rosii. O putere mare o tinea sa nu cada. Cand a venit acasa din lagar, trecusera 5 ani. Ne-am casatorit."
Desi Martin era doar un copil cand Aloisia a fost dusa in Siberia, si-a amintit de mii de ori ziua blestemata a plecarii, atunci cand locotenentul acela rus a privit catre fete o clipa, si cu un singur gest le-a trimis in iadul inghetat. Parca-l vede in zapada si-acum, ar putea sa-i deseneze si forma cizmelor, si mantaua, si zambetul din coltul gurii de rus. Martin era un copil, dar amintirile acelea s-au intins ca o umbra peste sufletul lui si s-au intins si peste satul pustiu, satul ramas fara oameni. De o mie de ori s-a dus la biserica, rugandu-se de Dumnezeu sa-i aduca acasa pe cei plecati. Anii treceau, el crestea, ii dadusera tuleiele barbii si mama lui ii spunea: "Martin, de ce nu te-nsori? E vremea!". Dar Martin simtea asa, ca o presimtire ciudata, simtea ca trebuie sa mai astepte putin, ca mireasa lui o sa vina din alta parte. Iar intr-o zi, a auzit ca s-au intors cativa oameni din lagar in sat. Cand a vazut-o pe Aloisia, era chiar langa scoala, exact de unde fusese luata de rusi. Era tot zapada, ca si cum iarna nu s-ar fi terminat niciodata. Era atat de slaba, atat de mica, doar ochii... Si atunci a stiut ca e ea. A stiut ca pe ea o asteptase, pe fata aceea intepenita acolo, in omat. "Mi-a fost frica, Martin, frica." Acestea au fost primele cuvinte pe care ea i le-a spus. In primavara aceea s-au casatorit pentru totdeauna. Era in 1950.
Casa amintirilor
Suntem in casa lui Martin si a Aloisiei. Peretii sunt albi si goi, stralucitori, podelele de lemn sunt neatinse. Un pat inalt, cu perne uriase, in patratele albastre. Pe un perete, singura, este o fotografie veche, un punct in jurul caruia sta adunata intreaga casa. El si ea in ziua casatoriei. Ea isi tine mainile impreunate si mainile sale par fiinte obosite, imbratisate una cu alta. La gat poarta un batic innodat, pe cap un fel de coronita din margele albe. Dar cei mai importanti sunt ochii. O tristete, o suferinta grozava se scurge din fotografie prin ochii ei, o negura ce i-a incremenit liniile gurii si i-a inghetat fruntea. Sunt semnele lagarului. Martin e tanar, cu flori la palarie, cu un suras mandru, cu batista alba in buzunarul de la piept, increzator. Gandeste poate ca necazurile lor s-au sfarsit, ca iadul si-a secat puterile. Crede ca viitorul e fericit si priveste drept inainte, ca un cocos. Aloisia ia fotografia din perete si o priveste lung. Martin nu scoate nici o vorba. Doar o urmeaza cu carja sub bratul stang, prin casa aceasta mare in care ei locuiesc numai vara, atunci cand se intorc din Germania. "Cred ca am fost fericiti atunci", zice ea aproape in soapta, in timp ce el o priveste doar o clipa cu un aer de o inexprimabila duiosie. "Numai ca a fost greu. Greu. La noi a fost greu toata viata. Nu stiu de ce, Dumnezeu ne-a dat numai greu. Am muncit si mi-a fost frica toata viata." Trecem dintr-o camera in alta si camerele sunt aproape goale. Inteleg dintr-o data ca ei se intorc aici in fiecare an pentru ca nu pot altfel. Casa e un refugiu la care nu pot renunta. Se intorc pentru a sta la poarta. Tacuti. Pierduti in amintirile tineretii, la fel ca vecinii de peste drum sau de-alaturi, la fel ca toti nemtii acestia ai Banatului, haituiti permanent de destin. Il ascult pe Martin povestind despre bunicii lor veniti pe vremea Mariei Teresa din Piemenwald, niste colonisti scosi cu forta din adancurile padurilor lor din Boemia si aruncati in alte paduri, de la marginea lumii cunoscute de ei. Au fost 38 de oameni cu totii, atunci cand au venit, cu copii si cu cateva cufere, debarcati din carute la Slatina Timis, unde romanii i-au privit tacuti, fara sa spuna nimic. Apoi, armata austro-ungara i-a adus aici sus, unde ei au pornit de la nimic. "Taietori de padure si vanatori, asta erau bunicii nostri. Iar acum, nici noi nu mai stim ce suntem." Doua generatii de pemi au muncit in padurile adanci din muntii Banatului, facand carbuni pentru atelierele metalurgice de la Resita. Cand a fost cu razboiul, ei au descoperit ca nu sunt nici nemti si nici romani. Nimeni nu-i voia, nimeni nu-i recunostea. Ei erau ai nimanui. In 39, atunci cand armata romana i-a inrolat ca soldati romani, nemtii ii dispretuiau, iar ei, pustii de 18 ani din Wolfsburg si din Weidenthal, aliniati in curtea scolii (scoala pare locul din care au inceput toate nenorocirile), au ajuns carne de tun in Muntenegru, tocmai pentru ca nu erau nici nemti si nici romani. Nu erau nimic. Apoi romanii au intors armele si dintr-o data, pemii au devenit inamici, tradatori si spioni. Apoi au venit rusii si i-au dus in lagarele lor din Siberia si din Urali, asa cum au facut cu Aloisia. Zeci de ani de comunism au fost tratati ca suspecti, vanati, haituiti pentru ca fusesera in lagarele rusesti, si deci erau vinovati. Il privesc pe Martin povestind despre toate acestea, umbland prin propria lui casa ca printr-un muzeu, ca si cum ar fi un strain chiar si aici, vorbind cu neincredere. "Cine sa povesteasca mai departe despre toate astea? Nimeni nu ne asculta. Numai noi stim cum e viata noastra. Am plecat in Germania si germanii ne spun acolo auslanderi. Pentru ei noi nu suntem nemti de-ai lor. Suntem altceva." O clipa de tacere. Imi arata cu carja fantana, pe care el a facut-o cu mana lui in 1960, ce apa buna, ce... "In Germania apa costa bani, nu ca aici, acasa." Vasazica totusi, aici, la Garana, la Wolfsburg, este acasa, zic. Martin se gandeste o clipa. "Da, aici este acasa." Si acolo, in Germania? Martin o priveste pe Aloisia si Aloisia il priveste pe Martin. Se tin de mana. E prea tarziu pentru ei. Acum 15 ani au crezut ca Germania va fi o noua patrie, ca dupa 200 de ani de pribegie a pemilor, vor fi acolo acasa... Dar au descoperit ca acolo sunt mai straini decat aici, ca sunt mai saraci, ca sunt mai singuri, mai batrani, mai neintelesi, au descoperit ca pe nimeni nu intereseaza povestile lor despre paduri si despre lagare, despre suferintele lor. Sunt tolerati. Ingaduiti. Dar nu vor fi niciodata iubiti. "Am 600 de euro pensie acolo", zice Martin Eckert deschizand usa grajdului si aruncand o privire, ca si cum ar vrea sa vada cu ochii lui ca acolo nu mai e nici o vaca, nimic, "iar Aloisia are 200. Dramuim fiecare banut. In 15 ani mi-am cumparat o singura pereche de pantaloni." Usa grajdului scartaie. Aloisia isi sterge o lacrima nevazuta. Ei au acolo o fata, fiica lor, care este bolnava de Parkinson, si atunci Aloisia trebuie sa o ajute. La 79 de ani asta face: munceste si acum cum a muncit toata viata, cum a muncit in lagar, cum a muncit pe timpul comunistilor, cum a muncit mereu. A fost blestemata sa munceasca pana la moarte, iar acolo, in Germania "aceea", se scoala la ora 5 dimineata, face cumparaturi, scoala nepotii, pune masa, spala rufe. Imi arata manile, ca si cum ar vrea sa dovedeasca. Mainile ei sunt crapate. Si dintr-o data imi dau seama cat de ponositi - dar foarte curati - sunt pantalonii lui Martin, cat de veche camasa de pe el, cat de modesti si de amarati sunt oamenii acestia rataciti prin lume, inteleg dintr-o data ce-i face pe ei sa vorbeasca numai unul cu celalalt, prizonieri ai unui destin care ii condamna la singuratate. "Nene Martin, tanti Aloisia", zic, "de ce nu va intoarceti acasa?" Se privesc unul pe altul, fara o vorba. Inteleg ca e tarziu, prea tarziu pentru ei. Ei nu mai sunt de niciunde.
Cercul pemilor rataciti
A doua zi i-am regasit pe Martin si pe Aloisia in ograda unor vecini care se numesc Edi si Anne-Marie Pffafl. Sedeau la soare in curtea interioara, intre grajdul parasit si casa batraneasca. Vorbeau despre cartofii pe care i-au plantat si pe care nimeni nu-i mai culege. Despre iarba pe care Edi Pffafl tocmai o cosise, si care avea sa se usuce, pentru ca nu mai au nici o vaca. Dar cum sa stai, fara sa faci nimic? Edi Pffafl poarta o camasa stranie, cu putin mov, poarta pana la palarie si pantofi perforati. Sunt vecini aici, asa cum sunt vecini si in Germania. Locuiesc pe aceeasi strada, asa cum locuiesc aici, se intalnesc in fiecare zi si vorbesc despre aceleasi lucruri: vaci, fan, cartofi, lemn, amintiri. Cele doua batrane muncesc. Anne-Marie lucreaza intr-o brutarie, de dimineata pana seara. Barbatii nu muncesc pentru ca sunt bolnavi. Uneori, atunci cand dorul de casa devine de nesuportat, ei, barbatii, smulg cu greu din buzunare cate un euro, cat costa un bilet de autobuz, si merg la marginea orasului Drosberg, acolo unde sunt fermele de animale. Se duc pur si simplu sa priveasca, sa vada vacile si caii, sa puna mana, fie si pentru o clipa, pe un animal. Se minuneaza cum pot nemtii sa creasca cate 400 de vaci deodata, se minuneaza de faptul ca vacile lor nu au nume si ca atunci cand o vacuta nu mai da lapte destul, in loc s-o mangaie, s-o alinte sau sa cheme preotul, ei o omoara. "I-am spus lui Frau Eveline ca vaca n-are nimic. Ca e doar speriata de aparate. Dar nu m-a ascultat. A omorat frumusete de vaca. Oameni fara inima!", zice Edi, apoi se intoarce catre mine sa-mi dezvaluie secretul: aia habar n-au sa creasca vaci sau cai. "Vacile si caii lor n-au nici un Dumnezeu! Sunt animale straine de om!"
Stau si-i ascult fara sa intervin. Duminicile se duc la o biserica acolo, in Drosberg, unde se aduna oameni din toata zona Resitei si Caransebesului. Apoi, dupa slujba, raman ore intregi ca sa vorbeasca intre ei despre casele lor din Romania, despre satele lor, despre amintirile lor. Unii si-au vandut casele si acum plang. Ceilalti vin uneori doar asa, "ca sa-si aduca aminte." Cei mai avuti beau uneori si cate-o bere. El, Edi, nu poate sta mult timp acolo. Anul acesta a venit in Romania de sase ori. Vine, repara ce s-a mai stricat, sterge de praf, curata coasa si uneltele, unge hamurile cailor cu untura ca sa nu se crape, desi el nu mai are cai de 15 ani, dar poate ca intr-o buna zi se va intoarce definitiv acasa. Dac-ar putea, s-ar intoarce maine, dar ar pierde banii aceia, putini cum sunt, pe care ii da statul german, de mila. "De mila ne da, asta e, am ajuns cersetori in tara straina!", zice Edi Pffafl, suparat. "Eu mi-s roman, si o spun oricui!" Apoi continua ca o mitraliera, intr-o romaneasca destul de buna. Nu-i place Germania, nu-i plac oamenii pentru ca se uita de sus la ei, ca si cum ar fi niste intrusi, nu-i place cum isi cresc vacile si caii, nu-i place apa ca e scumpa si are gust rau, nu-i plac padurile pentru ca sunt aliniate si pentru ca nu sunt ca aici pasari si animale, nu-i plac strazile pentru ca sunt prea drepte, ba acum, a auzit ca in parlamentul german s-au ridicat unii care au spus ca e criza si ca ar trebui ca pensiile pe care le primesc strainii de la stat, fara sa fi muncit ceva vreodata in Germania, sa fie suprimate. "Auzi! Noi suntem straini! Adica noi suntem una cu turcii si cu arabii, nu? Mai bine sa nu ne mai dea nimic, ca asa poate ne intoarcem acasa", zice apasat, si priveste catre nevasta-sa, cu inteles. Anne-Marie e cea care nu vrea sa se intoarca. El s-ar intoarce maine, "Auzi? Maine!". Martin si Aloisia stau cuminti pe scaune, cu mainile in poala, cu privirile in gol, cu soarele jucandu-le in parul alb. Ei sunt mai batrani decat vecinii lor si nu mai au nici o sansa sa se mai intoarca. Isi vor petrece restul vietii penduland intre Germania si Romania, intre casa de-acolo, a copiilor, si casa de-aici, a lor. Ma indepartez putin. Ii privesc pe toti patru, vorbind aplecati unii spre altii, spunandu-si povestile vietilor lor, desi sunt sigur ca le stiu pe de rost, depanand amintiri la nesfarsit, impreuna, incercand sa ramana curajosi in fata destinului lor de ratacitori. Povestea lui Martin si a Aloisiei seamana cu a lui Edi si a Annei-Marie: paduri, munca, lagare, spaima, bejenie, dor de casa. Este de fapt povestea pemilor care ratacesc de doua sute de ani, care nu si-au mai gasit locul niciodata. Povestea pemilor ratacitori. As vrea sa le spun ca inteleg, ca imi pasa, ca pricep nedreptatea pe care le-a facut-o destinul, as vrea sa le spun ca in Romania, sunt acasa cu adevarat, ca sunt si alti romani care gandesc la fel ca si mine ca daca s-au nascut aici, atunci aici este locul lor.
Cand am plecat, ne-am imbratisat cu totii in poarta cea mare, vopsita in verde, ca si cum ne-am fi cunoscut de-o viata. Era duminica. Joi plecau din nou in Germania.
(Fotografiile autorului)
P.S. Scrieti-i lui Martin si Aloisiei Eckert pe adresa Peter Millritterstrasse 20, Drosberg, Bayern, Deutschland. Si prin ei, si celorlalti. Spuneti-le ca va pasa. Ca nu sunt singuri. Ca aici e si casa lor. Ca povestea lor isi are un loc printre povestile noastre.