Dan Bordeianu

Alice Manoiu
"Prea e multa violenta in jurul nostru, ca sa nu ne fie dor si de filme sentimentale".

Noul idol al impatimitilor de telenovele, baiatul frumos si carismatic din Numai iubirea, e un actor talentat, si cand urca pe scena teatrului.
Hotarat sa ajunga departe, stie sa desparta in viata neghina de grau


"Joc cu aceeasi raspundere, si un erou
de Tolstoi, si unul de telenovela"


- Incerc sa te provoc cu o intrebare de baraj. Fulgeratorul dumitale succes din serialul Numai iubirea te bucura - e si firesc -, dar nu te si ingrijoreaza putin, pentru evolutia dumitale artistica? Ai mare talent teatral.
- De ce m-ar ingrijora? Eu joc cu aceeasi daruire si raspundere, si un erou de Tolstoi, si unul de telenovela. Sunt actor si-mi iau foarte in serios meseria, oriunde sunt invitat sa o fac. Si intr-o drama psihologica, si intr-un musical lejer. Succesul poate veni uneori rapid, depinde si de imprejurari, dar la fel de usor se poate risipi. Ceea ce ramane e doar calitatea prestatiei tale si a celor cu care ai norocul sa colaborezi. Eu am lucrat foarte bine cu echipa telenovelei Numai iubirea, realizata pentru postul Acasa, dovada ca scenaristii si regizorii m-au chemat si la noul lor proiect - pentru aceeasi televiziune - telenovela Lacrimi de iubire. Si alaturi tot de partenera mea de atunci, Adela Popescu. E o provocare foarte importanta pentru amandoi, pentru ca acum noi suntem protagonistii povestii sentimentale.
- E vorba de o continuare a primei... "Iubiri"?
- Nu, e alta poveste. Dar plina si ea de iubire si de tot ce aduce acest sentiment nobil. Pentru ca oricat de duri si invulnerabili ne-am da, exista sentimente de care nu ne putem lipsi, care nu se perimeaza. Prea e multa violenta in jurul nostru si pe ecrane, ca sa nu ne fie dor si de filme tandre, sentimentale. De ce ne-am jena sa o spunem? Iar pentru actorii romani, intrati intr-un con de umbra de cand nu se mai produc multe filme, asemenea experiente inseamna enorm. Ele ofera prilejul tinerelor talente sa se afirme, iar celor maturi sa revina in atentia unui public foarte numeros si avid de "love stories". Dovada? Milionul si jumatate de televizoare - si in jurul lor familii intregi - ce urmareau pe postul "Acasa", telenovela Numai iubirea. In turneul pe care l-am intreprins prin tara, manifestarile de simpatie erau atat de puternice, incat nu puteai sa nu te lasi cuprins si tu, interpret, de entuziasmul cu care erai inconjurat, si dus de valul simpatiei din jur.
- Cum a decurs colaborarea cu Adela Popescu, partenera cu care ai jucat in prima telenovela si cu care vei juca si in cea noua?
- Bine. Atat de bine, incat acum Adela detine rolul principal, nu doar pe micul ecran, dar si in viata mea. Si aceste evenimente ne motiveaza pe amandoi sa daruim publicului tot ce e mai bun din experienta profesionala acumulata pana acum.
- Partenera dumitale se afla atunci la debut?
- Inca nu terminase Liceul de muzica "Dinu Lipatti", clasa de actorie, si era pentru prima data in fata aparatelor de filmat. N-a avut insa trac, a dat probe foarte bune si a reusit. Doar ca la inceput, noi doi nu colaboram deloc. Chiar deloc. Nu ne-am inteles la primele repetitii, ne-am apropiat treptat, muncind cot la cot, ore in sir, si invatand din mers. Eu veneam cu experienta anilor de Institut si a catorva spectacole si filme. Ii spuneam ca nu trebuie sa te arunci orbeste intr-o situatie, oricat de dramatica, trebuie sa pastrezi beculetul controlului aprins in permanenta. Actorii invata ca nu o poti omori pe Ofelia la fiecare reprezentatie ori la fiecare dubla de filmare. Treptat, afla asta si incepatorii; e un truc al meseriei pe care l-am deprins si eu, de la profesorii mei, Mircea Albulescu si minunatul Catalin Naum. Acum incerc sa transmit si eu tot ce am invatat, mai ales la "Podul", respectiv Casa de Cultura din Calea Plevnei, devenita in timp cea mai rodnica pepiniera de talente. Prin ea au trecut, inainte sau paralel cu facultatea, nume ce reprezinta azi mandria scenei si filmului romanesc. De la generatia lui Caramitru, Diaconu, Visu si Bleont, la tineri colegi ai mei foarte apreciati, cum e Dragos Bucur. Dar marile noastre succese le datoram, desigur, si unor legende vii ale artei interpretative romanesti. Pentru mine, titani ca George Constantin, Amza Pelea, Rebengiuc, Albulescu, apoi generatiile urmatoare: Mariana Mihut, Caramitru, Visu, Adrian Pintea mi-au fost modele, repere artistice ce mi-au marcat evolutia. Chiar daca pe multi nu i-am cunoscut decat din filme. In adolescenta mea, mergeam mai rar la teatru, dar devoram filmele si cartile. Capodopera lui Tarkovski "Andrei Rubliov" am vazut-o prima oara la 7 ani, cand n-am prea inteles-o, dar mi-au ramas in minte secvente intregi formidabile. Am revazut filmul si - culmea - la examenul de admitere mi-a picat sa vorbesc exact despre el.

"In viata, toate vin cand trebuie
ele sa vina, nu cand vrem noi"


- Sper ca iti continui frumoasele deprinderi din adolescenta...
- Ma straduiesc, dar in ultima vreme, cu cate 14 sau 16 ore de filmare pe zi, e greu sa-ti mai permiti acest lux. De fapt, un lux foarte util pentru evolutia ta ca om si ca artist. In scoala si in facultate, nu faceam altceva decat sa studiez si sa-mi petrec timpul liber cu ceea ce imi placea pe atunci. "Podul" si Catalin Naum m-au deprins nu numai cu tainele si mirajul meseriei, ci mai ales cu rigoarea si servitutile ei. Cu munca imensa si raspunderea pentru ceea ce faci, cu modestia si umilinta ce trebuie sa stea in spatele succeselor si al stralucitoarelor lumini de rampa sau platouri de filmare. Poate de aceea succesul nu ma imbata usor, iar insuccesul il consider doar o treapta de lucru necesara, nu catastrofala. Stiu ca in viata toate vin la timpul lor, cand trebuie ele sa vina, nu neaparat cand le vrem si le dorim noi.
- Esti si putin fatalist, d-le Bordeianu? Sub ce constelatii ai aparut pe lume?
- M-am nascut in 23 octombrie, adica intre doua zodii, Balanta si Scorpion. In ciuda unor aparente aeriene, de Balanta, Scorpionul din mine ma indeamna la organizare temeinica, efort sustinut si perseverenta. La disciplina si maxima exigenta, autocontrol. De aceea, sunt foarte pretentios cu partenerii mei, cum sunt cu mine insumi. Nu-mi place sa fiu surprins nepregatit intr-un spectacol ori la o filmare; drept care imi controlez pana in amanunt obiectele cu care joc - si ele parteneri importanti. Imi verific din timp ambianta, decorul in care evoluez. Ma bazez mult pe parteneri si vreau sa am langa mine colaboratori de incredere, sa ma pot bizui pe ei, asa cum si ei se pot bizui pe mine. Nu ma ambalez prea repede, cantaresc bine lucrurile inainte de a lua hotarari, dar odata luate, le urmez cu rigoare.
- Esti cumva ardelean?
- Fac parte dintr-o familie de ardeleni si ma mandresc mult cu asta. Sunt mandru de atmosfera in care m-au crescut parintii si m-au educat. Mama e medic, si raspunderea, rigoarea, stau la baza profesiei ei. Tata a fost economist, exactitatea personificata. Dar era si un om vesel, cu o voce fermecatoare, si cand canta el romantele din repertoriul Ioanei Radu, iti dadeau lacrimile. Sora mea, Oana, e cu cinci ani mai mare ca mine, are si ea o voce minunata. Eu zic ca e mai talentata ca mine. A studiat baletul, dar a renuntat cand au aparut copiii: doi baieti care mai de care mai inzestrati. Cel mare, Andrei, e campion la patinaj artistic, a castigat medalia de aur la juniori. Cel mic e pasionat de arte martiale, are si el ambitii mari. Ardeleni de isprava, talentati si muncitori ca toata familia noastra. Mama vine din zona Sibiului, din Marginime. Acolo mergeam in vacante, avem zeci de rude care ne asteapta si acum sa le vizitam. Daca am poposi la fiecare cate o singura seara, nu ne-ar ajunge o luna intreaga. Si ca sa revin la stramosii mei: bunicul din partea tatalui - tata a murit, din nefericire pentru noi - se tragea si el dintr-o familie de ciobani sibieni, colonizati in desertul din Dobrogea si Baragan. Grea adaptare! Bunicul a supravietuit pentru ca s-a apucat de albinarit. O forta de om, si cu toate ca nu avea decat patru clase, scrisul lui era ca de ministru. Dar nu un ministru facut pe puncte ca in anii 50...
- Ai mai fost prin acele locuri?
- Rar. Dupa moartea bunicului, am vrut sa revedem casa in care s-a nascut tata. Paragina peste tot. Biserica satului sta sa cada. Din 50 de familii, ramasesera cateva, si acelea pe duca. Pustiu si ruina, nu intalneai tipenie de om. Cat de bine se potrivea satului vechiul lui nume: "Vai de ei!".
- Acum nu se mai cheama asa?
- Nu, careva i-a zis "Cismeaua Noua", probabil cand adusese Ceausescu cateva pompe de irigatii. Dar dupa 90, s-au furat si ele, n-a mai ramas nimic oamenilor. Chiar "vai de ei!", vedeti ce imaginatie are poporul...
- Vad si aud ce frumos povestesti. Nu cumva scrii?
- Iubesc literatura, cum va spuneam, ca si muzica, dar nu mai vreau sa ma imprastii. Cand eram mici, incepusem vioara - mie mi-ar fi placut pianul, dar i-am auzit pe ai mei ca e foarte scump si am renuntat. Dar nici cu vioara nu ajungeam pana la capat. Asa ca m-am multumit cu prietenii care veneau la mine si cantam rock, acompaniindu-ne la oale. La 14 ani, am primit in dar o chitara - Doamne ce minune! -, o mai am si astazi, atarnata pe perete, ca un martor al adolescentei. Cand filmam la Numai iubirea, cineva mi-a propus sa cant si sa ma inregistreze, pentru ca am un glas foarte bun. Numai ca eu cant doar atunci cand sufletul meu mi-o cere. Si doar muzica mea de suflet. De ce as forta nota cu altceva?
- Si pentru ca ziceai ca toate vin atunci cand trebuie sa se intample, te intreb: chiar si iubirea?
- Chiar si iubirea. V-am spus ca la inceput nu ma intelegeam cu Adela. N-a fost iubire la prima vedere. Eu eram prea exigent si voiam ca totul sa iasa perfect la filmare. Ziarele urlau ca ne iubim, dar noi nu aflasem inca. Si-apoi, totul a venit de la sine. Dar si atunci am stat si ne-am analizat bine sentimentele, ca nu cumva sa fim influentati si de larma publicitara. E si o diferenta de 10 ani intre noi, dar nu conteaza. La parintii mei a fost la fel si au avut o casnicie fericita. Pana la urma, invinge numai iubirea. Sa credem in ea!