"Unii spun ca sunt o fosila, dar n-am de gand sa ma retrag prea curand"
Ce emotie! Tobele duduie, marind suspansul, basista cu suvite impletite si degete lungi le tine isonul, intreaga arena vibreaza impreuna cu cei de pe scena, trepideaza intr-un ritm ce se inteteste. Cele doua cantarete lanseaza in aer o intrebare: "Do you need anybody?" ("Ai nevoie de cineva?"). Joe se apropie de microfon cu atata grija, ca ai zice ca-i de sticla si suiera cu o voce sfasietoare: "I Need Someone to Love" ("Am nevoie sa iubesc pe cineva"), apoi lanseaza unul din celebrele sale strigate care-ti zbarlesc pielea. Nu este relatarea momentului maret al celui mai faimos festival rock din toate timpurile, Woodstock 1969, cand Joe Cocker a uluit cateva sute de mii de spectatori, ci povestea unui concert ce a avut loc la 36 de ani dupa aceea, la Brasov, Romania. 36 de ani! Zilele inocentei, visele iubirii si ale puterii florilor, anii in care muzica era pe primul plan, si nu show-business-ul, s-au dus, au trecut de mult, lasand loc unei lumi cinice. La 61 de ani, Joe Cocker nu mai are plete, a facut burtica si chiar daca mai face din cand in cand cate un salt si "dirijeaza" in continuare o orchestra invizibila cu mainile, nu se mai bataie ca-n tinerete. Vocea insa este la fel, implicarea cu care canta With a Little Help From My Friends este aceeasi. Cei ce au infruntat frigul taios din seara de septembrie ce a deschis "Cerbul de Aur 2005" au primit ceea ce meritau: un concert de inalta tinuta. Dupa ce au avut prilejul de a-i vedea pe viu pe maestrii James Brown si Ray Charles, brasovenii au ascultat de asta data cea mai buna voce alba de muzica soul: Joe Cocker. Cand a venit prima oara in Romania, acum 10 ani, la festivalul bucurestean "Rockmania", pe scena caruia au mai cantat Eros Ramazzotti si Rod Stewart, afara erau 35 de grade Celsius, spectatorii aruncau de bucurie cu paharele de Cola in aer, creand o atmosfera senzationala pe Stadionul National. Acum, la Brasov, cand fiecare vorba a englezului putea fi auzita, dar si vazuta sub forma de aburi, atmosfera a fost la fel de fierbinte, caci brasovenii si-au scos fularele de la gura si au trait concertul la maxima intensitate.
Chiar daca recitalul de la Brasov a fost ultimul concert din turneul sau de promovare a albumului Heart & Soul, Joe Cocker nu si-a prezentat piesele noi. Stia prea bine ce vor romanii: restituiri ale lungii perioade cand nu au putut vedea marile nume pop-rock, si bineinteles, piesele cu care a urcat in topuri si a facut senzatie in anii 60, 70, 80, 90: Delta Lady, Noubliez Jamais, Summer in the City, You Can Leave Your Hat On, When the Night Came. Nu putea incheia fara You Are So Beautiful, cantata in semiobscur, acompaniat doar de pian, prilej pentru publicul strans in Piata Sfatului sa-si ia ramas bun de la el ca de la un mare artist.
Joe Cocker este un personaj deosebit de iubit si de simpatizat de un public foarte divers. Felul sau de-a se implica, "disperarea" cu care interpreteaza fiecare piesa, totodata aerul sau smecheresc, autoironic, simplitatea si onestitatea fata de muzica te fac sa-l indragesti pe data. Povestea sa nu este insa deloc una liniara si simpla, asa cum figura sa de profesor trasnit din anii 70-80 sau, mai recent, de bunic sfatos, ar lasa-o sa se intrevada. S-a nascut pe 20 mai 1944 in Anglia, intr-un oras industrial, celebru pentru otelaria sa, Sheffield. Chiar daca Joe ii seamana ca personalitate mamei sale, cu care s-a inteles intotdeauna de minune, vocea a mostenit-o de la tatal sau, ce lucra ca functionar. Crescut cu ritmurile pionierilor rocknroll, Elvis, Little Richard, Joe a facut o pasiune pentru muzica geniului "soul" de peste Ocean, Ray Charles. A inceput la 15 ani ca tobosar, insa asa cum recunoaste singur, nu era prea bun. Cei din trupa incercau insa sa-l convinga contrariul, pentru ca nimeni nu voia sa bata la tobe, toti isi doreau sa fie solisti vocali. Trupa se numea The Avengers, iar Joe, care in scurt timp a renuntat la tobe, avea numele de scena Vance Arnold. Ziua muncea in benzinarie, iar noaptea, in cluburile cele mai prafuite din Sheffield, se transforma in Vance, fara prea mare succes insa. "Beam bere toata noaptea si cantam pana dimineata, la ora inchiderii. Tin minte ca veneau tot felul de oameni la mine si-mi spuneau "nu ne place trupa ta, deloc nu ne place!"." Consacrarea intarzia pentru solistul a carui voce parea sa vina din Epoca de Piatra. Asa ca parintii l-au sfatuit sa se maturizeze, sa-si caute o slujba si sa devina om serios, ca fratele sau, Victor, economist. Iata insa ca Joe a inceput sa fie aclamat in concertele pe care le dadea la bazele militare americane din Sudul Frantei, acolo unde era deja cunoscut ca "le petit Ray Charles". A urmat Festivalul de la Atlanta, in fata a 70.000 de spectatori, pe aceeasi scena cu eroii epocii hippie, Janis Joplin si Jimi Hendrix, apoi Woodstock-ul. Aparitia sa in filmul festivalului, intensitatea cu care a cantat o preluare dupa o piesa a beatlesilor l-au propulsat definitiv in istoria rockului. Dupa ce-a terminat piesa, Joe s-a urcat in elicopter si dus a fost. A inchiriat o masina si s-a plimbat de colo-colo, nu stia nimeni ce-i cu el, pe unde umbla. Intoarcerea s-a produs datorita compozitorului Leon Russel, care i-a propus realizarea unui album, Maddogs and Englishman, ce s-a transformat intr-un mare succes. Joe, acompaniat de o trupa numeroasa, a sustinut 48 de concerte in 56 de zile, incheind epuizat turneul. Apoi a disparut din nou. "Gandurile imi erau dincolo de Venus, in afara sistemului solar. Sentimentul general era ca e o crima sa ai bani. Incercam sa renunt la bunurile lumesti, asa ca daca imi cerea cineva 50.000 de lire sa-si cumpere o casa, ii dadeam fara prea multe intrebari. N-am mai auzit vreodata de prietenii din acea perioada, insa am auzit de cei de la Fisc, care au venit sa-mi ceara banii pe care credeam ca pot sa-i impart in stanga si-n dreapta, pe post de Crestinul Fermecat." Problema lui Joe nu era insa lipsa banilor, ci plonjonul in lumea drogurilor. "Cand am plecat din Sheffield, toata lumea imi zicea: "Atentie, sa nu cazi in capcana!", insa eu credeam ca o sa beau bere la greu toata viata si ca drogurile nu ma vor atinge." Nu a fost insa asa. Cocaina si alcoolul si-au facut intrarea in viata sa. Dupa doi-trei ani departe de scena, odata cu lansarea albumului I Can Stand a Little Rain, i s-a organizat un concert de revenire la Los Angeles, intr-o sala plina ochi de artisti, producatori, fani. Cocker s-a urcat pe scena, a cantat doua piese, apoi s-a asezat pe margine si s-a uitat la public, incapabil sa-si aminteasca vreo strofa, vreun alt cantec. Chiar daca evolutiile sale live au avut mult de suferit, iar Joe nu-si mai aminteste mare lucru din anii 70, discurile din acea perioada se ridica la un standard ridicat si propun piese superbe, precum You Are So Beautiful.
Sfarsitul anilor 80 inseamna marea schimbare in viata lui Joe. In 1987 se casatoreste cu Pam, o americanca ce-l aduce cu picioarele pe pamant. Muzica lui capata o tenta pop, albumele sale sunt innobilate cu platina, topurile sunt pline de cantecele sale. Este aplaudat in picioare la ceremonia de decernare a premiilor Grammy, castiga un Oscar pentru duetul cu Jennifer Warnes, Up Where You Belong, ce apare in filmul An Officer and A Gentleman, iar stripteasul lui Kim Basinger din Noua saptamani si jumatate, executat pe piesa lui, You Can Leave Your Hat On, ii intregeste popularitatea. La fel si capacitatea sa de a da noi trairi, noi valente, unor piese deja celebre din repertoriul Beatles, Bob Marley, Leonard Cohen, Elton John.
Cocker a renuntat la droguri si, incet-incet s-a lasat si de baut. "Pam mi-a spus tot timpul ca am vointa si ca voi reusi, a fost mereu langa mine. Am baut la greu timp de 40 de ani, e o minune ca am putut renunta." Lanseaza constant un disc la doi-trei ani (cele mai noi sunt Respect Yourself si Heart & Soul), iar dupa ce termina turneele, se izoleaza la ranch-ul sau din Colorado, unde pescuieste si calareste pe calul sau indian. A lasat in spate lumea dezlantuita, teribilismul si furia. "La concertele date la curtea regala, cu ocazia implinirii a 50 de ani de domnie a reginei Elisabeta (n.r. - la care au participat majoritatea marilor cantareti britanici lansati in anii 60-70), puteau foarte bine sa puna o firma deasupra: "Bun venit in Jurasic Park". Unii spun ca-s o fosila si cred ca au dreptate, de vreme ce multi dintre cei cu care am cantat nu mai sunt pe lumea asta. Insa nu am de gand sa ma retrag prea curand de pe scena. Atata timp cat imi place ceea ce fac, cat ma trec fiorii cand ma uit la reactia spectatorilor, am de gand sa continui."
(Fotografiile autorului 2)