In viziunea lor faraonica, Bucurestiul ar trebui sa creasca de cateva zeci de ori, ingropand in geografia sa parti insemnate din sudul tarii. Capitala ar deveni, astfel, port la Dunare si un oras cu deschidere la mare.
Mirosul sulfuros al proiectului aminteste de grandomania lui Ceausescu, decis sa taie cu buldozerele autostrazi de apa pana la canalul Dunare - Marea Neagra. Pasi in aceasta directie a si facut. A sters de pe fata pamantului cateva comune pentru a-si materializa gandul. Cu aceste idei, ceausismul a ras cartiere intregi de case, monumente de arhitectura, parcuri, o parte din memoria afectiva a bucurestenilor. A transformat cateva comune prospere de langa Capitala in zone sinistrate, iar pe locuitori i-a mutat pe verticala blocurilor, cu catel si cu purcel. Micul Paris devenise micul Beirut.
Evenimentele din decembrie 1989 au oprit cursa Capitalei catre Mare si Dunare. Iata ca proiectele lui Ceausescu nu au fost abandonate. Mai mult, au devenit subiect de dezbatere publica. Cert, Bucurestiul a devenit un oras neincapator. Dar este, in acelasi timp, si un oras incomod. Un oras al carui paienjenis de tevi, cabluri si strazi nu mai pot sustine milioane de locuitori si masini. Un oras care inca are zeci de strazi neiluminate, fara canalizare, nepavate. Un oras care si-a pierdut coerenta pentru ca echipele succesive care au condus destinele comunitatii n-au stiut, n-au vrut, n-au putut sa se impotriveasca ramolismentului care ruineaza inima politica si administrativa a tarii. Banii nu sunt suficienti astazi, nici pentru a moderniza sistemul de incalzire sau pentru a extinde canalizarea orasului, nici pentru a asigura o mai buna gospodarire a valului de gunoaie care sufoca periferia, dar si centrul. Bucurestiul nu a rezolvat inca onorabil nici macar problema cainilor vagabonzi, alungati din strazile principale in spatele blocurilor sau pe spuzeala de maidane care impestriteaza harta orasului in toate cartierele. Sa nu mai vorbim despre transportul urban care inca mai traieste drama unei adolescente premature, dizarmonce.
E adevarat, in marginimea orasului au aparut cartiere rezidentiale, vile construite in zona echivoca a comunelor suburbane. Sunt vile somptuoase ca niste sali de sport, ridicate in mijlocul tarlalelor. Au antene parabolice, camere de supraveghere, bodyguarzi vigilenti, dar nu au canalizare, iar drumurile proaste care le trec pe la poarta sunt tocmai bune pentru masinile de teren ale proprietarilor. O extindere a Bucurestiului ar fi, poate, benefica doar pentru ei. Si pentru cei care au pus ochii pe miile de hectare de teren extravilan, numai bun de scos pe piata la metru patrat, cu preturi de intravilan. Mii de hectare in care intra padurile din jurul Bucurestiului, salba de lacuri si mult teren agricol. Locuitorii comunelor din Ilfov, Ialomita sau Calarasi peste care ar trece granita viitorului Bucuresti ar trebui sa plateasca noi taxe, sa fie prinsi in noi proiecte administrative, sa renunte la acareturi, agricultura si viata tihnita de tarani, in schimbul buletinului de Bucuresti. Slaba consolare. Sau poate ca, de fapt, le-ar fi indiferent. De fapt, nici acum nu au canalizare, gaze, iluminat public, iar ploile fac ravagii. Cireasa de pe tort - din lipsa de bani, primaria a desfiintat cursele preorasenesti si transportul in comun bugetar nu mai depaseste granitele de-acum ale Bucurestiului. Multi insa vor sa ajunga cumva in oras. Sau sa vina orasul la ei. Visul lor s-ar putea indeplini, chiar daca vor ramane la fel de izolati. Ca la tichia de margaritar chiar ca nu ne intrece nimeni!