Am urmarit-o pe Anca Turcasiu la o repetitie a musicalului Chicago. Silitoare si cuminte ca o scolarita premianta, parca ar fi fost la prima repetitie, nu dupa noua luni de munca asidua, daruita pregatirii spectacolului. Abnegatia ei mi-a placut. Dar ce m-a uimit este frumusetea acestei femei. Catherine-Zeta Jones n-ar trebui sa o vada pe Anca in rolul pe care ea insasi il joaca in filmul Chicago. Starurile de la Hollywood nu accepta usor frumuseti care sa le intreaca.
"N-am sa cant manele, in vecii vecilor"
- Ai disparut o perioada lunga de pe scena muzicala, ca sa te intorci acum in forta, intr-un spectacol de teatru de prima mana, musicalul Chicago...
- Am disparut de pe scena muzicala? Care "scena muzicala"? Vezi vreun coleg de-al meu de generatie pe scena muzicala actuala? "Disparitia" noastra o observa toata lumea, dar nu o intelege nimeni. Nu suntem noi vinovati, vinovata e conceptia care s-a inoculat in ultima vreme, incepand de la casele de productie: hai sa facem o "trupeta" cu niste fetite cat mai dezbracate, cu un asa-numit hit care seamana cu alte o suta de melodii, cu un videoclip care e la fel cu alte o suta de videoclipuri, vindem produsul asta timp de doua luni, ne scoatem triplu banii pe el si... alta trupa la rand. Ce sa caut eu in ecuatia asta? Singura mea disparitie reala este cea de la posturile specializate pe muzica, dar nu am disparut deloc din lumea muzicii, a spectacolului, a televiziunii. Nu am facut niciodata altceva, nu am avut niciodata vreo pauza. De cateva ori pe luna, apar in diferite emisiuni de televiziune, particip la majoritatea evenimentelor mondene. Predau canto si actorie la o gradinita, lucrul cu copiii imi da o satisfactie deosebita, imi place enorm. De cinci ani, colaborez cu trustul "Perla Majestic", unde seara de seara, trei luni de vara, am program de entertainer. Prezint, cant, organizez concursuri, sunt gazda show-ului. Mi-am facut, ca toti colegii mei de generatie (vorbesc de cei intre treizeci si patruzeci de ani, eu avand 35 acum), un repertoriu de piese internationale cunoscute, evergreen-uri, pe care le cant la foarte multe manifestari artistice, petreceri, receptii, evenimente ale unor firme. Nu e vina noastra ca "producatorii" de azi nu ne agreeaza, nu e vina noastra ca nu aparem pe posturile muzicale. Din nou, nu e vina noastra ca acum nu se mai organizeaza spectacole. Crezi ca eu nu as vrea sa cant la Sala Palatului? Dar ce impresar sa faca un astfel de spectacol cu mine, cand toate afisele din oras sunt cu manele? Or, pe mine nu ai sa ma vezi in vecii vecilor alaturi de un manelist. Nu-i suport absolut deloc. Iar cei care asculta si carora le place asa ceva... sa fie sanatosi. Mie, genul mi se pare odios! Gata, m-am racorit.
"Vazut, placut, luat"
- Care e povestea prezentei tale in musicalul Chicago, cum ai fost chemata pentru acest rol?
- Nu am fost chemata, a fost o intamplare. Eram toamna trecuta la o petrecere, cantam cu trupa lui Petrica Geambasu si tot acolo se afla Maria Muza, actrita la Teatrul National. Ma cunosc de mult timp cu ea, suntem prietene bune, "Ce faci?", "Ce faci?", "Uite, ma pregatesc pentru o auditie", imi spune ea. Mi-a zis ca urma sa vina niste spanioli care pregateau musicalul Chicago in Romania. Eu am terminat in 1994 Facultatea de Teatru, specializarea musical, deci am innebunit-o cu intrebarile, apoi am stat pe Internet sa ma documentez despre spectacol, am invatat un cantec din rolul Welma, care credeam ca mi se potriveste si... m-am decis sa ma prezint si eu la auditii. Nu chiar de la inceput, ca sa tatonez putin terenul, sa fiu bine pregatita, sa vad cu ce trebuia sa ma imbrac, amanunte din acestea care sunt de fapt foarte importante. (La auditii fusesera oameni care au cantat "Mos Craciun cu plete dalbe". Stiu ca e amuzant, dar e si o dovada de ce ti se poate intampla daca nu te pregatesti, daca nu stii la ce mergi.) E un spectacol de jazz, deci trebuie sa canti jazz. Auditia a fost asa: "Vazut, placut, luat". Eu cred ca sansa mea a fost ca erau spanioli; poate daca ar fi fost din Romania, ar fi avut idei preconcepute in ceea ce ma priveste. Rolurile principale erau date, pentru ca mai fusese un casting in vara, asa ca regizorul mi-a oferit rolul maestrului de ceremonii.
- Si totusi, saptamana trecuta, repetai rolul principal...
- Pe parcurs, s-a pus problema unei dubluri pentru rolul principal. Mi s-a propus mie sa repet in paralel. Din pacate, Ilinca Goia, care detine rolul, s-a imbolnavit. M-au anuntat cu o zi inainte, cand eu eram la Targu-Mures, asa ca m-am urcat in primul tren, cu un mare noroc am gasit un compartiment liber, iar noua ore de drum am repetat toate cantecele, toate dansurile. In picioare, intre scaune, am tras perdelele, daca ma vedea cineva... Stii ce sentiment am avut in seara spectacolului? Ca ma arunca cineva intr-o cusca cu lei si inchide usa dupa mine. Dar m-am descurcat. Toti colegii mei au fost minunati, m-au incurajat, m-au ajutat. I-am simtit atat de dragastosi, cu o sustinere atat de pozitiva, imi dadeau toti sfaturi, amanunte de genul unde se pune scaunul intr-o anumita scena. Extraordinari! Noi ne-am si imprietenit foarte bine, nici nu aveam cum sa nu o facem, de vreme ce am repetat opt, zece ore pe zi, timp de noua luni. Cat cresti in pantece un copil, asa am crescut noi impreuna acest spectacol. Si inca se mai repeta, aproape in acelasi ritm. Sa nu mai spun ce inseamna sa ai alaturi un om, un artist cu o forta atat de coplesitoare precum Maia Morgenstern. Cand joaca ea, cand repeta, cand vorbeste, stau cu ochii cat cepele, sa nu scap ceva, sa "fur" cat mai multe. Ce inseamna pentru mine un moment artistic reusit? Inseamna ca te duci intr-un loc in care te rupi de tine si de tot si intri intr-o lume pe care ti-o ofera regizorul, fie el de teatru sau film. Daca reusesti sa faci lucrul acesta suta la suta, atunci succesul este garantat. Multa lume care a vazut Chicago mi-a spus ca a iesit din sala cu o extraordinara stare de bine, de buna-dispozitie, de multumire. Asta m-a bucurat enorm, fiindca imi place foarte mult ceea ce fac si nu stiu cat timp o sa mai fac meseria asta. Incerc sa am o limita de decenta in toate si cred ca la un moment dat, trebuie sa spui gata; cand simti ca nu mai dai ce-i mai bun din tine, ca ai o varsta, ca nu mai ai aceeasi pasiune, trebuie sa pui punct definitiv. Eu am un dicton preferat, ca in orice, trebuie sa ai masura. Copilul meu e deja stresat, pana sa apuc eu sa deschid gura, ma intreaba: "Ce, n-am avut masura?".
Bunicul din Ardeal
- Ce te echilibreaza pe tine, ce-ti da tie masura in viata?
- Casa ma echilibreaza. Am o viata buna, sunt un om foarte fericit in acest moment, pentru ca am un loc in care ma refugiez si care imi umple sufletul: familia mea. Sunt o persoana foarte dependenta de binele meu, intotdeauna imi voi gasi locul meu. De exemplu, eu cu mine acasa, in liniste, eu cu gandurile mele. Eu am mereu mintea prinsa in ceva, intotdeauna repet in gand ce am de facut, si cantece, si dansuri. Repet dansuri fiind la volan, stau nemiscata, conduc, dar in mintea mea dansez. Poate introvertirea aceasta e si o deformare profesionala, o frica de a-ti deschide sufletul prea repede, ca sa nu se interpreteze ceva gresit prin presa. Tocmai de aceea am foarte putini prieteni de suflet. Prietenul meu cel mai bun este Cristi, sotul meu, cu el pot vorbi orice. Sunt maritata din 98, baietelul nostru, Radu, are sase ani si jumatate.
- Sa aiba educatia ta ardeleneasca ceva de-a face cu firea aceasta echilibrata?...
- Foarte posibil. Pana la sase ani, m-au crescut bunicii. Bunicul meu (Dumnezeu sa-l odihneasca!) a fost ardelean get-beget, iar toata viata mea orice spun, orice simt si respir este o bucatica din el. O bucatica din bunatatea, sensibilitatea, echilibrul, calmul, nobletea lui. M-a invatat Tot. Tot ce stiu e de la el, a fost bunicul perfect, omul perfect. Pana la sase ani, mi-a oferit o lume splendida. Intr-o gradina cu sute de mii de flori, cele mai frumoase de pe pamant, pe care le cultiva cu o migala si o rabdare inimaginabile. Un atelier in care lipea cu cositor flori din tabla, le picta, un artist. Un om bun. A murit de cancer pulmonar, dar nu inainte de a-mi fi lasat o zestre bogata si multe invataturi: sa fiu cuminte, in banca mea (acum imi dau seama ca "prea cuminte", pentru vremurile de azi). Dar din nou am avut norocul de a-l intalni pe sotul meu. Cristi a trait foarte multi ani in America, a revenit aici cu scoala vietii americane, iar el si astazi, dupa atata vreme de stat impreuna, ma "impinge" in sensul bun, sa ma bag in fata, sa ma "vand" cat mai bine. Or, eu nu sunt deloc asa, eu sunt de genul... "daca s-ar putea", pe cand el nu concepe altceva decat "se poate". M-a ajutat foarte mult stilul acesta al lui, un soi de tupeu pe care mi l-a inoculat si care mie imi lipsea cu desavarsire.
"Nu am nevoie de averi ca sa fiu fericita"
- Se auzeau vorbe, cu ceva ani in urma, ca si Anca Turcasiu si-a luat barbat bogat, s-a lasat de toate si traieste in puf...
- Ce ne-am face noi fara barfe?! Barbatul meu nu este un om bogat. Nu e om de afaceri, e medic stomatolog, e rezident anul trei la chirurgie. Avem o viata absolut normala, este cu trei ani mai mare decat mine, avem aceleasi principii. Ne-am indragostit nebuneste, dupa patru zile de iubire torida la Los Angeles, ne-am scris vreo doua luni scrisori de iubire, iar el s-a hotarat sa vina aici. M-a iubit din prima, m-a inteles din prima, si-a dat imediat seama ca daca ar fi insistat sa ma mut eu la el, nu m-as fi dus sau, oricum, nu as fi rezistat. Imi place America foarte mult, am si socrii acolo, Cristi e cetatean american, la fel si baietelul nostru, dar deocamdata, nu pot parasi Romania. E locul meu. De altfel, eu nu am nevoie de averi ca sa fiu fericita. Fericire si bucurie pentru mine inseamna sa fii sanatos, sa ai o familie cu care sa te intelegi, sa ai strictul necesar de confort si sa-ti poti permite o data pe an sa pleci undeva in lume, doua saptamani. Nu-mi trebuie absolut nimic mai mult, pentru ca noi ne iubim, avem o viata plina, iesim la munte, ne jucam, mergem la filme, la teatru, la dans, la restaurante. Nu stam in casa, Cristi e un tip foarte tanar in toate, foarte expansiv, danseaza, traieste din plin, se bucura pe fata de orice. Vine acasa, da muzica la maximum... Iar eu, de unde pana sa-l cunosc nu ieseam in nici o discoteca, acum particip cu bucurie la toate distractiile, chiar imi place. Profitam de fiecare zi, de fiecare clipa ca sa ne facem viata un pic mai frumoasa.
- Cum se impaca maternitatea si cariera? E adevarat ca ultima este sacrificata o data cu aparitia unui copil?
- Doamne fereste! Asta e o ipocrizie egoista, cum nu s-a mai auzit. Un copil nu poate sacrifica nimic. Un copil este trupul tau, sangele tau. Eu mi-as da viata pentru baiatul meu. Pentru nimeni altcineva nu as face-o, dar pentru el, mi-as da viata zambind. Un copil te ajuta in cariera, te ajuta sa vezi totul din alte perspective, mai bune, mai cinstite. Cunoscandu-l pe el, te cunosti pe tine mult mai bine.
- Sa traiasca sanatos si fericit cu aceasta familie de vis, in care ne-ai primit astazi si pe noi!
- Multumesc din suflet. Tot binele din lume si cititorilor "Formulei As"!
(Fotografii din arhiva artistei)