A intrat in istoria televiziunii romane... zambind. Un zambet de un milion de carate, care spargea ca un soare ecranul cenusiu al televizorului, incalzind casele friguroase si sufletele inghetate ale romanilor. Nu conta ce spunea, stirile erau oricum cenzurate la sange, important era felul in care vorbea zambind, intr-o vreme cand zambetul era interzis. Era cu noi, "a noastra", o prezenta tonica, ocrotitoare, umana, creatoare de benefice solidaritati. Din pacate, de mai bine de zece ani a disparut de pe micul ecran, inainte sa i se fi multumit pentru aportul ei luminos la rezistenta noastra morala: terapia prin zambet. O facem acum, in preambulul interviului pe care i l-am solicitat
"Nu ma simt impinsa in umbra.
Traiesc o perioada de armonie"
- Ani de zile, ati incalzit micul ecran si sufletele romanilor cu zambetul dvs. Dupa 89, ati trecut din lumina in umbra. Cum sunt anii de pensie ai unei stele?
-Ii multumesc lui Dumnezeu ca sunt bine si sanatoasa. Asta e lucrul cel mai important pentru mine acum. Tineretea este risipitoare, dar varsta te obliga sa fii atent, inainte de toate, la sanatate. Si la echilibrul moral. Vad atatea nenorociri in jur, atatea catastrofe naturale sau provocate, razboaie, acte de terorism, vreau sa inteleg ce se intampla, sa-mi pastrez clarul mintii si-al judecatii, sa continui sa fiu obiectiva, sa pot gandi fara sa ma influenteze alte pareri: televiziunea sau presa. Nu m-am lasat niciodata manipulata, de ce as face-o acum, cand presiunile au disparut?
- Va mai uitati la televizor? Candva, era locul de unde vorbeati cu milioane de oameni.
- Nu prea ma uit. Nu am cablu. Urmaresc doar stirile sau vreun talk-show sau un film premiat, cu o distributie aleasa. Si prefer sa citesc. M-am cam lamurit ce se poate vedea la televiziunile romanesti, inclusiv la televiziunea nationala, pe care am slujit-o toata viata. Rar gasesc cate un program care sa merite sa-mi ocupe timpul, iar daca se intampla norocul acesta, publicitatea ma face sa apas pe buton. Pana si talk-show-urile politice sunt intrerupte, mai ales cand astept un raspuns care ma intereseaza cu adevarat. Mai enervant este ca dupa publicitate, nici macar nu se reia ideea. Acum, prezentatorii au casca, promptere, comunica cu regia, eu nu aveam nimic din toate astea, doar cenzura, care nu te lasa sa schimbi nici un cuvant din text. Noi trebuia sa invatam totul pe dinafara, ca sa-l putem privi in ochi pe telespectator, dar eu nu respectam regula totdeauna, mi se parea mecanic, sa zic totul ca pe o poezie, asa ca prezentam stirea cu cuvintele mele. Dezastru! La un moment dat, cenzura devenise asa de dura, ca eram abonata la sanctiuni.
- Regretati anii aceia de glorie, ani care v-au adus o popularitate enorma?
- Nu-i regret. Ma simt bine si in timpul de-acum. Nu ma simt impinsa in umbra, traiesc o perioada de armonie, de altfel nu ma plictisesc niciodata. Din televiziune, pastrez amintirea unei meserii foarte frumoase, dar foarte grele, caci nu e la indemana oricui sa poata comunica cu o tara intreaga. Pe langa seductia ei, televiziunea e o meserie foarte riscanta, pentru ca orice greseala faci - fie ea de cultura generala, de gramatica sau pronuntie -, ea poate sa distruga tot ce ai construit pana in acel moment. O greseala poate sa provoace dezastrul.
- Nu s-ar spune, dupa cum se vorbeste azi la televizor...
- Ah, nu! Ce macel se face azi cu limba romana, si nu doar pe micul ecran... Ai mai auzit vorbindu-se de respect, de valoare, de dragoste pentru limba romana? Mai grav este ca nimeni nu corecteaza greselile, si ele se raspandesc. Eu, de pilda, am ajuns sa urasc cifra doisprezece. De ce? Pentru ca aud chiar din gura unui profesor, ca el preda la clasa a "doisprezecea". Cuvantul "douasprezece" a fost pur si simplu eliminat. Si cate exemple din acestea mai sunt... Nimeni nu corecteaza. Se fac atatea concesii pentru audienta... Ma intreb, totusi, de ce le face si televiziunea nationala? De ce se bazeaza numai pe Tvr Cultural, care nu se prinde in foarte multe locuri din tara? Ar trebui sa se faca emisiuni speciale, dedicate vorbirii corecte, ca sa nu mai spun de emisiunile culturale, atat de rare la Tvr. Asta ar trebui sa fie adevarata diferenta dintre Tvr si celelalte posturi: cultura. Ei zic ca nu se vinde cultura... Cum nu se vinde? Cum se explica atunci salile arhipline de la Festivalul "George Enescu", salile pline de la teatre, de la filmele romanesti, de la opereta si opera? Ar trebui sa incetam sa subapreciem publicul, nu este adevarat ca el nu cere, pur si simplu nu i se da. E o dovada de lipsa de educatie din partea celor care alcatuiesc programele de televiziune.
Un zambet pentru varsta a treia
- Daca ar exista posibilitatea aceasta, v-ati intoarce pe micul ecran?
- Nu cred ca m-as intoarce. Sa stii ca n-am crezut ca am sa fac vreodata afirmatia asta. Am fost foarte legata, foarte indragostita de meseria mea, dar azi ii multumesc lui Dumnezeu ca am facut-o in acea perioada, asa cenzurata cum era. Profesionalismul de atunci s-a pierdut. Si respectul fata de public.
- Cu siguranta, aveti mii de amintiri placute din Televiziune. Impartasiti-ne si noua macar una, care va e foarte aproape de suflet.
- Meseria aceasta se face in echipa, toti au un rol principal. Eu nu m-am considerat niciodata mai presus decat cameramanii, sunetistii, machiorii... Am avut niste colegi foarte buni, de ei imi aduc aminte cu cea mai mare placere acum. De spiritul acela de familie, de respect, de ajutor. Nu vorbesc numai de perioada dinainte de Revolutie, care a creat adevarate rezistente fata de autoritatile comuniste ale vremii. Dar eu am avut si dupa evenimentele din 89 o emisiune la Tvr 1, care s-a numit "Un zambet pentru varsta a treia". La inceput am invitat doar artisti, apoi si personalitati din alte domenii. M-am adresat cu predilectie oamenilor de varsta a treia, pentru ca ei erau obisnuiti cu emisiuni culturale, cu teatru, concerte simfonice, divertisment de calitate, dar in acelasi timp, stiam ca pe langa bunici stau si nepotii, si asa vor fi avut si ei ocazia sa vada niste personalitati notabile, niste modele bune de urmat pentru ei. Ei bine, cu ocazia acestei emisiuni, am primit una dintre cele mai tulburatoare dovezi de apreciere din partea colegilor. Mi se aprobase emisiunea, dar trebuia sa fiu girata de o redactie, iar domnul Dumitru Morosanu, care raspundea pe atunci de Muzica si Divertisment, a fost de acord sa o faca. Dar mi-a zis scurt: "Sanda, faci emisiunea, dar nu pot sa-ti dau echipa de filmare". Cum crezi ca m-am descurcat? Au venit operatori de la toate redactiile. Ma sunau sa le spun programul ca sa-si ia liber, veneau dupa mine in toate locurile, pentru ca nu-mi placea sa filmez numai in studio. Nu-i plateam cu nimic. "Nici nu ne trebuie", imi spuneau, "ne multumim sa aparem pe generic." Ce compliment mai frumos poti sa primesti in aceasta meserie?! Superb.
"Da, sunt un om fericit"
- Constat cu emotie ca zambetul care v-a facut atat de populara si indragita va arde pe chip la fel ca inainte. E fericire la mijloc? Sunteti un om fericit, doamna Sanda Taranu?
- Da, sunt om fericit. Ma simt extraordinar de bine acasa, sotul meu, Nicolae Taranu, este un partener de viata cu care m-am inteles totdeauna, care in momentele grele a stiut sa-mi redea echilibrul, pentru ca viata mea nu a fost numai presarata cu flori. Ce inseamna pentru mine afectiunea, fericirea in cuplu? Respect. Acesta este cuvantul cheie. Respect pentru partener, pentru meseria lui. Respectul trebuie sa urmeze indeaproape dragostea, altfel ea se destrama incet, incet. Acum suntem tot timpul impreuna, mult mai mult decat atunci cand eram in activitate, si imi face mare placere. Imi place sa-mi rasfat sotul, sa-i fac mici bucurii, sa-i gatesc ceva care stiu ca-i place. Ma ajuta si el in gospodarie, m-a ajutat tot timpul, chiar si atunci cand eu eram toata ziua in televiziune, iar el avea spectacole la Teatrul de Opereta, unde era prim solist. O meserie extrem de grea, de solicitanta, pe care a urmat-o cu pasiune. Ii mai ascult din timp in timp discurile, imi aduc aminte de cat de stralucitor era pe scena... La noi a fost dragoste la prima vedere. Eu eram cu parintii la mare, in vacanta dintre anul intai si doi de facultate, el a trecut pe acolo si... acolo a ramas. (Rade) Vreo trei ani de zile ne-am cunoscut mai bine, parintii ne-au dat binecuvantarea, iar la 19 ani ma casatoream. Si iata ca a tinut. Dar a tinut, repet, in primul rand datorita faptului ca ne-am respectat. Tentatii in viata asta sunt enorme, dar sotul meu nu m-a umilit niciodata, nu m-a jignit, nu mi-a trecut inainte, m-a ocrotit, mi-a dat siguranta. Incredere! O incredere nemarginita, pentru care ii multumesc.
"Ati fost si ati ramas
a noastra"
- Aveti o reteta, un secret pentru aceasta frumusete... completa, sufleteasca si fizica?
- Vai, iti multumesc! Dar nu am retete. Daca ti se pare ca "ma tin bine" (rade) e pentru ca am dus o viata cumpatata, fara prea multe nopti pierdute, fara mancare in exces. Chiar daca imi place ceva, mananc cu masura. De fapt, acesta este, poate, un "secret": am fost si sunt un om cu masura. Un alt "secret" este ca eu intotdeauna imi aduc aminte numai de lucrurile frumoase. Pe celelalte chiar le uit. Tot timpul mi-am dorit sa imbatranesc frumos, iar amintirile frumoase m-au ajutat sa-mi implinesc acest vis. E foarte important sa fii vesel, sa fii luminos, sa vezi lucrurile intr-o aura pozitiva. Ma pastreaza tanara si amintirea si aprecierea oamenilor, faptul ca nu m-au uitat, ca ma mai opresc si acum pe strada, sa-mi spuna o vorba frumoasa. Pretuiesc mult mai mult aprecierile unui om simplu, de pe strada, decat laudele unor ipocriti. Cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodata din partea oamenilor s-a intamplat dupa Revolutie, cand mi s-a spus: "Ati fost si ati ramas a noastra". In scrisori, pe strada... Am iesit la un moment dat din Televiziune si cineva mi-a spus chiar pe trecerea de pietoni: "Ati fost si ati ramas a noastra". Merg ce mai merg, si altcineva, tot in drum: "Sunteti tot a noastra". Ajung la Piata Rosetti: "Sunt fericit ca v-am intalnit, pentru ca ati ramas a noastra", imi spune un domn. Nu-mi venea sa cred, parca se vorbisera intre ei. Doamne, sper din tot sufletul sa nu considere cineva lauda ceea ce spun, ca ma jenez, insa chiar asa s-a intamplat. Si ce onoare extraordinara sa fiu considerata a lor, sa fac parte din marea familie a oamenilor! Ma trec fiorii numai cand ma gandesc. Dar am simtit de multe ori afectiunea aceasta, chiar si cand nu mi se spunea, pentru ca eu am fost alaturi de ei in toate momentele, bune sau grele, neincetat, si cred ca de aceea ma considerau "in familie". Sa-ti mai spun o poveste tulburatoare. Eram odata in autobuzul 131 si ma duceam la Televiziune unde urma sa fiu sanctionata. Eram teribil de necajita, stateam pe scaun, gandindu-ma la ce avea sa mi se intample. Langa mine era un baietel. Dupa o vreme, mi-am dat seama ca se uita lung, doar, doar mi-o prinde privirea. La un moment dat, si-a pus nasucul pe mana mea. Mama lui i-a facut observatie, iar el i-a spus asa: "Lasa-ma, ca-mi place cum miroase". Eu i-am zambit, iar atunci baietelul m-a luat de gat si mi-a spus: "Nici nu stii cat de mult te iubesc!". Uite ca si acum imi dau lacrimile. Ce mai, atunci am plans cu sughituri. A trebuit sa cobor la prima statie, am mers catva timp plangand, apoi iar am luat autobuzul. Un copil imi dovedise ca nu sunt singura. Nu e frumos? Exista un raspuns mai bun pentru ce inseamna afectiunea? Sunt o norocoasa ca am avut parte de asemenea momente in viata. Ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu pentru ele.