Traian T. Cosovei

Sorin Preda
Poetul Traian T. Cosovei la 50 de ani . "Fara poezie si fara sentimente, lumea ar fi o toba de tinichea".

In apartamentul sau din Floreasca, situat intre doua strazi cu nume de aviatori doborati eroic in cel de-al doilea razboi, e pace. Usor si fara zgomot, ca fila unei carti rasfoite in graba, usa de la intrare se deschide. Poetul ma asteapta. Nu se grabeste. Isi ia in posesie locul lui preferat de langa perete si ma lasa generos, cateva clipe, sa privesc in jur. Fiecare lucru din camera il reprezinta, cu sau fara voia lui: fotografia lui Marilyn Monroe, inramata cu admiratie si asezata langa portretele parintilor lui; masina de scris "Continental" de pe birou, ca o batrana aristocrata, demna si inca frumoasa; icoanele pe lemn, migalite chiar de mana lui; colectia de ceasuri vechi, masurand aceeasi ora incremenita pe cadran, la concurenta cu maruntele obiecte pop-art din bronz si nichel lucitor, randuite cuminte, chiar pe policioara de la intrare. Aici, in apartamentul lui, aranjat cu bun gust, poetul are simtul proprietatii. Proprietatea gandului si a cuvantului, desigur.
Suntem intr-o zi insorita si suspect de linistita, de 28 noiembrie. E chiar ziua de nastere a lui Traian T. Cosovei, in pragul celor 50 de ani ai sai. Nimic festivist, nimic premeditat. Tacut si cu urechile ciulite, reportofonul inregistreaza orice cuvant, orice miscare. Interviul nostru deja a inceput.

"Cartile sunt harti ale iubirilor mele"

- Ai ajuns la jumatatea vietii si tot nu te plictisesti sa scrii poezii. Nu ai obosit? Mai crezi ca lumea aceasta grabita, agitata si egoista in care traim mai are nevoie de poezie, de sentiment?
- Fara poezie si fara sentiment, lumea ar fi o jalnica toba de tinichea. Oricat de dur ar vrea sa para, fiecare om are o latura sentimentala, un tresalt, o teama, o neliniste ascunsa si greu de lamurit. Imi amintesc ca eram la Radio, citind in cabina aceea claustrofobica de inregistrare cateva poeme din ultimul meu volum, Diminetile unui baiat cuminte. Dupa ce am terminat lectura, am observat ca doamna de la pupitru era schimbata la fata si plangea, incat am intrebat-o ingrijorat daca patise ceva, daca i se facuse rau. "Nu, domnule", mi-a spus usor jenata. "M-au impresionat versurile dvs."
- Exista o reteta poetica de stors lacrimi?
- Eu scriu doar ca sa-mi amintesc. Poezia mea e un jurnal de memorii retraite. Imi place sa-mi recitesc din cand in cand cartile, ocazie cu care mi-am dat seama ca aproape tot scrisul meu este legat de femeile care mi-au aparut miraculos in viata: cutare poem l-am scris dupa despartirea de Ioana, altul cand m-am indragostit de Flavia. Cartile sunt, de fapt, harti ale iubirilor mele. Fara ele, as rataci, as ajunge in cu totul alta parte, pe un alt continent.
- Ce te-au invatat aceste iubiri? Ai avut profesoare bune?
- Iubitele mele m-au invatat un lucru fundamental: sa respect femeia. De altfel, poezia si dragostea se cer mereu reinventate. Nu am scris prea multe poeme de dragoste. Am preferat sa le traiesc, intens si haotic. Sunt, prin urmare, un profesionist al iubirii, dar si al despartirilor. Am avut un mare talent sa-mi complic viata, sa amestec inima cu mintea, sa nu fac nimic premeditat. Am vrut sa-mi provoc destinul. Acum regret. Daca as lua viata de la capat, nu m-as mai insura la 27 de ani. As mai lasa ceva timp sa treaca, sa-mi consum curiozitatile. Asa sunt eu - ma plictisesc foarte repede. Fac orice cu pasiune, mesteresc broaste testoase, fac icoane, vopsesc obiecte prin casa, colectionez timbre si ceasuri vechi. Apoi, gata. Vreau altceva. Sunt un om complicat si imi vine greu sa ma schimb acum, la 50 de ani. Niciodata nu mi-am planificat despartirile. Ele au venit, asemenea iubirii de inceput - de la sine. Tin minte cum m-am trezit intr-o dimineata, vizitat fiind de niste ganduri mai vechi. M-am asezat in capul oaselor si, fara nici un motiv, am zis: "Divortam". Rodica, sotia mea din acea vreme, s-a uitat la mine, crezand ca glumesc. Nu glumeam, desi ne mergea foarte bine impreuna. Eram o pereche invidiata de toata lumea. Ne-am despartit, pur si simplu, civilizat si ramanand prieteni. De altfel, cu nici una din sotiile mele nu am ajuns vreodata la conflicte. Am ajuns doar la plictiseala conjugala - semn ca intre noi nu mai era nimic profund. E limpede, in clipa in care nu mai ai ce comunica intr-o casnicie, totul este pierdut. Din scartaitul patului nu faci o relatie si, cu atat mai putin, un poem. De altfel, eu ma apucam de un nou volum de versuri, abia cand intrezaream sfarsitul iubirii. Cand se termina volumul, se termina si dragostea. Imi dau seama ca am fost egoist si imi pare rau. De aceea, poate evit acum sa-i dedic Stefaniei (sotia mea de acum) poezii de dragoste. Ii dedic mai multe versuri, dar din dragoste. E o mare deosebire. Cu Stefania am lungi si nenumarate dialoguri telepatice. Cumparam, fara a sti intentia celuilalt, acelasi lucru; ne trezim rostind odata, in acelasi timp, aceeasi propozitie... Nu vreau sa spun mai mult - cu varsta, am capatat superstitia cuvantului. De multe ori, mi se intampla sa-mi fie teama sa scriu ceva ca sa nu se intample. Nu stiu cum se face, dar cuvantul atrage realitatea ca un sorb. Nu e bine sa te joci cu el.
- Din toate, care este cel mai frumos moment al iubirii?
- Cel mai frumos si rascolitor moment este cel de cucerire al unei femei. Atunci esti creativ si plin de elanuri, esti frumos si temerar. Dimpotriva, despartirea te aduce cu picioarele pe pamant si obliga la un dureros exercitiu de luciditate. Asa am ajuns sa colectionez scrisori de despartire. Sunt oribile, dar necesare. Imi arata adevarata infatisare si, peste toate, imi reamintesc un adevar fundamental: oamenii nu pot spune de ce s-au indragostit, dar au mii de argumente si explicatii cand vine vorba de despartire.

"Pentru mine, poezia e un leac
(nu un veac) de singuratate"


- Zice Nichita Stanescu: "Poetul, ca si soldatul, nu are viata personala". Eu as mai adauga conditiei de poet, singuratatea. Cata singuratate incape in viata ta?
- Sunt singur cand ma uit in oglinda. E greu sa fii singur in plina singuratate publica, dar si mai teribil este sa vezi langa tine pe cineva aflat intr-o singuratate si mai mare, fara a avea puterea sa se exprime poetic, in scris, fara sa se elibereze. Poezia este medicatia mea. Unii iau pastile pentru rinichi, pentru artroza. Pentru mine, poezia e un leac (nu un veac) de singuratate. O daruiesc cu mare drag si altora, convins fiind ca prin versuri aduc un dram de speranta in casa unui om.
- Cum te invecinezi cu lumea in care traiesti? Iti place ce vezi in jur?
- Toata omenirea pare a fi intr-o zvarcolire de reasezare, dar, pana la urma, romanismul nostru ne va salva. La noi, nimic nu este tragic cu adevarat. Defetismul valah este, de fapt, o sinucidere la un gratar de mititei. Sigur ca ma deranjeaza ca primesc bani o data pe luna si platesc de cinci ori: la intretinere, gaze, cablu si gunoi. Sigur ca ma doare cand vad ca prietenii nostri de generatie dispar in umbra, unul cate unul. Cand mi-e mai greu, merg la cartea lui Nino Stratan si citesc: "Aici unde noi am ajuns e mai bine decat binele/ Egal in prostie/ Aici este finele". Merg la Cartarescu si ma inveselesc pentru intreaga zi: "Erai atat de cocheta, fasneata si fata/ incat pana si omuletul de la gatul tau se trasese mai mult decat al meu din maimuta". Eu sunt pasionat de finaluri: finaluri de meci, de carti, de iubiri. Ce poate fi mai frumos decat sfarsitul unui film? Abia atunci afli asasinul, afli impacarea. In viata e la fel: doar sfarsitul conteaza.

"Azi Craciunul se vinde la kil,
la promotie, cu termenul de garantie scris pe el"


- Se apropie iarasi Craciunul. Mai tii minte zapezile de altadata? Ce aveau ele in plus, fata de "ninsorile electrice" de astazi? De ce in filigranul iernii apare mereu conturul aerat si inocent al copilariei?
- Explicatia e simpla: zapada are culoarea si consistenta copilariei. E alba si se trece usor. N-am sa incerc sa evoc mirosurile si culorile ce insoteau in casa noastra sarbatorile de Craciun - nici mirosul bradului, nici aroma cerata a lumanarilor prinse de ramuri cu un carlig metalic si lucitor. Imi amintesc insa ca aveam vreo 6 ani si, in exuberanta iernii ce venise cu viscol si zapada din belsug, reusisem sa sparg un geam. In mod surprinzator, ai mei nu m-au certat, purtandu-se de parca nu s-ar fi intamplat nimic. In dimineata de Craciun, aveam sa gasesc in cutia postala o scrisoare trimisa pe numele meu. Era prima scrisoare din viata mea. Surprins si emotionat, am deschis-o, descoperind la finele epistolei, scrisa cu o cerneala albastra si usor decolorata ca cerul de decembrie, numele expeditorului: "Ingerul tau". Ma simteam coplesit. Nu numai ca aveam confirmarea ca Dumnezeu exista, dar, in ciuda programului sau incarcat, mai avea timp si pentru mine. Am crezut, deci, totul, si am citit infrigurat. Pe patru pagini scrise extrem de citet, se insirau laude, printre care se strecurau insa si vagi amenintari si reprosuri, ingerul meu facand dovada ca stie surprinzator de multe adevaruri despre viata si comportamentul meu. La sfarsitul scrisorii, eram terminat. Ingerasul stia tot si, brusc, am inceput sa plang, convins ca Mos Craciun nu o sa mai vina niciodata la mine. Din clipa aceea, Craciunul a devenit pentru mine un moment al adevarului, o zi de bucurie, dar si de recapitulare a toate cate le-am facut, cu bune sau rele. Trebuie sa-mi aduc aminte de epistola scrisa de Inger, ca sa-mi dau seama cat de multe lucruri s-au schimbat sau le-am pierdut pentru totdeauna: mirosurile sarbatorii, de pilda; mirosul parchetului lustruit cu ceara de albine, mirosul prajiturilor de martipan si cozonac cu nuca, scortisoara si vanilie. Bucuria si fiorul Craciunului nu stau in opulenta si bogatie. Copil fiind, eram modest, dar fericit, alunecand pe patinoarul "Ion Vidu" cu ruginitele mele patine cu cheie, furand numere de masina pentru a le pune la saniuta din dotare sau cascand gura in Oraselul copiilor, la pomul inalt de 30 de metri. Avem de toate acum, dar a disparut, parca, ceea ce era mai de pret: bucuria sarbatorii, colindatorii, hornarii aducatori de noroc. Pe strada mea, toate vecinele isi cereau iertare unele de la altele, iar cele mai temute gasti de cartier (a lui Petrupavlovski sau Dorijan) faceau pace pana dupa Boboteaza. Au disparut multe, dar mai ales ritualul si pregatirea. In Floreasca mea natala, aproape nimeni nu mai face cozonaci sau sarmale. Le cumpara de la "Cora" sau "Billa", in caserole sau tipla, in pungi de plastic sau in vid. Azi luam Craciunul la kil, la promotie. Il luam de-a gata, preambalat, cu termenul de garantie scris pe el. Drept sa-ti spun, nici eu nu ma omor cu firea. De ceva vreme, am renuntat sa mai cumpar brad. Nu am spatiu in camera si, in plus, mi-am surprins pisica mea iubita ca imi mananca becurile, drept pentru care i-am dedicat un poem: Pisica electrica, sugerand ca, la o adica, as putea sa o montez direct intr-un fasung. Acum marchez venirea sarbatorii doar printr-o simpla ramura de brad, o lumanare parfumata, cateva ghirlande de poleiala si foarte multe amintiri, legate de troienele de altadata, ce ajungeau pana sub streasina casei, de mangaierea mamei si mustrarea ingereasca dintr-o scrisoare la care, indolent si iresponsabil, nu am gasit timp sa raspund nici pana in ziua de azi.