Camera cu comori
Imaginati-va o camera marisoara, cu lumina subtire si calda, prietenoasa, in aerul careia plutesc culori vechi si bune, ocruri palide, galbenuri sterse si miros de lemn. De jur imprejur, pe langa pereti, sunt rafturi grele, si pe rafturi, pana sus, se afla "comoara", ca o fiinta facuta din mii de lucruri. Vase vechi de Horezu, lazi vechi de zestre, pictate cu portretele unor oameni care poate acum sunt ingeri, felinare, donite vechi, icoane pe lemn, ciobanesti, care au inflacarat candva grinzile unor stane din munti si in care Fecioara Maria pluteste in arzatoare ceruri portocalii, sei de lemn lustruit ale unor cai ce au acum o suta de ani. Ma preumblu printre toate acestea si de fiecare data cand ma apropii de un obiect, el pare a se desprinde din fiinta multipla raspandita pe rafturi, prinzand forma. Ridic in maini un ulcior splendid, cu trei toarte, vopsit in alb si caramiziu, cu pete de siena arsa si umbre de un verde ca uitarea. Candva, aceste obiecte frumoase, facute de taranii de acum o suta sau doua sute de ani, erau in primul rand practice. In superbele vase de lut, ei faceau pur si simplu mancare, le puneau pe foc, pline cu sarmale sau cu ciorba, gateau in ele, puneau carne in untura, pentru iarna. Erau obiecte utilitare. Le privesc cu emotie si inteleg ca pentru taranii aceia, frumusetea era in firea lucrurilor, ca facea parte din viata lor cea mai obisnuita. Intr-adevar, vasul acesta superb este innegrit pe-o parte, semn ca a fost pus pe foc. Le privesc pe celelalte si majoritatea sunt la fel. Dar ce forme, ce culori stinse de timp si de folosinta, ce minunate vase foloseau ei in loc de banalele noastre cratiti!
Pe stapanul acestor comori il cheama Camil Gheorghe si este proprietarul unui magazin cu antichitati taranesti. Un pasionat al traditiei, care bate satele din nordul Olteniei ca sa adune "vechiturile" pe care satenii le lasa sa putrezeasca in drum. Imi ghiceste entuziasmul si apuca un vas mai mic. "Frumusetea facea parte din viata obisnuita a taranului", spune. "Dintr-un vas ca acesta ei beau apa in fiecare zi, la camp. Dar asta nu este nimic. Am gasit obiecte din ceramica despre care nu-mi puteam da seama la ce au fost folosite. De pilda, un mic vas cilindric, fara toarte, foarte frumos decorat si smaltuit, care a ramas multa vreme o enigma. Intr-o zi, am aflat de la o batrana ca un asemenea vas avea bunica ei in fata icoanei si ca in el se punea lumanarea de la Inviere, alaturi cu cateva fire de busuioc. O asemenea lumanare se aprindea in momentele grele, in mijlocul unei furtuni cu grindina, de exemplu, sau daca cineva era grav bolnav. Aceasta lumanare miraculoasa a Invierii, care proteja de nenorocirile cerului, dar si de bolile pamantului, trebuia sa aiba un loc special. Si atunci, taranul i-a facut un mic vas, ca o bijuterie."
Privesc cu mai multa atentie lucrurile insirate pe rafturi. Taranii aceia "vechi" erau mult mai aproape de frumusete decat suntem noi, astazi, imi spun. Lucrurile acestea pe care ei si le faceau singuri erau, fiecare, un unicat. Pictura fiecarei icoane era unica si fiecare stana avea icoana ei, fiecare fus de tors pe care ciobanul il scrijelea cu briceagul in lunile de zile ale singuratatilor sale montane era unic. Fiecare obiect, saua de la cal, blidarul din perete, stergarul fiecarei mese, era impodobit intr-un fel irepetabil. La fel erau cusaturile extraordinare ale iilor, adevarate gobelinuri de purtat la sarbatori, la fel erau fluierele din lemn, acoperite cu arabescuri in tabla subtire de alama, la fel era modelul fiecarui covor pe care femeile il teseau in iernile lungi, la razboi. "Am descoperit niste lucruri uimitoare despre taranii romani", spune proprietarul camerei cu comori. "In zilele noastre, noi credem ca suntem stapanii lumii, pentru ca avem tehnologie, dar ne-am indepartat de materie asa cum ne-am instrainat si de Dumnezeu. Taranii de-atunci framantau cu mainile lor lutul, cunosteau secretele focului, ale metalelor... Sa vedeti cuptorul unui olar taran chiar si acum, si o sa intelegeti ca sunt neschimbate de mii de ani. Cred ca la fel erau si cuptoarele dacilor. Sa vedeti mecanisme cu roti dintate facute din lemn. Sa vedeti cantare de mare precizie facute cu o simplitate uluitoare, care mai merg si acum... Erau inventivi, erau artisti desavarsiti, intr-un fel in care noi, acum, nu mai suntem. Opinca era o incaltaminte de lux si o inventie geniala, daca stam sa ne gandim ca pe la 1800 inca, taranii olandezi umblau in picioare cu saboti din lemn. Nu ca sunt nationalist, dar ai nostri erau in unele privinte geniali", zice domnul Camil, mangaind una dintre lazile de zestre aranjate frumos una peste cealalta.
Despre sufletul romanilor
si despre frumusete
Incep sa inteleg ca arhivarul de la Horezu nu e doar stapan de obiecte, ci si de povesti. Fiecare obiect are o istorie a lui, iar el, Camil Gheorghe, colectionarul si negustorul de vechi obiecte taranesti, este si detinatorul acestor istorii, acestor biografii subtile, nestiute, impregnate in obiecte. Dar atunci cum poate sa faca din pasiunea lui un comert, cum poate sa se desparta de aceste obiecte care inauntrul lor au niste istorii vii? Dar taranii? Cum se pot desparti taranii de ele, daca ele reprezinta un trecut, un stramos al lor, un bunic? Cum de se indura taranul roman sa-si vanda minunatia de icoana din casa, sau hainele impodobite de sarbatoare ale strabunicii? Ce s-a intamplat cu ei? Sunt saraci? Disperati? Au pierdut legatura cu trecutul? Au pierdut ei dragostea pentru frumusete si pentru lucrurile acestea care ii definesc? Camil Gheorghe zambeste in penumbra si zice ca nu. "Nu, taranul roman nu da usor nimic din ceea ce este al lui, din ceea ce apartine trecutului, din ceea ce are vreo valoare, mai ales sentimentala, pentru el. Nici nu va puteti inchipui cat de conservator, cat de incapatanat poate sa fie un taran... mai ales oltean. Un taran niciodata nu o sa dea din casa o icoana", spune. "Niciodata si pentru nici un ban. Cele pe care le vedeti erau complet negre, erau afumate atat de mult, incat nu se mai vedea nimic pe ele, ramasesera doar bucati de lemn, atarnate de obicei de grinda unei stane. Ciobanii spun ca asa le-au prins de cand erau copii, si atunci eu stiu ca am sansa unei piese bune. Eu sunt cel care o curata prin tot felul de procedee, si e un miracol uneori sa vezi ce iese de sub straturile groase de seu, de fum, de funingine. Daca pe icoana se mai vede ceva, cat de cat, sansele ca taranul s-o dea sunt zero. La fel se intampla cu multe lucruri. Noi cumparam dulapuri vechi, mobilier, tot felul de lucruri din lemn, marea lor majoritate sunt complet distruse. Mobilele se restaureaza in luni si luni de zile. Eu ma simt ca si cum le-as salva de la moarte, de la distrugere, pentru ca o icoana care murise de pilda, si pe care eu am inviat-o, ajunge in casa cuiva, in colectia cuiva, la loc de cinste, si este iarasi iubita si admirata. Si-apoi, toata ceramica pe care o vedeti era crapata, abandonata, pierduta, uitata prin poduri, acoperita de praf si de uitare. Uneori, vasele le-am gasit pline cu jumari de acum o suta de ani. Noi luam un asemenea vas, il curatam si il punem in coltul unei camere, in lumina, pentru ca este frumos. La fel o donita din lemn, restaurata. Dar taranii nu le mai vad asa. Ei vad doar ca donita s-a spart, ca i-au sarit cercurile, ca e inutilizabila. Ca e mai usor sa faci sarmale in cratite chinezesti, decat in vase de ceramica." "Dar hainele", intreb, "cu hainele cum e? De ce vand camasile impodobite ale bunicilor?" "Cei care le vand nu sunt niciodata bunicii. Uite, e o femeie aici, intr-un sat, Marie Boborodea o cheama, care a tesut zestre cu mainile ei, pentru trei fete. Covoare oltenesti de pus pe pereti, velinte de pat, perne brodate, carpete, ce mai, are casa plina cu de-astea. Fetele toate sunt la oras, la Bucuresti, la Ramnicu Valcea, departe de sat, undeva unde covorul oltenesc nu se mai potriveste cu vopseaua lavabila de la bloc. Asa ca femeia a ramas cu toate. Am vrut sa cumpar de la ea. Din tot ce avea, teancuri intregi, nu s-a indurat sa-mi vanda decat un covor, cel mai urat, doua carpete, singurele folosite, si o velinta de pat mai veche si mai ponosita. Peste un an, mi-a trimis vorba ca vrea sa mai dea ceva. Doua covoare care fusesera atacate de soareci intr-un dulap. Intelegeti? Deci, ei sunt de acord sa dea ceva din ele numai daca nu au incotro, daca nu exista alta cale. Taranii romani vor supravietui, va spun eu. Si in Ue, si in Nato, pentru ca ii urnesti greu, ii convingi greu, au o inertie a lor, o rezistenta anume, datorita careia supravietuim de cand lumea."
Cel care invie icoane
Am inteles in cele din urma de ce Camil Gheorghe isi tine in fata, in magazin, numai anumite obiecte, nu pe cele mai "tari". In magazin vin adeseori si straini, ei cumpara ceea ce este acolo. Cand vin romani, Camil ii recunoaste din ochi pe pasionati, pe iubitorii de ceramica, pe aceia de icoane, si atunci, chiar daca nu au bani multi, ii invita "in spate", adica in locul acela fabulos in care am fost si eu. Camil stie ca obiectele cumparate de ei vor ramane in Romania, in colectii. Acolo, in magazinul din spate, in depozite, in fanarie, in atelierele in care el si cativa baieti ai lui restaureaza mobile stravechi, sunt obiecte mai speciale, pe care strainii nu le vor putea cumpara niciodata de la Camil. Si, in cele din urma, mai exista si alte obiecte "ale lui". Adica obiectele pe care el nu le va vinde niciodata, pentru ca pur si simplu nu se poate desparti de ele. Cu acestea, intr-o buna zi, va face un muzeu aici, la Horezu, unde s-a nascut. Icoane, ceramica, crucifixuri incrustate, tot felul de obiecte, de la timbre de valoare pana la sabii de Toledo, de la sticlute in care un calugar a facut din bete de chibrituri si din hartie o scena biblica, pana la monezi dacice si romane de care el este foarte mandru. Aceasta este forma lui de patriotism, felul sau de a pastra legatura cu timpurile vechi. "Am stat ani de zile in strainatate, prin Franta", zice Camil in timp ce iesim afara, in aer liber, "si am vazut ca acolo oamenii nu sunt legati de trecut, decat intr-un fel teoretic, ca si cum n-ar fi treaba lor. Romanii nostri sunt altfel. Sa vedeti cum e de sarbatori, nu numai la manastire, la Horezu, dar la orice biserica din sat, nu poti sa arunci un ac. In Occident, bisericile sunt goale. La noi, inca mai exista oameni care merg duminica in port, la straini nici nu s-a pomenit asa ceva de 300 de ani. In Stroiesti, 18 km mai incolo, oamenii au mers in port pana dupa revolutie. Si la munca mergeau in port. Ceea ce se pierde, poate, este pasiunea lor pentru frumusetea obiectelor obisnuite. Lumea moderna a venit peste ei si tinerii se dau dupa ea. Batranii sunt conservatori, dar saraci si neputinciosi. Totusi, unele lucruri se pastreaza." Mergem la pas prin Horezu si imi arata case vechi si superbe, restaurate. Vrea sa ma convinga ca unii oameni pretuiesc frumusetea si trecutul, ca se duc in strainataturi, fac bani, apoi nu raman acolo, ci vin aici sa restaureze ceea ce a fost. Vrea sa ma convinga de faptul ca pentru oltenii acestia, memoria este importanta. Dar el, Camil Gheorghe, el cum s-a intors de-acolo, din Occidentul acela atat de ispititor pentru romani? Si cum a ajuns el sa se ocupe de toate acestea, de icoane si de ceramica? "E o poveste lunga", zice, "important e ca mi-au placut obiectele frumoase si vechi de cand ma stiu. Cand eram copil, colectionam cioburi vechi, pentru ca erau frumoase. Restul e doar o prelungire a acestei pasiuni. In Franta, m-am dus ca tot romanul, sa muncesc ceva, dar inima m-a condus acolo unde trebuia. Asa am ajuns sa fac un curs de design de doi ani, care mi-a schimbat viata. Am inteles ca frumusetea e una din necesitatile fundamentale ale oamenilor, ca si hrana, ca si iubirea, ca si cunoasterea. Face parte din noi. Am inteles ca nevoia de frumusete ma urmarise si pe mine toata viata, dar nu fusesem constient de asta. Apoi mi-am dat seama cum sunt romanii fata de altii, am inteles de unde veneam eu, ce mostenire extraordinara am, venind dintr-o tara in care si manerul de la lingura e sculptat artistic. Am inteles dintr-o data cine suntem. Pai la noi, incepand cu stalpii de la prispa, care sunt sculptati, la portile de lemn, de la zidurile bisericilor stravechi care sunt pictate pana si pe exterior, pana la camasile populare impodobite nebuneste, totul e arta. Totul! Farfuriile de ciorba sunt impodobite, oalele in care se facea mancare, perdelele de la ferestre, batele ciobanesti, orice obiect, cat de mic. V-ati gandit vreodata la asta si la ce inseamna acest lucru? Sau poate credeti ca si la altii e la fel? Nici vorba! La ei frumusetea era pentru regi, nu pentru oamenii de rand. La noi e pentru orice cioban."
Urcam un deal, spre unul din satele care tin de Horezu: Olari. Si ca pentru a confirma teoria lui Camil despre romani, pe partea dreapta vad o bisericuta minunata, straveche, cu brau pictat superb in exterior, dar lasata in teribila paragina si al carei acoperis de sita a fost inlocuit cu tabla. Daca amfitrionul meu are dreptate si romanii aveau aceasta dragoste, aceasta nevoie de frumusete, atunci ce s-a petrecut cu ei? Ce catastrofa, ce chinuri i-au facut pe romani sa fie indiferenti la uciderea unei biserici, la parasirea sau la mutilarea ei?
Pe peretele bisericutei, in dreapta intrarii, un fel de fresca superba, pictata naiv, reprezenta dansul ursului, un obicei stravechi, ca un fel de raspuns ironic la intrebarile mele.
Olarul
"Ce-am facut?", zice olarul, in timp ce mainile sale lucreaza de zor. "Cand am plecat din tara, am luat cu mine, dac-ati mai auzit de asa ceva, doi saci cu lut bun, din asta de-al nostru, cum nu se mai gaseste prin alte parti, si mi-am luat si roata olarului cu mine, ca sa am cum sa-l lucrez." Zambeste la aceasta amintire nemaipomenita, fara sa se uite la noi nici o clipa. E atent la ceea ce face, si cu adevarat dintre mainile sale creste un vas, ca printr-un miracol. "Mai, frati-miu, cand ma vedeau aia la vami, cu moacele alea rele pe ei, cum merg cu sacii de pamant, nu le venea sa creada, dar n-aveau ce sa-mi faca. Nu era decat pamant si nu-i lege ca n-ai voie. Si ce-am facut? Ma dusei cu Dacia la Paris, pe un bulevard din asta mare, frate, luminos, ce mai, ca soarele era, pusei acolo roata de olar si lumea sa stranse numaidecat imprejur. Faceam asa, un fel de vase mititele, ca sa fac economie la pamant, si le vindeam la oameni. Scrijeleam pe ele cu ceva numele aluia de-l cumpara, si ala dadea pe vas 25 de franci. Adunam de-un televizor color in fiecare zi. A fost frumos, dar pana la urma, cat de mici facui vasele, tot se termina pamantul, si veniram inapoi, acasa, la munca."
Ionel Popa trebuie sa aiba vreo 50 de ani. E olar dintotdeauna, asa cum a fost si taica-sau. Are o figura deschisa si glumeata, de om bun. De jur imprejurul sau, pe deasupra si pe dedesubt, pe niste scanduri suspendate, sunt numai vase abia facute, toate la fel. Camil Gheorghe e si el de fata. Am vrut sa vad un olar adevarat, care are pamantul in sange, si Camil m-a adus pe Dealul Olarilor, la Ionel, unul dintre cei mai faimosi modelatori de ceramica. "Ce vase sunt astea, nea Ionele", zic, "ca nu seamana deloc cu ceramica de Horezu? Parca sunt niste ghivece, asa, toate la fel." Nea Ionel le priveste cu o strambatura fina. "Trei mii am de facut, pentru o firma din Ploiesti, la o doamna. Uite", zice, "asta-i modelul. Asa trebuie sa fie toate, ca asa cer strainii. Asa le place lor. Asa le place - asa le fac, n-am incotro, ca daca m-ar lasa pe mineee..." Si atunci inteleg ca artistul olar Ionel dispretuieste putin aceste vase pe care le face in serie, ca nu e tocmai ceea ce isi doreste, dar n-are incotro, pentru ca trebuie sa traiasca.
"Domnule, eu pot sa reproduc pe loc orice vas, orice model, oricat de complicat, si asta si fac. Ia uitati-va aici, cam ce-am facut in ultimii ani."
Se ridica si-mi arata un raft in care sunt tot felul de vase stil art-deco, unele cu margini acoperite cu strat de cupru, altele smaltuite artistic. Cam ceea ce place in zilele noastre, dar care n-au nimic din nobletea si din finetea culorilor vaselor vechi. "Nene Ionel", zic, incercand marea cu degetul, "care sunt mai frumoase, alea vechi sau alea noi?" "Alea vechi, ca au suflet", zice Ionel lasandu-ma cu gura cascata. "Hai sa va arat cuptorul de ars", adauga, si eu inteleg ca el nu vrea sa spuna cu gura lui despre vasele cele noi, ca nu-i plac. "Si desenele", intreb, "de ce trebuiau desenate asa de frumos niste oale pe care le puneai apoi pe foc? Ce rost aveau culorile, daca oricum se innegresc?"
Il urmam afara, apoi la cuptor. Nea Ionel sta o clipa pe ganduri. Ce va spune el oare despre frumusete?
"Uite", zice. "Ce se punea in vasele alea? Mancare, da? Mergeai cu ele la pomana sau la nunta, puneai vinul sau uleiul, da?" "Da", zic. "Mancarea este darul lui Dumnezeu pentru oameni si oamenii trebuie sa fie recunoscatori pentru daruri, asa-i?" "Asa-i", zic. Camil zambeste mare, in spatele olarului micut de statura. "Ei, daca mancarea-i de la Dumnezeu si e sfanta, atunci nu trebuie pusa intr-un vas frumos? De-aia se modelau frumos si se incondeiau frumos", zice. "Bine", zic, "dar casele, de ce se impodobeau casele cu sculptura, hainele cu modele, de ce toate erau impodobite?" Nea Ionel sta o clipa, ca si cum s-ar gandi. Chiar asa, de ce trebuie ele sa fie frumoase si nu pot fi oricum? "Pai daca vorbim asa, Dumnezeu de ce a lasat florile colorate in toate culorile, si nu le-a lasat doar albe? De ce-a pus stele pe cer, si nu a lasat cerul negru? De ce exista o mie de feluri de verde si o mie de feluri de rosu sau galben, si nu cate un singur fel? Vezi? Dumnezeu a lasat lumea sa mai fie si frumoasa, nu numai sa foloseasca la ceva. Asa e si cu oalele si cu casele si cu hainele si cu toate. De ce sa le lasam urate, cand putem sa le facem frumoase?"
Camil avea dreptate. Romanii au ceva special, o inclinare anume catre frumusete, chiar daca aceasta chemare in timpurile din urma a fost umbrita de panica schimbarii vremurilor, de saracie, de uitare. La plecarea din curtea lui Ionel olarul, am privit farfuriile decorative pe care le avea agatate de peretii casei, la poarta. Faimosul cocos de Horezu, pictat de Ionel Popa, avea forta unui vultur. Acum sunt obiecte de decor. Acum o suta de ani se manca din ele. Omul termina ciorba din farfurie si descoperea un vultur - semnul puterii, sau sarpele casei - semnul norocului, sau culorile tuturor florilor campului. "Nene Ionel", l-am intrebat inainte de a ne desparti, "multi raman prin strainataturi. Dumneata de ce n-ai ramas mai mult pe-acolo?" "Ei", zice, strangandu-mi mana, "aveam treaba pe-acasa, familie, animale si atelierul... Am si-un caine de vanatoare, cu care mai ies pe la padure. Mi-era dor de cainele ala, si sa merg sa mai vanez. Nu puteam sa mai stau."
O privire inapoi
Dupa ce m-am despartit de Camil am vrut sa haladuiesc putin prin locurile acestea de o extraordinara frumusete, din preajma Horezului. Simteam nevoia sa privesc fetele oamenilor, casele lor cele mai vechi, sa simt cumva atmosfera acestor locuri, ca sa gasesc urme ale acelei frumuseti pe care o ghicisem in adancurile vechii ceramici. Cautam ceva care sa faca legatura intre timpurile moderne si acel trecut extraordinar in care oamenii impodobeau orice lucru, in care sufletul era mai aproape de esenta lumii decat acum. Am traversat incet satele Horezului, Ifrimestii, Ursanii, apoi Romanii de Jos si Romanii de Sus. Am aflat ca demult, numele adevarate ale acestor sate erau Rumani, pentru a se deosebi de asezarile fostilor tigani robi de pe mosiile manastirii Horezu. Am trecut apoi pe la manastirea Horezu, care in ciuda restaurarilor succesive, a gafelor si a hotiei, mai pastreaza ceva din ceea ce a fost. Privind picturile, decoratiunile extraordinare in piatra, icoanele comandate de Brancoveanu, portile sculptate, respirand adanc si inchizand ochii, am incercat sa-mi imaginez lumea aceea a romanilor de acum cateva sute de ani, despre care vorbea Camil. O lume in care toate lucrurile erau patrunse de duhul frumusetii si facute cu suflet. Un suflet al satului, care astazi a disparut. Sufletul taranilor e pierdut, ma gandeam, cand deodata am vazut pe marginea drumului, langa o fantana cu cumpana, o batrana. Eram in Vaideeni, la cativa kilometri de Horezu. Statea pe un trunchi de lemn si pazea o vacuta neagra, frumoasa, pe nume Marcela. Ei bine, femeia aceasta in varsta avea o privire, o infatisare, o prezenta care emanau bunatate si impacare. Ochii ei erau senini si calmi, privirea buna, fata ei era intinsa si surazatoare, mainile muncite. O batrana frumoasa. M-am asezat langa ea, pe lemnul acela, si am intrebat-o daca are lucruri vechi prin casa, icoane, mobile, camasi vechi de la bunica. "Sigur ca da", mi-a spus. "Si vase din alea in care se facea mancare inainte?" "Sigur", a zis. "Am auzit ca unii oameni vand obiectele astea mai vechi, care nu le mai trebuie." "Vai de mine", a zis ea, "noi nu vindem nimic, pentru ca toate ne trebuie. Omul meu e veteran de razboi, il cheama Achim Candea, si la noi toate lucrurile trebuie sa ramana acolo unde sunt. Avem copii si nepoti buni, asa ca noua nu ne trebuie bani streini. Nu-s de vanzare. Trecura si pe la noi sa ceara din cele vechi, si tagani, si romani din cei streini, dar nu ne induraram sa dam nimic din ele, ca-i pacat." "Dar ce faceti cu ele?" "Nimic nu facem", zice, "le tinem ca-s frumoase. Sunt ale noastre, de demult. Ne mai uitam la ele si ne aducem aminte cum era pe-atunci. Pai cand se facea pomana de vreo sarbatoare, se umplea curtea bisericii de oale frumoase, pline cu bucate, si de paine si de vin, sa le citeasca popa. Erau oale cu trei toarte, din alea pentru nunti, bogate, smaltuite. Si nunta era altfel, oamenii erau imbracati altfel, parca Dumnezeu era altfel cand eram eu tinera, si avea de grija noastra."
Am scos atunci din rucsac un crucifix stravechi din lemn pe care il primisem de la Camil. "Uite", i-am spus, "oamenii le vand, pentru ca nu mai au ce sa faca cu ele." Femeia a luat crucifixul si l-a privit cu atentie. "Vezi tale", a zis. "Au aicea, pe talpa, numele Mantuitorului, ca sa-l punem pe prescuri! Crucea nu se vinde niciodata."
Crucifixul ardea in mana ei de taranca, intors parca acasa, dupa o lunga ratacire. Pe ea o cheama Elisaveta. Tocmai implinise 75 de ani.
(Fotografiile autorului)