A murit la 27 de ani - o cifra in colturi, aiurea si total asimetrica, asa cum i-au fost cartile si viata. A murit in felul sau, usor uimit si fara mari regrete. Rebel, tacut, inchis in sine, Sorin Stoica a scris pana in ultima clipa, luand peste picior, cu blandete si autoironie, chiar viata lui de bolnav incurabil: suferinta si spitalul, ingrijorarea si prosteala neputincioasa a celor din jur. In ultimele ore de viata, presimtindu-si sfarsitul, i-a dictat mamei sale, cu o voce abia soptita, ultimul text si ultimele dispozitii testamentare. La 27 de ani, lasa prietenilor si posteritatii toata averea lui: un sac de manuscrise, un proiectat volum de proze scurte si sumedenie de articole razletite in presa vremii. Apoi, a chemat preotul si, muncit de o adanca neliniste, i-a pus o intrebare naucitoare: daca singuratatea este un pacat. S-a despartit de aceasta lume intrebandu-se. Grea intrebare.
Cu o graba pe care abia acum o intelegem, Sorin Stoica a publicat 6 carti. Fiecare volum parea sa pregateasca un altul si, toate la un loc, o carte unica, inca nescrisa in literatura romana, despre lumea ca lume, fara farduri si fara zorzoane. Avea de partea sa energia varstei si un talent iesit din comun, o forta colosala de a observa viata in hainele ei ponosite de lucru, de a crea personaje din nimic, din te miri ce, uimindu-se necontenit in fata omului obisnuit, omul in carne si oase, contradictoriu, slab si puternic in slabiciunea lui. Omul care se razbuna pe viata, pe istorie, pe boala si nenoroc, vorbind intruna, fara complexe sau restrictii medicale. Vorbirea ca tratament, ca singura libertate suprema a omului, cel de toate zilele. Poate nu realizam inca - Sorin Stoica este o mare pierdere. Blestemul literaturii romane pare fara sfarsit. Isi risipeste marile talente chiar inainte de a le avea cu adevarat - Holban, Labis, Pavel Dan, Iulia Hasdeu. Urmeaza apoi cei franti la jumatatea vietii: Stratan, Nedelciu, Flora, Hagiu, Mariana Marin. Rand pe rand, scriitorii se retrag in tacerea si indiferenta noastra vinovata, lasandu-ne sa ne bucuram pe mai departe de mediocritatile maneliste ale zilei. Ne plangem ca nu avem valori si ele se surpa sub ochii nostri, in saracie, in boala si manie tacuta. Degeaba ii descoperim si-i admiram cand nu mai sunt printre noi. Degeaba le punem chipul pe bancnote. Locul scriitorului nu este sub saltea sau la piata, ci in casa omului, in visele si intrebarile lui de fiecare zi.
Sorin Stoica s-a stins la doar 27 de ani. A luat cu sine toate iubirile lui neincepute si o multime de carti incheiate inainte de a le incepe. Nu a mai avut timp sa-si traiasca viata, ca orice tanar de varsta lui. A preferat sa scrie si sa moara ca un prozator, bantuit de o mare intrebare existentiala: ce este singuratatea? Cu putina rabdare si un strop de noroc, ar fi aflat si raspunsul. A murit la 27 de ani, inconjurat de prietenii de la Muzeul Taranului Roman si de taranii din Banesti, personajele din cartile lui. Scriitorul nu este niciodata singur. Mai ales dupa moarte.