Cine urmareste noutatile din librarii nu poate sa nu observe ca se petrece de la un timp o efervescenta in literatura romana. Ca fierberea scoate la suprafata nume noi si ca sunt tot mai multi editori care investesc spre a le face vizibile. Dupa anii 90, de frenetica "recuperare" editoriala, cand piata cerea mai ales carti interzise in timpul comunismului sau marturii si documente, editurile si-au diversificat colectiile si, cu ce se castiga din domenii mai rentabile, au avut generozitatea sa publice si debutanti. Emulatia starnita de Poliromul lui Silviu Lupescu, prima editura care a promovat tineri prozatori romani, a facut ca si "concurenta" sa caute nume noi, in special in proza (poezia avand dintotdeauna un numar mai mic - spre confidential - de cititori). Impusi prin strategii de marketing agresive, asa cum si trebuie pentru a atrage atentia asupra unor necunoscuti, tinerii scriitori au invadat scena literara in ultimii ani, cautand, care cum poate si cat il duce mintea, sa se faca remarcat. Insa reclama e una si valoarea, alta. Critica de intampinare a ochit din pluton prozatorii de cursa lunga, cei care au cu adevarat ceva de spus si talentul de a o face in chip original. Ceilalti au si ei rolul lor in peisajul literar, ca o vegetatie marunta din care cresc arborii puternici. De pilda, in colectia "Ego-Proza" de la Polirom au aparut mai multi tineri care nu pot scrie decat despre ei insisi si experientele lor inevitabil asemanatoare si limitate: copilarie, familie, scoala, sexualitate, deruta existentiala, plictis, revolta, refugiu in paradisuri artificiale. E un drum infundat, fiindca, desi scriu bine, in lipsa creativitatii romanesti propriu-zise, a capacitatii de a inventa lumi fictionale alternative, isi epuizeaza resursele de la prima carte si apoi bat pasul pe loc, sfarsind prin a te plictisi: tot aia. Chiar si mijloacele cu care vor sa socheze sunt limitate si se tocesc prin uzura.
Desi face parte din acest curent la moda, al literaturii subiective, confesive, Tudor Lavric se remarca prin originalitate, printr-o paleta stilistica mai nuantata decat a ego-prozatorilor si mai ales printr-o miza mai mare pusa in joc. Fiindca unicul sens valabil pe care si-l descopera vietii personajul numit chiar Tudor Lavric din Draculaland e scrisul. Acest personaj, avand datele biografice ale autorului, e un tanar asocial nu din vina lui, cu o existenta terna, monotona, intre munca nesatisfacatoare intr-o redactie si apartamentul impartit cu mama pensionara, un unchi decrepit si doua pisici. Singurele lui evadari din aceste spatii sufocante sunt deambularile bucurestene, escalele zilnice la carciuma de cartier, unde bea alaturi de alti marginali, in cautarea unui substitut de comunicare, visatoriile in asteptarea unor intamplari si intalniri ce nu se produc... Pe toate aceste parcursuri zilnice, simturile lui exacerbate inregistreaza figuri, replici, detalii de decor, nuante de atmosfera, "muzici si faze" - tuse de culoare mai groase sau mai subtiri din tabloul Romaniei de azi: Draculaland. Sub care, in palimpsest, sunt scene din copilarie, cand familia ii era inca un univers suficient afectiv. In prezentul romanului, dominat de frustrari, nelinisti, saracie si mai ales lipsa de comunicare, lui Tudor cel deschis spre lume cu multe valente libere nu-i sunt accesibile, pentru a sparge zidul de izolare, decat alcoolul si drogul scrisului, prin care isi pune in abis neimplinirile. Talentul remarcabil al lui Tudor Lavric e de a face din aceasta materie amorfa, greu de povestit fiindca nu se intampla nimic, un construct viu, sensibil, care functioneaza literar. In cel de al doilea roman, Necasatoritii, universul si personajele sunt in mare masura aceleasi, tot cu Tudor Lavric si scrisul lui in centru, tot cu mama absorbita de telenovele si unchiul Anton uitand lumina aprinsa la baie, dar se patrunde mai adanc in apa freatica ce leaga subteran redactia, apartamentul si carciuma, prin introducerea unui "revelator". Acesta e Zina, un personaj imprumutat parca din telenovelele mamei, o "fata a nimanui", gasita de Tudor la Babadag si pripasita in apartamentul bucurestean al familiei. Ca si in cazul Antoniei din Draculaland, naratorul se iluzioneaza ca si-a gasit femeia, traieste scurte si intense perioade de bucurie, dar e din nou parasit fara explicatii de fiinta libera, salbatica (si cam neverosimila) pentru care ar fi vrut sa fie un Pygmalion. Ce are in plus Tudor Lavric fata de alti prozatori tineri de la noi e lipsa totala de poza, privirea lipsita de sarcasm (desi atenta la grotesc), compasiunea si, mai ales, magia frazei "cu lipici", care te tine, fara sa sari nimic, de la primul la ultimul rand. Nu-i putin lucru.