Sufletul abure
A aparut drapelul negru si pe casa Georgetei Lemnaru. De doua saptamani, vadanei i-e greu sa mai stea in casa. Zice ca sufletul lui Dumitru, barbatul ei, e inca inauntru. Ca el se afla undeva in coltul ferestrei si-o priveste mereu. I-a pus acolo, pe streasina, un pahar cu apa - mai mult de jumatate, si "sufletul l-a baut". Georgeta ramane ore la rand afara, in fata portii. In picioare, dreapta, nemiscata, ca o statuie neagra. Gura ii e stransa, ajunsa doar o despicatura subtire. Ochii albastri, largi si ficsi, concentrati spre nicaieri. Ninge peste trupul firav al vaduvei. Fulgi mari o lovesc din toate partile, nemilos, i se lipesc de sprancene, de obraji, de broboada intunecata, dar femeia nu se misca, nici macar nu clipeste. Acolo sta. Pare ca asteapta pe cineva. Din cand in cand, vine spre ea prin zapezi vecina Victoria Stefanescu, oachesa, rotunda, cu alunita sub nas, imboldind-o inapoi spre casa. "Hai, bre Georgeta, hai..." Stie ca de doua saptamani, din clipa mortii barbatului, ea n-a mancat decat o singura paine. Doua saptamani de zile, a tot taiat-o felii-felii subtiri, si inca i-a mai ramas un colt. Nu poate dumica nici acum. "Hai, Georgeta. Hai..." Ea, vecina Victorita, i-a fost mereu alaturi. Este si dansa vadana de multi ani, binepriceputa in toate subtilitatile mortii. A vazut cu ochii ei sufletul raposatului Dumitru, cum i-a iesit din trup. A stiut precis, dinainte, cand va muri. "C-o zi inainte sa moara nea Mitica, l-am "ghisat" (visat) pe-al meu. Pe Neacsu. Oricum, eu dimineata in zori, cand ma sculam, mereu ii auzeam pasii. Ii auzeam pasii lui Neacsu, cu papucii lui mari, cum harsaiau pe cararea de piatra a casei. Parca veneau catre usa, catre mine. In fiecare dimineata-i auzeam pasii. Da-n dimineata aia, el a venit la mine mai intai in ghis. Era tot imbracat nou, in hainele cu care-l mormantasem. Parca m-am sculat si l-am vazut in prag: "Ia uite, Neacsule, ai venit acasa! Cum oare nu ti-am auzit pasii, barbate?...". El statea acolo, parca posomorat, abatut: "N-am venit pentru tine, Victorie. Azi am venit sa-l iau pe vecinul nostru, Dumitru..."." In seara aceea trista de februarie, tot ea, Victoria, a stat la capataiul muribundului. La un moment dat, zice ca "a simtit". Barbatul vecinei se facuse foarte frumos, tihnit, cumva intinerise. "Ochi-i lucea si cauta parca in sus, tot in sus..." Atunci ea a zis: "Gata, mai are un ceas", si le-a poruncit tuturor sa iasa din casa. Aproape a trebuit sa le strige sa iasa afara. Baietilor, rudelor, mai ales Georgetei - cu ea alaturi, sotul nu putea sa moara, de mila. Victorita povesteste despre moarte cu migala, tacticos si cu voce aproape mieroasa, pe cel mai firesc ton din lume. Isi aminteste de clipele acelea in care ea a ramas singura, in toata casa aceea mare, singura cu vecinul muribund. Nimic infricosator: "Dupa ce i-am dat pe toti afara, m-am intors langa el. M-am pus asa, langa dansul, si i-am bagat in palma lumanarea. Am mers apoi in toate camerele si am aprins toate becurile din casa, asaaa..., tot frumooos... toate becurile. Pe urma am deschis toate usile larg, una dupa alta, ca sa aiba pe unde sa iasa sufletu. M-am aplecat si am aprins lumanari pe toate pragurile de la usi, asa, frumos, ca sa aiba sufletu lumina cand o sa plece din corpu lui. Pe prag, sa aiba lumina. La sfarsit, m-am pus iarasi pe pat, langa nea Mitica, si ma uitam la el. Am asteptat. Sufla greu, pe urma a inceput sa rareasca, sa rareasca... Cu ochii, cauta tot in sus, parca radea cu lacrimi. Si numai deodata a oftat inca o data tare - mahhhiii, huuu! - tare de tot. Pieptu i s-a lasat, ochii i-au ramas deschisi, pironiti in sus. Si va spun, eu parca i-am vazut atunci sufletu cum ii iese pe gura: asa, ca un abure. Da, l-am vazut, ca un abur era, care i-a iesit pe gura. I-a iesit sufletu. Si gata, s-a linistit. Gata..." Era seara atunci, in satul Luciu, undeva prin imensitatea neagra a campiei Baraganului. Puteai vedea doar o casa stralucitoare, cu multe odai, inundate in lumina. Cu toate usile larg deschise si lumanari aprinse pe praguri. Iar in mijlocul ei, un barbat cu ochii ridicati spre cer, din gura caruia sufletul iesea incet, straveziu, ca un abur...
Georgeta sta incremenita in ninsoare, cu ochii pierduti, ascultand povestea Victoriei, de parca n-ar fi vorba de omul care i-a fost cel mai drag pe lume. In spatele ei, pe usile albe ale casei, vantul nebun flutura zgomotos steagul de doliu. "Vii maine dimineata la tamaiat, Victorie?", murmura femeia. Acestea au fost primele cuvinte ale vadanei. Cele mai importante, parca. Singurele care trebuiau rostite. Maine e o zi mare: Sambata Mortilor. Prin satele acestea ale Ialomitei, in Luciu mai ales, aceasta zi e poate mai cinstita chiar decat Sfintele Pasti. E ziua dinaintea Duminicii Infricosatoarei Judecati: Mosii de iarna, sambata in care pe uliti, prin case, prin carciume, nu se vorbeste decat despre morti, iar femeile fac pomeni mai bogate decat orice inchipuire. E o singura sambata pe an, in care taranii campiei pot vorbi cu raposatii lor din ceruri.
Satul cu miros de biserica
A doua zi, ora patru jumatate dimineata. Zorii Sambetei Mortilor. Pe scari, la usa casei Georgetei Lemnaru, asteapta vestita "cadelnita" pentru tamaiat morminte a femeilor ialomitene - o oala mare, cu niste toarte lungi de aproape un metru, plina cu "ciocanei" de porumb, peste care s-a presarat tamaia. Indata, acestei oale i se va da foc...
Vadana n-a dormit. A stat in pat, dreapta ca o lumanare, in aceleasi haine negre cu care fusese in fata portii. S-a uitat la patul gol, de alaturi. Patul in care dormise cu Dumitru al ei noapte de noapte, vreme de 58 de ani, si-n care el a murit. Georgeta a ramas singura in toata casa. Singura. Arareori am vazut o taranca folosind cu atata naturalete cuvinte precum "dragoste", "fericire", "iubire". "Doamne, ce fericita am trait cu el... Numai cand il vedeam cum vine seara acasa, eu eram fericita. In ziua cand a murit, a vrut sa se ridice in picioare si sa-l duc prin casa. M-am speriat: nu se mai ridicase de doi ani de la pat. L-am apucat de subtioara si-am mers amandoi prin casa noastra. S-a uitat in camera asta, s-a uitat dincoace, pe urma s-a uitat si-n camera cealalta. Si numai ce-mi zice asa, cu glasu stins: "Nevasta, da vrednica esti...". Iar m-am speriat. Niciodata nu mi-a spus asa cuvant. Doar stia c-am tinut mereu casa curata, da sa-mi spuna el mie asa cuvant?!... Si atuncea mi-am zis ca asta trebuie sa fie un semn. Semnu ca totul e gata."
Ora cinci. In curte e intuneric cu stele. Georgeta iese cu un cos alb, greu, doldora de colaci. Aprinde "cadelnita". Valvatai lungi tasnesc din oala cascata, invaluind acareturile si intreaga ograda, in serpi portocalii, unduitori, de lumina. Cainele iese curios, scuturandu-se. Femeia apuca torta si cosul si se urneste incet, catre poarta. Pornesc in urma ei, fara cuvinte. Si abia cand iesim in strada mare, simt ca mi se taie rasuflarea! La inceput, nici nu-ti dai seama ce se intampla. In doar jumatate de ceas, intreg satul s-a umplut de lumini si de glasuri. Peste tot in jur, doar flacari. Sute. Faclii miscatoare. Vin pe uliti, pe poteci, printre case. Vin de peste tot. Tarziu, bag de seama ca sunt purtate numai si numai de femei. Mogaldete imbrobodite in straie negre ca noaptea. Flacarile par a zbura, leganandu-se pe deasupra pamantului. Se aduna toate spre strada cea mare, intr-un rau de lumina si de fum albastriu. O armata de femei cu "cadelnite" in maini, pasind apasat catre mortii lor de la marginea satului. Ingrijesc focurile din mers, se tem sa nu se stinga, caci altminteri se fac de rasul lumii. Al lumii de aici si al celei "de dincolo". Mirosul binecuvantat de tamaie se ridica deasupra Luciului. S-ar simti, cred, si de la un kilometru departare. In zorii acestei dimineti, intregul sat miroase a biserica.
Ma strecor printre vaduve. Ma aplec catre ele, abia ghicindu-le chipurile pe sub naframele lasate peste ochi. Incerc a deslusi ce vorbesc. Toate susotesc numai despre morti. Despre sufletele lor, pe care "le-au vazut", despre cum ii "ghiseaza", despre uluitoarele pomeni pe care trebuie sa le faca. Iat-o si pe vecina Victorita, calcand calculat, in rand cu lumea. Multe femei se apropie de Georgeta, cea mai noua vadana din Luciu. Ii dau sfaturi, o iscodesc daca "i-a facut" raposatului aia si cealalta. Doua Tante, Tomulescu si Radacina, o-ntreaba daca "a dus apele", daca "a dat la patru oameni" si cate altele. Vaduva raspunde mereu ca "da, cum nu?", mergand ingandurata mai departe. Abia acum, ascultandu-le pe aceste femei, inteleg cat de multe datorii te asteapta pe-aici, dupa ce ti-a murit cineva. Dupa inmormantare cu masa mare si pomeni grozave, timp de o saptamana trebuie sa poftesti in fiecare zi patru oameni la masa, mereu altii, si sa-i indestulezi. Caci astfel ii dai si sufletului mortului sa manance. La saptamana, alt parastas, cu bucate multe. La sase saptamani, masa mare, cu cincizeci de insi: atunci pleaca sufletul din streasina, de pe casa. Trebuie sa tai porc. Sa "imbraci" o camera intreaga si s-o dai de pomana. Un pat intreg, cu plapuma, asternuturi, perna. Un covor, un costum de haine. O masa aranjata, cu vesela, flori, scaune si cu "vioza", ca sa aiba sufletul lumina in lumea dreptilor. Tot asa la trei luni, la sase, la noua... Cred ca nici un orasean instarit nu si-ar permite asemenea dese cheltuieli. Insa aceste vaduve batrane sustin unanim ca mai bine ar muri de vii, decat sa nu poata face toate "impartelile" cum se cuvine. La un an de zile, sufletul "se-mpreuna" cu toti mortii din neam. Pana atunci, e "numa el singur". Iar daca "pan la an" ai gresit cel mai mic amanunt - dac-ai uitat o singura pomana! -, atunci el ramane singur si "neterminat", nu intra in randul mortilor, "nu-i randuit", si-i vai si amar! "Atuncea sufletu te ciocaneste la usa, te "scorbuleste" noaptea, iti sperie somnu si, pe unde mergi, parca-l ai tot in ochi. Nu-i linistit, saracu suflet, daca tu nu i-ai facut tot ce a trebuit..." Tot asa la doi ani, la trei, pana la sapte. De fiecare data, "citanie" de pomelnice lungi si mese imbelsugate. Dar, dintre nenumaratele zile in care se praznuiesc raposatii, cea mai importanta e azi: Sambata Mortilor. Azi nu se matura, ca dai gunoiu-n gura mortului. Nu se tese, caci se-mpiedica mortu-n ite. Nu se spala, nu se munceste, nu se face nimic. Azi se face doar un singur lucru: se da de pomana. Oricat si oricui. Toate acestea mi le soptesc prin intuneric femeile din cortegiul de faclii, urcand incetisor ulita spre cimitirul cufundat in tacere.
La sfat cu mortii
Taramul mortilor. Cruci peste cruci, unele vechi, milenare, altele proaspete, din fier forjat. Fiecare femeie merge acuma la mortii ei. Flacarile s-au mistuit, lasand in fundul "cadelnitelor" doar inimioare-inimioare de jar. Cimitirul e tot spuzit cu luminite marunte. Femeile cad cu genunchii in tarana. Pun colacii cei albi pe morminte. Scot cativa ciocanei de jar luminosi si-i baga intr-o cana mai mica. Apoi incep, toate deodata, sa poarte cana cu jaratec in cercuri, cercuri, de la capul la picioarele raposatilor, acoperind mormintele cu rotocoale de fum. Corpolente, infofolite, se apleaca deasupra musuroaielor lungi de pamant, leganandu-se in cercuri, ca intr-un dans. Apoi, in aceeasi clipa, se dezlantuie un bocet teribil, sfasietor. Un geamat iesit din sute de piepturi, in timp ce femeile "tamaie" mai departe mormintele. N-am mai auzit nicicand o jelanie de felul acesta. Nu e o tanguire din aceea, "de forma", de genul "cui m-ai lasat?...". Nicidecum. Femeile pur si simplu vorbesc bocind cu cei de sub pamant, ca-ntr-o spovedanie. Urmaresc cu atentie pe una ce plange la mormantul unui tanar, Paun Vasile, mort nu de mult, la 36 de ani. Ii zice jelit ce-a mai facut ea ieri pe-acasa, c-a "stropolit" (a facut treaba) toata ziua, c-a taiat pasare, c-a facut orez cu lapte si "colivi", ii povesteste ce-au mai facut fratii lui. O alta ii zice barbatului ca nora s-a facut buna, ca nici o nora nu-i zice "mamica" ca ea, ca vrea sa mai faca inca o odaie la casa... Si cate altele. Povesti de viata spuse de Sambata Mortilor.
Zorii zilei le gasesc pe toate atarnate de cruci. Rasare soarele, se ridica fumul de pe morminte... Sute de femei negre, agatate cu amandoua mainile de bratele crucilor, lipindu-si obrajii de piatra rece, plangand mocnit, vorbind incetisor, fara sa le mai pese de nimeni. Se tin doar in puterea mainilor, genunchii le atarna neputinciosi. Te poti apropia nestingherit, sa asculti. Femeile-si imbratiseaza raposatii, vorbesc cu ei, ii intreaba daca acolo-i mai bine decat aici, daca sunt tot atatea griji si suspine. Si-si lipesc capetele de cruci, asteptand parca raspuns. O mama cu fata lunga si ochii albastri, Ionita Rada, e prinsa cu mainile de doua cruci alaturate, de parca ar vrea sa le stranga la piept. Sunt cei doi baieti ai ei, Ilie si Stefan, morti de foarte tineri, neinsurati. Femeia nu mai are lacrimi. "V-a luat moartea gurita, baietii mamii", zice. I-a inmormantat ca pe gineri, intr-un cortegiu cu "doi cai albi ingeri" gatiti cu "foi de moda", incalecati de "coliceri" (calaretii "ingerilor"), cu brad mare, impodobit, si lautari cantand inflacarat la mormant ca la o nunta. Aveam sa aflu ca, intr-un sat vecin, o tanara moarta, ce urma sa se marite dupa cateva zile, a fost cununata de oameni chiar in timpul inmormantarii. Convoiul mortuar a fost dus cu lautari pana-n pridvorul bisericii. Satenii i-au luat fetei de pe cap cununa de fecioara, schimband-o cu baticul innodat, de femeie. S-au impartit darurile in biserica, ca unor nuntasi. Nasii de cununie stateau de-o parte si de alta a sicriului, cu lumanari lungi in maini. Si-au dat si ei darul lor. Iar in picioare, in fata altarului stralucitor, ginerele o tinea de maini pe fata cea moarta, imbracata-n mireasa, zambind cu ochii in lacrimi.
Hotarat lucru: uneori, in aceste tinuturi, intre lumea viilor si a mortilor nu mai exista nici un fel de hotar.
Masa din cer
Ora opt. Nu am mai fost niciodata pana acum la o slujba de Sambata Mortilor. Biserica e galbuie, uriasa. O catedrala labartata si scunda, c-o singura turlita, cum se faceau altadata bisericile in mijlocul vanturilor campiei. Veche de aproape trei veacuri. Monument. In jurul ei, pe campuri, vezi cruci bizantine, milenare, de hotar. La celalalt capat al satului este una mica, vestita, scufundata in pamant. Facatoare de minuni.
In biserica sunt aproape o mie de femei. Numai femei. Nici un barbat, afara de preot, de cantor si de mine. O puzderie de trupuri mititele, incotosmanate, cu sfetere groase si capete acoperite de saluri negre, inghesuindu-se de-a lungul zidurilor pline de sfinti. Ca un sobor imens de maici, ai zice. Te fascineaza mai ales colivele cu lumini. Peste cinci sute! Rauri de colive, in cosuri, cu vinul alaturi si lumanarea infipta in mijloc, randuite pe jos sau pe mese. Un spectacol halucinant, al bucatelor luminate, ce se intind pana aproape de usa altarului. Prin fumul lumanarilor aprinse, chipurile vadanelor tremura. Te spioneaza din cotloane, cu colturile gurii lasate in jos si ochii mirati, incercuiti cu rame groase, de ochelari barbatesti. In spatele fiecarui chip se ascunde o poveste cu suflete de morti coborati printre vii, cu ritualuri stravechi, pagane, si multa credinta in Dumnezeu.
Slujba s-a terminat. Preotul Vasile Alecu, tanar, inalt, cu ochi sidefii, ia din palmele cantorului un vraf gros de pomelnice si porneste a citi, fara intrerupere. Aveam sa ma uit la ceas: primul raposat a fost citit la ora noua jumatate, ultimul la unsprezece jumatate. Mii si mii de nume, neamuri intregi. Preotului i se usuca buzele, isi sterge des fruntea de sudoare. Vadanele incep sa se foiasca, nu mai au rabdare. Se apleaca spre "colivi", ocrotind flacarile cu palma, de frica sa nu se stinga, susotesc cu vecinele de strana despre cutare sau cutare adormit pe veci, tresarind doar cand ii aud cititi pe "ai lor". Abia la sfarsit, totul se schimba. Deodata, femeile se insufletesc, ridicandu-se zorite si apucand cu un fel de disperare cosurile colivelor. Privirile inrosite se incordeaza asupra altarului, ca intr-o transa. E clipa de varf a Sambetei Mortilor, cand preotul canta "Vesnica pomenire" si biserica devine un singur trup. Clipa in care sufletele dreptilor coboara aici, pe pamant, printre oameni. Toate femeile se prind cu degetele una de coliva alteia. Cele ce n-au se agata de haine, de sorturi, de baticuri. O mie de femei cu colive aprinse, tinandu-se cu infrigurare una de alta, ingramadite ca intr-un trup urias cu o mie de capete. Iar atunci cand preotul canta "Vesnica pomenire", palmele unite ale femeilor incep sa urce si sa coboare colivele luminate, de parca iarasi ar dansa leganat, in sus si in jos, pe ritmul cantarii sfinte. "Stiti cum vad eu ca-s mortii acum? Vad o masa mare, in cer, si pe ei toti acolo, in juru mesei", imi spune o batrana pe nume Rada, in timp ce infige o lingurita in coliva si imi da sa mananc. "Ii vad pe toti adunati, bietii de ei, cum stau impreuna in juru mesei si sunt fericiti. Eu vad ceva mare..."
Dezmormantarea
Ora unu. Iarasi in cimitir. Fire de vin rosu se preling pe cruci, ori sfichiuiesc zapada ca niste dare de sange. "Sangele Domnului nostru Iisus Cristos!", striga femeile, aruncand smucit din sticle suvoaie lungi si subtiri peste morminte. Intregul cimitir e brazdat cu astfel de rani rosii, la amiaza Sambetei Mortilor. Apoi isi impart toate, fiecareia pe rand, din coliva lor. Imi dau si mie. Intr-o singura ora, aveam sa mananc aproape doua sute de lingurite, din tot atatea colive. N-ai cum sa refuzi. Nu te poti impotrivi sa gusti macar putin, din "fata Domnului nostru Iisus Cristos".
Sambata Mortilor insa nu s-a sfarsit. Urmeaza imparteli enorme de mancare, de haine, de bani, chiar si de mobile din case. Pana seara tarziu, toti orfanii si nevoiasii satului sunt milostiviti imparateste. "Sa stiti ca satu asta respecta foarte mult mortii. Foarte mult, sa stiti. Poate ca mai mult pe ai morti decat pe ai vii", zice una "Zanhira". "La alte sate de-aicea, din jur, colea la Bradu ori la Kogalniceanu, sa stiti ca nu-i ca la noi. Acolo face cand poate. Moare omu acuma si ei nu-i face nici macar la saptamana. Nu cheama nici macar ai patru oameni la masa. Zice: "Ei, las ca i-oi face eu, cand oi putea si-oi avea bani cu ce sa-i fac"... Asa ceva, la noi in Luciu, nu se egzista!..." In cimitir mai raman vreo doua femei. Florica Nicoara sta in picioare, in fata mormintelor parintilor ei. Se uita pe rand, la amandoi, si le vorbeste. Simplu, cu ochii pierduti. Floricai i se intampla adesea s-o vada pe "mamica" ei, Stancuta, moarta de doi ani. "Mereu, cand se-apropie ziua sa-i fac ceva, mereu o vad. C-o zi inainte de-o pomana, un parastas ceva, ea trebuie sa-mi apara neaparat. O vad cand ies la strada si mai trec femeile pe la pravalia asta, ca e o carciuma acia si vin multe femei ca sa cumpere. "Hii, ia uite-o pe mamica cum vine la mine!". O vad! Cum era ea micuta, cum venea ea fuga-fuga, cu mersu ei istet catre mine. Si cand ma uitam eu mai bine, parca disparea, ca o umbra...". Florica-mi zice ca nici acum, la doi ani dupa moartea mamei, indatoririle ei nu s-au ispravit. Nici pe departe. Ca e "obligata" la sumedenii de alte milostiviri si slujbe. "Imi zic: eu mananc, ma satur, beau, ma culc, ma scol, da amaratu ala de suflet ce face? Ma ciocaneste la geam ca sa-i dau si lui. Te ingrijoreaza sa-i faci mai departe..." Asta pana la sapte ani. Atunci o sa-i faca "reinmormantarea". O s-o scoata din mormant, "ca sa vada lumina soarelui". Abia atunci sufletul ei se va linisti.
Fericirile parintelui Vasile
Intr-un tarziu apare si preotul cel tanar, in cimitirul acum pustiu. Il intreb despre Mosi, despre cum se impaca Biserica si preotul cu aceste credinte populare in suflete care ciocanesc la geam, in morti vazuti pe ulita sau dezgropati ca sa vada soarele. Vasile Alecu e ialomitean, s-a nascut nu departe de aici, la Tandarei. A fost partas de copil la toate aceste ritualuri, a crescut cu ele. N-a vrut sa fie preot in alta parte. Inca de pe bancile scolii, nu a visat nimic altceva decat sa se intoarca acasa, sa slujeasca in bisericile scunde ale campiei ialomitene. In sat, lumea il pretuieste enorm. Parintele Vasile isi impreuneaza palmele si zice asa: "Daca le iei oamenilor obiceiurile astea, pe care ei le-au mostenit din stramosii stramosilor lor, ar insemna - clar! - sa-i indepartezi de biserica. Eu stiu, fiindca am copilarit aici. Aproape ca ii inteleg. Cred ca n-ar mai calca in biserica aproape nimeni. Sunt traditii ancestrale, ce se pastreaza poate chiar dinaintea crestinismului. Ce sunt de fapt acesti "Mosi"? Nimeni nu poate da o explicatie.In calendarul ortodox e trecuta Sambata Mortilor, dar sarbatoarea Mosilor, scrisa in paranteza, este mult mai veche. S-a intamplat ca si cu alte sarbatori pagane, Sanzienele, Foca, Dragobetele, peste care s-au suprapus sarbatori crestine. Asa s-au pastrat oamenii in credinta, prin aceasta continuitate. Satenii de aici le au pur si simplu in sange, mostenite, nu mai pot sa traiasca altfel. Pentru ei, sufletul e ceva aproape palpabil, stiu foarte bine ce-o sa se intample cu el dupa moarte, ce-o sa faca in fiecare zi. Nu vedeti cum vorbesc cu mortii lor? Unii le spun concret ce s-a mai intamplat prin sat, ce mai fac ei pe acasa, totul, in amanunt. Altii "se cheama" , reusesc sa intre in legatura cu cei disparuti. Omul a murit azi. Femeia vine la mine si-mi spune ca l-a visat si ca el a chemat-o in vis sa vina la el, caci acolo e mult mai multa fericire decat aici, pe pamant. La o saptamana moare si ea, sanatoasa, de moarte buna. Multi isi doresc moartea, doresc sa ajunga acolo atat de tare, de intens, incat chiar mor. Degeaba incerc sa-i abat, sa le dau sperante, sa le explic ca trebuie sa traim aici, pe pamant, pentru a ne mantui. Dar ascultati-ma bine: toate aceste obiceiuri ii apropie pe oameni enorm de credinta! Ei nu comit, de fapt, absolut nici o erezie in ce priveste relatia lor cu Biserica. In fiecare duminica, biserica din Luciu e plina. Ati vazut cata impacare era azi in cimitir, cata pace, atunci cand femeile isi imparteau una alteia din colive. Uneori ma gandesc ca asa trebuie sa arate Raiul pe pamant, intre oameni. In simplitatea lor, batranele pe care le-ati vazut sunt de fapt ca niste sfinte. Ele ar fi in stare sa renunte la absolut tot, chiar si la viata lor, pentru o singura milostenie crestineasca. Inca o data va zic: sunt mandru de parohia mea. Aici, in Luciu, ma simt cel mai fericit preot din cati pot fi pe pamant."
Fotografii: Dan Trasnai