O stiti de pe Tvr2 unde a condus cu mana eleganta si sigura, emisiunea "Televiziunea, dragostea mea". O iubire nu o exclude insa pe alta. Alexandra e si actrita de teatru si toate visele ei se petrec sub luminile rampei, in asteptarea aplauzelor. Le va avea. Ursitoarele i-au daruit din belsug farmec, talent si inteligenta
"Chiar si un actor foarte bun, daca nu este mediatizat, ramane un anonim"
- De la o vreme, micul ecran a devenit o rampa importanta de lansare pentru actori. Este si cazul tau. Popularitatea pe care ti-ai castigat-o cu emisiunea "Televiziunea, dragostea mea" o depaseste mult pe aceea dobandita in teatru.
- Ai dreptate, dar exista o nuanta. "Televiziunea, dragostea mea" e o emisiune despre actori, cu actori, si prezentata de o actrita care nu are un simplu rol de povestitor, ci mai spune si cate-o poezie, mai are si cate-un momentel in care canta si danseaza. Asta a fost motivul pentru care am si acceptat propunerea aceasta. Sigur, e ideal ca un actor sa fie cunoscut pentru ceea ce face pe scena sau in film, dar hai sa fim sinceri si sa recunoastem ca asta se intampla din ce in ce mai rar. Chiar si un actor foarte bun, daca nu e promovat, mediatizat, ramane un anonim. Nu-l stie nimeni. Sau il stiu o mana de oameni, care reprezinta o minoritate, si de aceea nici nu prea conteaza. Asa ca e adevarat ca lumea m-a descoperit datorita colaborarii cu Tvr 2, dar eu incepusem sa prind contur dinainte, prin rolul din serialul In familie, de la Prima Tv. Dar ceea ce e cu adevarat important este ca niciodata nu m-am abatut de la meseria mea. Care, pentru mine, nu mai este doar o meserie. E un mod de viata. Sunt oricand dispusa sa renunt la televiziune sau la orice altceva pentru teatru.
"Faptul ca esti oprit pe strada si ti se multumeste pentru ceea ce faci, mi se pare extraordinar"
- Cum ai ajuns pe micul ecran? Numarul celor ce vor sa se vada "pe sticla" sporeste vertiginos, si usa de acces e tot mai greu de trecut...
- Emisiunea exista cu mult inainte sa apar eu in "distributia" ei. Ideea a fost a domnului Ovidiu Dumitru. Dansul a inventat formatul. Initial, prezentator a fost un coleg de-al meu (cu care am si debutat la teatrul din Buzau), Lucian Ghimis. Dupa o vreme, Lucian a plecat la o alta televiziune, iar domnul Dumitru a inceput sa-i caute un inlocuitor. Lucian m-a prezentat si aproape ca m-a pus in fata faptului implinit, adica mi-a pus un text in mana si mi-a spus: "Uita-te si tu pe el si dup-aia zi ce-ti trece prin cap!". Dupa care am mers la televiziune, unde eu nu prea stiam de ce merg, dar la o saptamana dupa intamplare, domnul Dumitru m-a sunat si mi-a spus sa ma pregatesc ca marti am filmare. Deci, asa am ajuns eu la aceasta emisiune pe care am tinut-o trei ani de zile si la care am lucrat cu foarte, foarte multa placere.
- In noianul de emisiuni vulgare care sufoca programele Tv, "Televiziunea, dragostea mea" a facut nota discordanta, in sensul pozitiv al cuvantului...
- Sa stii ca eu mi-am propus intotdeauna sa fac nota discordanta. Nu vreau sa arat asa cum arata tinerele la moda, nu vreau sa ma imbrac cum se imbraca tinerele la moda... Asta nu inseamna ca am conceptii de pe vremea bunicii. Dar cred ca in viata avem nevoie de repere, trebuie sa ne gasim propria identitate, propria personalitate, care sa-si puna amprenta pe tot ceea ce facem. Asta am incercat eu cu aceasta emisiune. Probabil ca cei care au finetea si educatia necesare pentru a gusta acest tip de mesaj sunt incantati. Ceilalti, daca n-au capacitatea sa inteleaga, nici n-au de ce sa se uite. Mi se pare normal si nu-i condamn.
- Ce ecouri ati primit?
- Emotionante, cutremuratoare. Faptul ca oamenii te opresc pe strada si-ti multumesc pentru ceea ce faci mi se pare cel mai magulitor lucru care i se poate intampla cuiva. Am primit nenumarate scrisori. Si ceea ce m-a fascinat a fost ca, in covarsitoarea lor majoritate, erau scrise de mana. O raritate in vremurile noastre! Sunt scrisori venite din partea unor oameni care apreciaza tocmai faptul ca aceasta a fost o emisiune unica in peisajul autohton de divertisment. N-a fost prea mediatizata, dar nici n-ar fi avut cum sa fie, pentru ca a fost o emisiune de arhiva. Dar a fost un produs care a incantat, iar audienta a fost constanta. "Televiziunea, dragostea mea" a ocupat tot timpul fie locul 2, fie locul 3 in topul emisiunilor de divertisment de la Tvr. Ceea ce nu cred ca e putin.
- Crezi ca genul acesta de emisiune Tv, operand cu valori culturale ale trecutului, are sanse de audienta in competitie cu productiile comerciale?
- Da. Si spun asta nu pentru c-am facut-o eu. Indiferent cine ar fi facut-o, acest gen de emisiune are calitati care sa-i asigure audienta, ba sa o si transforme intr-un posibil model. In primul rand, genul acesta de emisiune ne invata ca lumea nu incepe odata cu noi. Ca umorul de proasta factura care se face acum nu este o norma, ci un accident de valoare, ca exista si un umor de calitate, de care telespectatorii romani au beneficiat ani la rand, ca au existat actori si textieri de calibru. Oameni de la care, mai ales noi, tinerii actori, ar trebui sa invatam. Bibanu, de pilda, care astazi e persiflat, considerat depasit, era un actor colosal. Talentul lui Dem Radulescu era indiscutabil. La el trebuie sa ne raportam atunci cand ii pomenim numele. La talentul acelor actori, la talentul acelor textieri si la acel tip de umor si de divertisment. De care avem si astazi nevoie, pentru ca este ceea ce ramane. Ce se face acum la televiziune vine si pleaca, iar in momentul imediat urmator, uiti c-a existat vreodata. Dovada a ceea ce spun e faptul ca emisiunile pe care le reconstituim din arhiva sunt actuale si azi, si-au pastrat mesajul artistic nealterat. Oamenii sunt si acum vrajiti de emisiunile de divertisment ale lui Bocanet.
- Ai judecati de valoare clasice, surprinzatoare pentru o persoana de varsta si profesia ta...
- Asa cum sunt, sunt produsul educatiei pe care am primit-o acasa si al preocuparilor din familia mea. Conteaza enorm ce auzi discutandu-se in jurul tau atunci cand esti mic, ce carti esti indemnat sa citesti sau ce filme ti se recomanda sa vizionezi. Al doilea reper este cel al valorilor reale, cu care intri in contact direct sau indirect. Ma refer la actori, la scriitori, la muzicieni etc. Probabil ca voi fi catalogata ca o domnisoara de moda veche, si-mi asum aceasta eticheta. Prefer sa fiu de moda veche, decat o vazduhista care nu stie nimic, dar crede ca stie tot. Si sunt convinsa ca in viata mai exista un ingredient crucial: sa ai "nasul", instinctul de a descoperi oamenii de calitate. Ei inca mai exista. Sufocati de ceilalti, dar inca n-au disparut. Si eu inca mai sper ca la un moment dat vor gasi forta sa se impuna si sa formeze generatii mai cizelate.
"La 5 ani am stiut ca ma voi face actrita"
- Cum a fost sa cresti intr-o familie artistica? Ce fel de copilarie ai avut?
- Bine spus, "familie artistica". Bunicul si mama sunt pianisti, bunica a fost cantareata de opera si, de ani de zile, este profesoara de canto la Viena, iar tata e actor. Eu? Vai de capul meu! Ce sansa sa ai intr-o asemenea familie decat una artistica? Altfel, am avut o familie normala. Normala in sensul in care percep eu acest concept. Adica, ai mei s-au preocupat de dezvoltarea mea si si-au pus la modul serios problema aceea spinoasa "Ce-o sa faca asta mica, atunci cand o sa creasca mare?". Asa ca m-au pus sa fac pian si am facut cu placere, m-au dat la balet si am facut si balet, cu la fel de mult drag si cu aceeasi seriozitate... N-am fost un copil pe care sa-l duca bunicul in parc sa se joace. Pe mine ma ducea tata la filmari, asa ca ma jucam pe sina de travelling, cu actorii si cu caii lui Sergiu Nicolaescu... Ceea ce mi-a prins bine. Ca si plecarea din tara a mamei, pe cand eu nu aveam decat patru ani. Am invatat de mica ce inseamna sa-ti asumi niste responsabilitati. Am incercat sa nu-i fiu tatei o povara. Am inteles ca trebuie sa-mi port singura de grija. Probabil ca am fost un copil mai special, fiindca pentru orice copil, ruperea de unul dintre parinti e un traumatism. Atunci mi-a fost greu, dar acum imi dau seama ca poate n-as mai fi devenit Alexandra care sunt azi, daca intr-o zi, din senin, nu m-as fi trezit departe de mama. M-am maturizat asa, de pe o zi pe alta. Mi-am spus ca trebuie sa fiu cuminte si sa-mi castig singura existenta. Ceea ce am si facut, de pe la paisprezece ani incoace. Am avut orgoliul de a nu-i cere bani tatei. Nu ca nu mi-ar fi dat. Dar dezvoltasem forma asta de vanitate: sa fiu pe picioarele mele. Si nu cred c-a fost rau. Acum, la douazeci si cinci de ani, stiu ce e bun si ce e rau pentru mine, am discernamant si pot chiar si sa refuz, daca mi se pare ca o anumita propunere nu mi se potriveste.
- Cu alte cuvinte, te-ai nascut ca sa fii actrita!
- Poate ca n-o sa ma crezi, dar sa stii ca decizia de a ma face actrita am luat-o la cinci ani. Si tin minte cu exactitate unde eram si cu ce eram imbracata! (rade) A fost o decizie pe care am tinut-o secreta. Pentru ca am urmat o gradinita, o scoala generala si un liceu cu predare in limba engleza, intre mine si tata exista o intelegere: ca voi da la Limbi straine. Intelegerea a avut un singur amendament: ca dupa Limbi straine, o sa vreau sa fac si Teatru. Tata mi-a spus: "Faci ce vrei! Eu nu ma bag. Tu vezi cum se traieste, asa ca esti libera sa alegi!". Astfel incurajata, m-am dus direct la Unatc. Ca, sincer, nici nu-mi trecuse prin minte sa dau realmente la Limbi straine. Tata a aflat de manevra asta in urma unui telefon primit de la Unatc, unde este profesor, prin care era anuntat ca nu poate face parte din comisia de admitere, fiindca pe listele de inscriere figureaza si... fata lui. Norocul a fost ca am intrat din prima. Probabil daca as fi cazut atunci, as fi considerat ca infrangerea a fost prea mare, n-as mai fi dat si a doua oara si as fi devenit o studenta serioasa la Limbi straine. Dar asa... Ma simteam insa cumva vinovata, asa ca m-am straduit sa-i dovedesc tatei ca teatrul n-a fost o alegere nefundamentata si am inceput sa ma agit sa-mi fac meseria. In anul Iii am debutat la teatrul din Buzau, in anul Iv am facut serialul de la Prima Tv, intre timp am tinut un curs de limba italiana la radio (pe care am invatat-o de la mama, care traieste in Italia), am facut multe filme de scurt metraj in facultate, am mai lucrat la filme straine, dupa care am facut si unele romanesti, am intrat si in televiziune... Am fost cat se poate de mobila si sper ca tot ceea ce am facut pana acum sa se fi depus undeva si sa fie o experienta care sa ma ajute pe mai departe.
- Printre multiplele tale activitati se numara si munca alaturi de studentii de la Facultatea de Teatru. In epoca asta, in care oamenii stau tintuiti in fata televizorului sau a calculatorului, mai are teatrul vreo putere?
- Eu cred ca teatrul are intotdeauna putere. Problema e ce fel de teatru facem. Acum, dupa perioada in care oamenii au facut o pauza de teatru, acaparati fiind de televizor si de calculatoare, salile au inceput din nou sa se umple. Ceea ce e extraordinar! Temerea mea e insa ca traversam o varsta a teatrului care imprima publicului un gust gresit. Nu le mai dam oamenilor teatru "bun", le dam teatru de conjunctura. Consideram ca piesele care s-au jucat acum patruzeci de ani nu mai sunt de actualitate. Ceea ce, personal, cred ca e o perspectiva eronata. Nu cred ca trebuie sa ne regasim punctual in piesele de teatru. Asta e mai curand o premisa a filmelor. Filmul trebuie sa tina pasul cu ceea ce se intampla in viata de zi cu zi a omului. Dar cu teatrul e altfel. Dac-am merge pe logica asta, ar insemna sa nu mai jucam nici Moliere si nici Shakespeare.
"Viata mea are culori calde si vii"
- Vine primavara, Alexandra! Ce culori are viata ta, sub soarele proaspat revenit din exil?
- Viata mea are mereu culori calde si vii. Nu am depresii. Indiferent de anotimp. Sunt meteo-dependenta numai in sensul ca simt fizic schimbarile de presiune atmosferica. Vreau sa cred despre mine ca sunt un om echilibrat, un om care in orice rau gaseste si un dram de bine. Stiu ca maine va fi mai rau, asa ca ma bucur de ceea ce mi se intampla azi. Chiar daca nu e tocmai pozitiv. Sunt un om onest: cand rad, rad din tot sufletul si cu pofta. Si mereu gasesc motive, daca nu sa rad, atunci macar sa zambesc. Mi-e bine! N-am de ce sa ma plang. Sigur ca mi-as dori sa joc mai mult in teatru, sigur ca mi-as fi dorit sa ma nasc cu treizeci de ani inainte, ca simt ca eu cam pe acolo m-as fi incadrat, dar asta nu ma face sa-mi pierd veselia si optimismul. Depinde de noi cum ne modelam viata. Daca ai mereu o cuta in mijlocul fruntii, atunci primesti de la viata exact ceea ce meriti: un nou motiv de nemultumire, de contorsionare interioara.
- Esti asa vesela si pentru ca iubesti? Esti indragostita?
- Mie, povestea asta cu indragostitul mi se pare asa, o treaba adolescentina: cand se termina indragosteala, se termina si relatia. Iar finalul e mereu dramatic: cu plansete, cu telefoane, cu smuls parul din cap. Eu n-am trecut niciodata prin asa ceva. Sunt vesela, pentru ca mi-e bine, pentru ca traiesc langa un om minunat, pentru ca sunt linistita, iar casa mea e cel mai fantastic loc de pe pamant. Sunt vesela pentru ca iau zilele asa cum sunt: nici una nu seamana cu alta. Cea mai trista zi e aceea in care n-am ce face. Dar si atunci citesc, deci tot am ce face. Iar o zi aglomerata inseamna ca dimineata ma duc la inregistrari in radio, apoi merg la cate-o proba - fiindca, mai nou, am devenit actrita de probe. Nu le prea iau, dar de dus, ma duc! - trec prin televiziune, in week-end-uri sunt de multe ori la Craiova, unde joc rolul principal din Steaua fara nume, dupa Mihail Sebastian... Asa se face ca nu am prea mult timp sa ma mai vad si cu putinii mei prieteni. Dar am noroc de prieteni intelegatori. Pana la urma, asta e o meserie in care programul ti-l fac altii, iar tu te rogi la Dumnezeu sa fie cat mai multi cei care iti programeaza zilele.
Fotografii de Iulian Ignat