Cetatea cu calugari
In Manastirea "Negru Voda" din Campulung intri ca intr-o cetate medievala: ziduri de piatra, porti masive din lemn, coridoare intunecoase, cu bolti arcuite adanc. In curtea interioara, ferestrele chiliilor abia se vad. Dindaratul lor, simti privirea iscoditoare a calugarului ostean, gata in orice clipa sa traga clopotul cel mare din turn si sa aseze curmezis drugii de la intrare. Alaturi, clopotnita uriasa, cu despicaturi inguste pentru arcasi, sta prinsa intr-un brau de caramida, decorata cu mici ornamente ceramice, vrejuri si tulpini de lalele, care mai imblanzesc duritatea aspra a constructiei care a fost candva, pe la 1200, prima Capitala si (foarte probabil) prima Mitropolie a Tarii Romanesti.
Se lasa seara peste dealurile Muscelului si clopotul urias de la intrarea in manastire anunta ceasurile si privegherea de noapte. Glasul metalic se preumbla prin curte si bate insistent la fereastra celor 8 calugari, care tresar, se limpezesc pe ochi cu apa rece, isi aranjeaza culionul si vesmintele, dupa care - falfaindu-si straiele cernite - intra in biserica.
Sambata, la cumpana noptii, biserica e plina. Ca niste umbre grabite, monahii isi cauta locul randuit in strana, de-a lungul peretilor pictati din belsug. Cu o inchinaciune scurta, se saluta unii pe altii - ucenici si duhovnici. Palpairea domoala din candele sporeste taina si intunericul. Deasupra, pe cerul pictat al bisericii, Cristos Pantocratorul straluceste bland, protector. Dintr-o mie de biserici alaturate, ai recunoaste, grabnic si fara ezitare, mana inspirata a mesterului zugrav, penelul unic si incandescent al parintelui Sofian Boghiu - pictor si duhovnic, mare cat secolul care tocmai a trecut. Venit din Basarabia, de la Manastirea Dobrusa, parintele s-a retras in mijlocul Bucurestiului, la Antim, unde a fondat cea mai mare miscare spirituala ortodoxa, "Rugul aprins", alaturi de mari filosofi si oameni de arta - de la Vasile Voiculescu si Sandu Tudor, la Anton Dumitriu si Andrei Scrima. A platit cu ani grei de inchisoare indrazneala de a vorbi despre "rugaciunea inimii" si a revenit din nou la Antim, cu surasul lui bland si iertator pe buze, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Avea 33 de ani, varsta lui Cristos.
Un pictor tomnatic
Student tomnatic la Bellearte, parintele Sofian Boghiu a ajuns in 1956 la Campulung Muscel. Era tanar si emotionat. Pentru prima oara, i se oferea bucuria de a-si vadi talentul pe cupola unei biserici, traducand in culori si desene indelunga sa cautare, ce nu-l va parasi pana in ultima clipa a vietii: chipul cel adevarat al Mantuitorului. Mereu tacut si iluminat de bucuria launtrica a rugaciunii, parintele a colindat lumea, inchipuindu-l pe Cristos in biserici si schituri, in bolte si catapetesme - de la Saon, la Dealu; de la Radu Voda, la biserica Inaltarii din Siria. Suit pe schele de scandura, a nazuit tot timpul spre inalt, potrivind subtirimi de culoare, cu gandul fierbinte de a-l regasi pe Iisus in toata faptura lui Dumnezeu: in ierburi, in flori, in limpezimea cerului sau in oameni. A plecat dintre noi chiar de Ziua Crucii, in timpul Sfintei Liturghii, ajungand acolo unde a nazuit toata viata: fata in fata cu Dumnezeu.
Asa cum a tocmit-o in laptele curat de var, pictura parintelui din biserica "Negru Voda" nu are nevoie de lumina candelabrului bogat, atarnat de cupola, nici de irizarea solara strecurata prin sticla ferestrelor. La Negru Voda, pictura (usor afumata, usor adancita in obrajii batraniciosi ai peretelui) parca prinde viata de la sine, respira, se misca si umple incaperea, intr-o revarsare unduitoare si muzicala de forme si de culori. Desenul nu are intreruperi sau asprimi taioase, ci se prelinge ca o linie neintrerupta, ca un suis placut de smirna si tamaie, subliniind spiritualitatea chipurilor, plutirea si inaltarea spre inalt. La Campulung, parintele Sofian a pictat chipuri de sfinti si Golgote, in culorile sufletului sau, cautand insetat sa se apropie de imaginea ce l-a urmarit intreaga viata: chipul lui Cristos.
In manastire, putini sunt cei care pot vorbi despre parintele Sofian. Calugarii de la Negru Voda sunt prea tineri pentru a avea amintiri. Doar maica Paula, de la pangar, pastreaza doua-trei imagini cu el. Transfigurat si tacut, asemenea icoanei Sfantului Serafim de Sarov, era ca un abur, ca o pasare plecata in zbor. Pasea atent si usor, in ritmul tainuit al Psaltirii, ascunzandu-se parca in spatele ucenicilor, care pregateau ipsosirea icoanelor, straturile succesive de var amestecat cu lapte de capra, tamaie si picuri de agheasma. Nu manca decat o data-n zi, bucate reci si uscate, oprindu-se din gandurile lui de pocainta, doar pentru a rosti, ca un oftat, spre pilda ucenicilor: "Luati aminte. Adancul pe adanc cheama".
Cocotat pe schele, plin de vopsele si stropi de mortar pe vesminte, lucra mai ales noaptea, cercetand netezimea peretelui cu o mangaiere inceata a palmei, de parca ar fi urmarit contururi si imagini doar de el stiute, pentru ca apoi sa le urmeze atent si fara pic de greseala, cu ascutisul moale al penelului. Nimeni nu a stiut ca, toata viata, parintele a fost aproape orb; ca si la scoala, la Seminarul teologic de la Cernica, isi invata lectiile doar din lecturile facute cu voce tare de colegii lui de camin. Abia dupa moartea sa, intr-o zi de mare sarbatoare crestina, la capataiul patului sau de suferinta s-a gasit Biblia pe care trudise neintrerupt: o carte cu litere mari cat pumnul. Marele pictor si duhovnic Sofian Boghiu era ambliop. De mult, inca din pruncie, vederea sa se mutase inauntru, in adancul inimii sale curate.
Desi tanar, de numai 28 de ani, staretul Serafim are multa evlavie la parintele Sofian. Nu l-a cunoscut cum se cuvine - doar l-a zarit o singura data. Imbracat cu hainele lui simple si prafuite de drum, parintele Sofian era in curtea Manastirii "Negru Voda". Statea in fata bisericii nemiscat si, privind indelung pisania de la intrare, a inceput sa planga. Tulburat de ceea ce vedea, staretul Serafim s-a apropiat, intreband cu indrazneala: "De ce plangi, parinte? S-a intamplat ceva?". Si atunci marele duhovnic s-a trezit ca dintr-un vis, l-a privit o vreme pe calugarasul din fata lui, dupa care a spus cu vocea lui taraganata si obosita de boala: "Plang, ca am fost si eu tanar candva". Prin voia Domnului, si-a inceput minunatul mestesug al zugravirii la Manastirea "Negru Voda" si tot aici a simtit nevoia sa revina, cu putin timp inainte sa treaca la cele sfinte. Parca ar fi vrut sa-si incheie primul desen al tineretii, cu un gand final, cu o nostalgie.
"Ia aminte. Batranetea
ti-o asezi la tinerete"
Sunt multe lucruri care se vad si nu se vad la manastirea din Campulung. In pronaos stau, cu biserica sprijinita in palma, toti barbatii Basarabi - domnitori si ctitori, care au ridicat sfantul locas, pe locul vechii biserici, construite inca de la 1215. In curte, marturiile istorice asteapta randuite ca intr-o sala de muzeu: vechile palisade tocite de ploi, Casa Domneasca din secolul al Xiv-lea, Turnul de veghe din secolul al Xvii-lea, Bolnita si chiliile brancovenesti.
In urma cu 15 ani, cand a coborat in gara orasului, actualul staret Serafim isi imagina manastirea undeva, in varf de munte - un loc de pustnici si de insingurare. Venit din curatia Moldovei, de la poalele Ceahlaului, tanarul Serafim a gasit o biserica inchisa si niste camere pustii. Nu avea nici un loc pregatit de rugaciune. Hotarat si plin de rabdare, l-a construit singur, in chilia si in cartile pe care nu le-a parasit niciodata. "Un an de zile nici nu am realizat ca stau de fapt in oras. M-am refugiat in meditatie si lectura, ascultand indemnul staretului de atunci, duhovnicul Vichentie Punguta, ucenicul marelui parinte Lavrentie de la Frasinei. Nu am iesit din manastire nici macar sa-mi cumpar o sticla cu apa. Setea mea avea nevoie de altceva - de fosnetul Filocaliilor si de cuvantul lui Dumnezeu."
Cum singur recunoaste, staretul Serafim a venit la Campulung ca sa fie cat mai departe de casa. Gandul de a se intoarce la poalele Ceahlaului il mai vizita uneori. Chiar si dupa ce duhovnicul Vichentie l-a uns staret in locul lui, dorul de muntii Bicazului ii tulbura cand si cand linistea, batandu-i insistent in geam. S-a intamplat insa ca, intr-o zi, sa se trezeasca la usa cu bunicul lui. Imbracat cu haine groase, de panura taraneasca, si cu caciula tigaie framantata in maini, batranul l-a privit rugator si i-a zis: "Ingaduie, parinte, si ma primeste alaturi. Eu acasa nu ma mai intorc". S-au trezit sarutandu-si unul altuia mana, inlantuiti apoi ca doi frati de credinta - bunic si nepot. Acum, batranul Gheorghe, la cei 78 de ani ai sai, este cel din urma novice. Strangand fanul si grijind de animale, bunicul a ramas taran. Alte ascultari mai usoare le refuza. Vrea ca ultima suflare sa-l gaseasca in linistea poienii, cu furca intr-o mana si crucea mantuirii in alta.
"La inceput, am crezut ca bunul meu, ramas vaduv, voia la manastire de uratul singuratatii", zice staretul Serafim. "Chiar ma gandeam ca sufera in felul sau, tanjind sa mai auda murmurul Bistritei si fosnetul rugaciunii ce cobora pe vale, de la schitul Duraului. Intr-o buna zi, m-am gandit sa-i incerc taria si, suindu-l in masina, am mers pana la poarta casei lui din Pangarati. Spre uimirea mea, bunul nu s-a tulburat. Ca intrand intr-o biserica, a sarutat usa de la intrare, s-a preumblat prin odai, cautand cu privirea o poza, un sort sau o alta urma, care sa-i aminteasca de bunica mea cea blanda si buna, dupa care a facut cruce mare si aurita asupra intregii gospodarii parasite, refuzand sa ia cu sine fie si un capat de sfoara. Cand l-am intrebat de ce lasa de izbeliste toata munca lui de-o viata, el m-a privit cu sticliri de hotarare in ochii lui albastri si mi-a spus: "Dincolo, nu iei nimic cu tine. Toata munca ta in aceasta viata trebuie sa fie pentru suflet". Apoi, mi-a mai zis ceva, o vorba atat de inchisa si de inteleapta, incat ma gandesc si astazi la ea. Mi-a zis: "Ia aminte, batranetea ti-o asezi la tinerete. Nu o risipi in nevoi si lucruri usoare". E grozav bunelul meu, fratele Gheorghe. De cate ori il vad, gandesc ca daca n-ar fi fost el, as fi adus pe altcineva, din alta parte, in manastire. E mare lucru ca un metoc vechi de 800 de ani, cum este al nostru, sa aiba un batran cuminte si intelept."
*
Asa cum se roaga, drepti si neclintiti in picioare, cei 8 calugari ai manastirii stau si vegheaza ca niste soldati. Comoara lor pare intreaga si neatinsa, dar, in adanc, rugina timpului macina tacut si neinduplecat, chiar sub privirea lor neputincioasa: pictura parintelui Sofian, tot mai stearsa de mucegai si de fum negru de lumanare, catapeteasma aurita, ce abia se mai tine pe picioare, ploaia care si-a creat fagas prin zidul clopotnitei, strecurandu-se pe langa sita maruntita din acoperis.
Nimeni nu-i ajuta decat cu vorbe si promisiuni, lasand tot greul in seama lor si a catorva credinciosi, de parca palatul brancovenesc, incunabulele, tiparnita domneasca sau mormintele Basarabilor nu ar fi ale orasului, ale intregii Tari Romanesti. De cate ori staretul cere bani si sprijin pentru a deschide macar un muzeu, functionarii de la Culte il roaga sa aiba rabdare si ingaduinta, ca au alte urgente, alte prioritati...
Tanar si erudit, cu un masterat obtinut la Roma, staretul Serafim a apucat sa umble prin lume, sa vada si sa compare - de la superbele manastiri sinaite, pana la celebrele lavre rusesti si kievene. Nimic insa nu se compara cu modestia asezata si calda a chiliei sale de la Negru Voda, cu ceasurile de noapte in care se roaga, inconjurat de icoanele si Liturghia pictata pe ziduri a parintelui Sofian. Implinindu-si studiile in Italia si pregatindu-se sa se intoarca in tara, un abate dominican l-a intrebat cum i se par Roma si multimea catedralelor sale. Fara sa stea prea mult pe ganduri, staretul Serafim i-a raspuns: "E bine la voi, si bisericile voastre sunt negrait de frumoase, dar, nu stiu de ce, de cate ori ma aflu in mijlocul unei catedrale, ma simt stingher, iar in minte imi vine un singur gand - sa-I multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut ortodox si m-a ingaduit sa traiesc tot restul vietii sub cerul nesecat si plin de stele al Muscelului".
Fotografii de Horia Turcanu