Risipa de Florar
Pe Emilia Popescu Dumnezeu o iubeste din cale-afara! I-a dat cu marinimie, si frumusete, si inteligenta, si gingasie, si un talent iesit din comun. Actrita de linia intai a teatrului romanesc, ea joaca drama si comedie la fel de convingator, ba chiar entuziasmeaza si in musicaluri, cantand si dansand ca o veritabila actrita de pe Broadway...
- De unde atatea daruri, scumpa Emilia? "Risipa de florar", cum zice poetul...
- M-am nascut intr-o familie de artisti. Toata copilaria mea a fost marcata de atmosfera, plina de magie, a Teatrului. Tatal meu a fost Emil Popescu - actor si cantaret la Opereta. Era din generatia lui Ion Dacian, Nae Roman, George Hazgan, Bimbo Marculescu si altii de acelasi calibru... Cititorii revistei dvs., de o anumita varsta, isi amintesc cu siguranta de ei. Tata era un om maruntel, extrem de modest, dar care ne facea viata un rai. Avea foarte mult haz... Mama a fost si ea balerina la Opereta. Si, mai apoi, coregrafa - semna Malou Iosif. Nu erau foarte tineri cand s-au intalnit in culise... Tata m-a facut tarziu, cand avea 52 de ani. Mai am un frate, ceva mai mare ca mine, care e violoncelist la Nisa, in Franta. Cum sa va spun, inca de cand eram mica, teatrul a fost viata mea. Eram tot timpul pe-acolo, pe la Opereta, indragostita foc de regretatul si superbul Dorin Teodorescu. Imi bagam nasul printre costume, ma lipeam de decoruri, cantam, acolo, in culise, odata cu interpretii principali, ariile din spectacol... Totul mi se parea - si chiar era! - minunat. N-am sa incetez sa-i multumesc mamei mele pentru felul extraordinar in care s-a ocupat de mine! Ea m-a dat la scoala de muzica, aveam pian si acasa, invatasem sa cant inca din copilarie, asa ca l-am studiat ca lumea. De altfel, era cat pe ce sa ma indrept spre aceasta cariera. Da uite ca Dumnezeu a vrut sa fac altceva: actorie.
- Cand ati simtit ca sunteti atrasa de scena?
- N-am fost precoce. Cam prin clasa a Viii-a. N-am spus poezii prin vizite, cum fac copiii. Nu spuneam poezii nici la gradinita, n-aveam nimic de zana, la varsta aceea, ba eram chiar urata! Eram caraghioasa, prea inalta printre gagalicii aia... Cand m-am mai marit un pic, cand am simtit "chemarea", mi-era rusine sa spun ca vreau sa ma fac actrita. Cu fizicul meu... Am urmat liceul de Filologie-Istorie, desi eu stiam prea bine ca vreau sa dau la Teatru. Intr-un tarziu, le-am spus adevarul parintilor mei, ei s-au speriat, dar pana la urma au zis: "Asta e, n-avem ce face"... Eram prin clasa a Xi-a, cand m-am dus sa ma pregatesc pentru examen cu doamna Ileana Carstea. Pentru cine nu stie, Ileana Carstea este fiica marii actrite Sandina Stan. Aflasem ca erau doar trei locuri la admitere, la teatru, si vreo 2-300 de candidati! Am intrat din primul foc, la clasa doamnei Olga Tudorache. Cine era in comisie? Pai... Olga Tudorache, Dem Radulescu, Ion Cojar, Sanda Manu. Am intrat cu un monolog din piesa Fanny, de George Bernard Shaw. Le-am placut, am intrat. Era in 1984. Intr-un fel, pacalisem comisia, pentru ca pe atunci eram mioapa rau. Acum, mi-a mai trecut.
- Cum arata Emilia Popescu adolescenta?
- Eram satena, tunsa frantuzeste, cu plete pana la umar. Si, daca se putea, evitam sa port ochelari! Am fost atat de fericita cand am fost admisa - si inca la clasa doamnei Olga Tudorache - incat mi-am zis ca asa trebuie sa te simti cand iei Oscarul...
Un noroc numit Pittis
- Cum era Olga Tudorache ca profesoara?
- Era - cum este si azi - o mama care mai intai te sperie, ti se pare ca e tare severa, prea exigenta si cand colo, e de o caldura si de o generozitate extraordinare! Pentru mine, faptul ca ea exista inseamna un mare dar de la Dumnezeu. A fost si este punctul meu de reper. Un alt noroc al meu l-au reprezentat asistentii doamnei Olga Tudorache. Mai ales unul dintre ei, si anume Florian Pittis, care ne-a fost asistent in anul intai. Lui Pittis ii datorez norocul de a fi fost angajata la Teatrul "Bulandra", pe cand aveam doar 22 de ani. Un noroc enorm! In fond, poti sa ai talent si sa ramai acasa. Am debutat intr-un musical trasnit, Cainele gradinarului, dupa Lope de Vega. Era un musical-rock, cu muzica de Chifiriuc, in regia lui Motu Pittis, fireste. El era partenerul meu. Mai erau in distributie si Oana Pellea, Marcel Iures (intr-un rol mititel)... Si tot atunci am avut imensa bucurie sa joc alaturi de marea actrita, regretata Ileana Predescu. A fost un adevarat succes. Spectacolul asta s-a jucat din 1988 pana in 1993.
- Si in cariera de actrita de cinema ati pasit tot cu dreptul. Cam odata cu debutul in teatru.
- Intr-adevar, am avut un debut asezat sub zodia norocului. S-a produs aproape concomitent, si in teatru, si in film, si la televiziune. In film am inceput direct cu Morometii! Va dati seama, am fost Ilinca Moromete, alaturi de Victor Rebengiuc. Umblam ca beata pe strazi, nu-mi venea sa cred ce fericire a cazut pe capul meu. Tot lui Motu Pittis ii datorez si norocul asta, cu filmul. El, ca asistent, aducea mari actori, colegi de-ai lui de la Bulandra, sa ne vada pe noi, studentii, la sala, la examenele de semestru. Asa ne-am pomenit si cu domnul Rebengiuc! Asa ca atunci cand regizorul Stere Gulea a trebuit sa aleaga o fata pentru rolul Ilinca, la sfatul domnului Rebengiuc, m-a luat pe mine. Dupa Morometii a urmat un film muzical, in care eu eram fiica doamnei Stela Popescu. Dupa ce filmul In fiecare zi mi-e dor de tine, al regretatului Gheorghe Vitanidis, a fost difuzat pe ecrane, lumea ma oprea pe strada si ma felicita pentru... "mama" mea. O "mama" extraordinara, Stela Popescu, o actrita-unicat, cu care as fi vrut foarte mult sa ma intalnesc si pe o scena de teatru, ori intr-un musical. A urmat Divort din dragoste, un film regizat de Andrei Blaier, unde am jucat alaturi de Horatiu Malaele, alt unicat! Si apoi, inca un film drag mie: Liliacul infloreste a doua oara, facut de doamna Cristina Nichitus.
- Si-n paralel, hop! si televiziunea!
- Pai... alt noroc! Gratie domnului Octavian Sava, cel care a creat cuplete exceptionale pentru Toma Caragiu si Anda Calugareanu. In cazul meu, a fost vorba de cuplul pe care l-am format cu Stefan Banica Jr., alaturi de care am cunoscut un mare succes. Eram foarte tineri si ne placea enorm ceea ce faceam. Ne puteam da drumul la cheful nostru de a canta si de a dansa, de a spune cuplete acide - niciodata vulgare... A durat ani de zile joaca asta minunata... Ani de bucurie si fericire...
Flautistul si Ingerasa
- Din care, mai mult ca sigur, s-a impartasit si familia dumneavoastra...
- O, da! Acasa la noi e foarte bine! Asta e un alt mare noroc al meu: cuibul care ma ocroteste! M-am maritat la 29 de ani, dupa un timp destul de indelungat, in care nici eu si nici sotul meu nu ne grabisem sa oficializam - cum se spune - legatura noastra. Am facut-o pentru ca urma sa apara pe lume ingerasa noastra. Sotul meu, Ion Bogdan Stefanescu, este fiul actorului Eusebiu Stefanescu. Ne-am cunoscut intr-un cerc de prieteni. Si va asigur ca Ionut e cel mai mare flautist din Romania! Or mai fi doi ca el in lume, dar in Sud-Estul Europei va asigur ca e cel mai mare. Canta la Filarmonica si va fi, in curand, si dirijor... Si mai e si poet! Tocmai urmeaza sa-i apara un volum de poezii. Suntem impreuna din 1989, dar "oficial", anul acesta facem 10 ani de casatorie. Pe ingerasa noastra o cheama Maria Alexandra Stefanescu si e pictorita inca de cand era mica. Picteaza uleiuri, face pictura abstracta, in tuse groase. Mai "facem" si "natura statica", in carbune. Ma rog! Mariuca picteaza de la 5 ani, face icoane pe sticla inca de atunci. Acum a devenit ceva mai timida. Poate si pentru ca o sufoc prea tare cu afectiunea mea. Eu sunt foarte pupacioasa. La noi in casa este o atmosfera foarte vesela. Avem pian, avem catel - pe frumoasa Mura - avem tot ce-i trebuie unei familii ca sa fie fericita.
Sublima Marlene
- In ultima vreme, tineti cu brio afisul unui spectacol de exceptie, aflat in repertoriul Teatrului de Comedie din Bucuresti: "Marlene Dietrich". S-a mai scris despre el in paginile revistei noastre, si despre performanta Catalinei Buzoianu, autoarea regiei. Nu v-a fost frica de aceasta infruntare? De aceasta "compozitie"?
- Catalina Buzoianu are o intuitie extraordinara in materie de distributie. Are acel "flair", acel simt de orientare care n-a inselat-o niciodata. Si totusi, pentru faptul ca a avut incredere in mine, ca a avut dorinta sa realizeze acest foarte special spectacol cu mine, m-a facut si ma face sa-i fiu recunoscatoare de-acum incolo toata viata. Da, la inceput m-am speriat ingrozitor, dar apoi mi-am zis ca trebuie sa raspund increderii ei. M-am documentat, am vazut toate filmele marii actrite germane, am citit si cartea ei autobiografica, am incercat sa confrunt modul in care se prezinta ea in carte si modul cum a intuit-o doamna Catalina Buzoianu - adevaruri, nu intotdeauna aceleasi... Sa joci un Mit e ceva... E ca si cand cineva te-ar pune sa joci o idee! Imposibil! Trebuie sa-i dai carne si oase! Si sange! Si lacrimi! Si ras! Mi-am dat seama ca ne despart multe... In plus, Marlene, personajul din piesa, nu mai e de mult o femeie tanara! E cinica, e dura, nu se lasa infranta de trecerea anilor si de insuccese! De faptul ca nu are o familie si o casa adevarata. Casa ei inseamna hotelurile in care sta, Parisul ei e un decor pentru un du-te-vino continuu, iubitii au cam disparut, hainele ei scumpe stralucesc mai mult prin valize si invie doar pe scenele lumii. Lumina adevarata a disparut de pe fata ei, izgonita de amaraciune. Si doar reflectoarele ii mai dau caldura "sublimei" Miss Dietrich... Eu sunt o perfectionista. Sunt ambitioasa, in sensul ca nu vreau sa-i dezamagesc pe cei care au avut si au incredere in mine. A trebuit sa demonstrez si am vrut sa demonstrez ca pot sa trec de la... Chirita noastra cea de ieri si de azi, la Marlene, marea Diva.
- Si ati reusit pe deplin. Aplauzele nesfarsite care v-au rasplatit aparitiile scenice sunt o dovada.
- Din pacate, Chirita mi-a adus ghinion. In doua spectacole, la mica distanta, am patit cate un grav accident... Motiv pentru care stau cam de mult pe tusa. Si inca voi sta un pic departe de scena.
- Si ce-si doreste, in acest lung si nefericit rastimp, minunata, draga noastra Emilia Popescu?
- Un rol superb...