"Esti un inger, esti un crin/ Esti amorul meu deplin..." Poveste de iubire dintre o taranca-poeta din Susenii Bargaului si barbatul ei
Ioana din Suseni
O cheama Ioana si iese in fata casei, aplecandu-si obrazul pana la pamant, ca sa vada cum cresc florile. Pamant reavan, negru-negru, cu miros de brazda proaspata. Ioana mangaie varfurile verzi si frunzele. "Doamne-ti multam, cat mi-s eu de fericita!", zice in fiecare dimineata, vorbindu-le parca florilor abia imbobocite. Apoi se ridica in picioare. Se uita departe, pana la capatul campurilor, spre muntii stravezii, cu gulere lungi de abur. Acolo a plecat in zori, la primul tipat al soarelui, Vasale, omul ei. A plecat sa munceasca pamantul. Ea l-a sarutat pe obraji, apasat, ca de fiecare data, netezindu-i cu palma pletele carunte. I-a pus in traista merinda buna, friptura, cas, farina pentru mamaliga, prajituri. Si-oleaca de tuica si tigari. L-a petrecut cu privirea pana la capatul campului. Ca de fiecare data, dintotdeauna. Ea a ramas singura cu florile. Si deja ii e dor. "Mi-i dor de el in fiecare zi. Il sarut, si cand pleaca, si cand vine sara din camp, si cand ma duc la biserica. Tat timpu. Ne-am iubit mult si tat asa si acuma. De cand am fost legati, n-am stat nici o zi despartiti. Intr-o viata-ntreaga, nu mi-o lipsat de acasa nici o noapte. Noi doi nu ne-am certat niciodata. De ce sa ne certam, daca tatu-i asa de bine?..."
Taranca din satul bistritean Susenii Bargaului, Ioana Cioncan nici nu si-ar putea inchipui ca undeva, in lume, s-ar putea intampla altfel. Strans in broboada, parul ei e negru, lucios, ca-ntr-un vechi tablou din perete, de cand era fecioara. Nu si l-a vopsit niciodata si n-o va face. "In viata mE am avut mari lipsuri si neagiunsuri. Da ce sa fac, daca pana acuma nici on nacaz n-o fost asa de tare ca sa ma poata pe mine incarunti? Mereu am mars dupa el. Dupa barbatu meu. Langa el, grijile mele or fost bucurie."
Sus, pe valea Bargaului, zapezile abia s-au topit. In casa cea alba, la fereastra odaii unde dorm ei amandoi, lumina e inca aprinsa. Batand in geam, primele raze ale soarelui o fac sa paleasca, preschimband-o intr-un palid punct galben. Incepe o noua zi de primavara. Una frumoasa, ca de obicei.
Muscatura bunicii
Doua paturi, de-o parte si de alta a unui razboi de tesut, batran de sute de ani, avand la mijloc fereastra. Perine albe, burtoase, migalite la colturi cu modele purpurii. Sunt paturile pe care dorm cei doi, Ioana si Vasale. Ea in dreapta, el in stanga. Stau seara intinsi pe paturi, povestind indelung despre ce-au facut in acea zi, despre ce-au de gand sa mai faca impreuna. Povestesc despre lucruri simple. Rad si - marturiseste femeia - nu trece o seara, fara sa-si mai spuna asa, cateva cuvinte "de drag". Anume si-a pus razboiul langa patul lui, dintotdeauna: ca sa-l poata privi noptile, in timp ce tese. Sa-si poata privi omul dormind cu fata in sus, cu pletele carunte intinse pe perna, tihnit ca un prunc. Zice ca cele mai frumoase ganduri, cele mai frumoase modele de covoare si cergi i-au incoltit in minte privind chipul barbatului sau, dormind linistit. In dese nopti, ea coboara din patul ei ca sa se cuibareasca langa dansul. Doar ca sa-l stranga in brate. In alte nopti, vine el, taraindu-si picioarele ostenite. Se trezeste cuprinsa incet, de palmele lui butucanoase, aspre, muncite, ii simte obrazul tepos, lipindu-i-se de spate, si zambeste ca-n vis, cu fata la perete. Au imbatranit, dar nu pot unul fara altul. "Toata zaua, cand ii el plecat, eu tot ma gandesc: ma, oare n-a fi patit ceva? Si tot asa se gandeste si el. Eu am avut niste nacazuri mari cu inima, acu vreo patru ani, si el se gandeste intruna c-as putea muri. Se sparie tare! (rade) Ma ameninta nu cumva sa-l las sangur. Straga la mine! (iarasi rade) Da nu ma dau. Nu ma dau eu mortii, cand ii asa de fain tatu in viata mE..."
Pe acest barbat al sufletului Ioanei aveam sa-l cunosc mai tarziu. La apusul soarelui, atunci cand de obicei se cunosc cel mai bine barbatii. La capatul unei zile minunate, pe care am petrecut-o alaturi de Ioana, nevasta sa, asteptandu-l.
Ioana Cioncan are 66 de ani si arata ca o adevarata regina. Arareori mi-a fost dat sa vad un atat de nobil portret de femeie prin satele romanesti. Barbia nitel ridicata, astfel incat privirile albastre sa te poata cerceta pe sub pleoape, "de sus", zambind misterios, din adancimi nepatrunse. Buzele stranse sever, chipul mereu putin inclinat intr-o parte, cu-n aer de aristocratica ingaduinta, fata de tot ce o inconjoara. Asa arata in toate fotografiile vietii ei. In cea de la 14 ani, cand "a ramas de mama", ea si cei trei fratiori mai mici. In cea de la 21 de ani, din ziua nuntii, cand "s-a legat pe viata" de omul ei drag. In cele de la 30 de ani, de la 40, de la 50... Aceeasi atitudine a corpului si a chipului. Si-ntocmai asa arata si acum, stand inaintea mea, in maiestuosul costum popular bistritean, coborator in falduri albe, cu pieptarul plin de flori brodate maiastru, cu maneci uriesesti, terminate in splendide dantele din care ies degetele ei fine, impreunate intelept. Si azi, cand pleaca-n fiece duminica la biserica invesmantata astfel, muierile-o pandesc pe dupa garduri, cu admiratie si cu pizma. Paseste doar intr-un anume fel, cu umerii drepti, mainile la spate si fruntea inaltata spre soare. A invatat sa priveasca astfel lumea de la o fabuloasa bunica, pe nume Palagica, femeia legendara care a crescut-o dupa moartea mamei si de la care a mostenit razboiul fermecat. Bunica Palagica... Tesatoare neintrecuta de sumane. Cititoare nocturna de carti vechi. Scria poezii. Ii placeau florile. Lua cate una din meleaguri departate si venea cu ea peste campuri, tinand-o in amandoua palmele, ferind-o de vant ca pe o lumanare, venea ca s-o sadeasca langa casa lor si s-o ingrijeasca. Dragostea asta de frumos o facea severa. Neinduplecata. Din asprimea ei, Ioana a invatat multe. "Mi-o fost ca o mama, poate mai mult. Tan minte, aveam de-acuma opspe ani, si ea ma-nvata cum sa marg. Ma altoia din spate cu o botisoara: "Margi drept! Capu sus! Umeri-n spate! Pasai mici, pasai mici!". Asa zacea dansa ca tre sa marga o femeie adevarata - cu pasai mici. Si sa stie sa toarca, sa coasa. Flacari ii ieseau din ochi. Odata m-o muscat de dejet - uite ni, ca se cunoaste urma si acuma -, fiinca n-am stiut sa cos bine. Mi-o bagat dintai in carne, pan la os, si-o tras de carne ca o catea..." Asa merge si acum Ioana: cu pasi mici. Prin odaile largi si racoroase ale casei, prin ograda ei plina de flori si bunatati, pe Ulita Bisericii, ce strabate satul cel lung si minunat de pe malurile Bargaului. Doar cu pasi mici. Iar la mana stanga, in carnea degetului mijlociu, mai poarta si astazi muscatura bunicii, ca un inel nedureros al aducerii aminte...
De la mama ei care a murit tine minte numai o poezie pe care a invatat-o fara a sti sa citeasca - se numeste "Blastam de mama". "Din mama mea mi-o ramas o poezie. Atat." Si Ioana a scris poezii. Toata viata. Are caiete intregi, e socotita un fel de stihuitoare a satului, compunand si acele celebre "poeme ale mortilor", obicei nemaiintalnit in alte tinuturi, potrivit caruia, la inmormantari, cineva spune "cu vorbele mortului" povestea vietii raposatului, in versuri. Cand recita ea, langa mormant, un sat intreg plange. S-a pomenit chiar sobor de sase preoti, toti sase cu ochii in lacrimi. Insa cele mai multe dintre poeziile vietii sale au fost de dragoste. Pentru Vasale, barbatul ei. Nenumarate. Doar unul singur dintre caiete nu e in versuri. Pe coperta lui azurie scrie simplu: "Noi doi". Este acolo povestea intalnirii lor de acum 46 de ani, a intregii lor iubiri, relatata exact, pas cu pas, ca o dare de seama in fata lui Dumnezeu, acum, la batranete.
Regina-taranca se aseaza la masa lucioasa din mijlocul odaii. Fusta cea alba a costumului se revarsa larg, imprejurul scaunului, pana la pamant, ca o ampla corola. C-un gest rotund, elegant, Ioana isi potriveste ochelarii la radacina nasului si-ncepe, rar, a citi.
Caietul albastru
"Revad aivea totul. Eram asa de tineri si de increzatori in prietenia noastra, in visul nostru, in dragostea ce ne unea zi de zi. In ziua aceea de vara a anului 1960, 20 iulie, am mers la manastirea Piatra Fantanele, unde se tinea slujba cu multi preoti. Era lume multa care se ruga. Acolo, langa manastire, era o stanca mare. Pe stanca erau urcati barbati, ca sa vada si auda mai bine. Nu stiu cum s-a facut, caci m-am uitat in sus, unde am vazut un tanar foarte frumos. Nu-l cunosteam, dar as fi vrut sa-l cunosc. Intamplator a fost, la fel, ca si el m-a vazut si a dorit acest lucru, sa ma cunoasca..."
O intrerup. Ii cer sa-mbogateasca oleaca povestea cu amanunte, iar ea se straduieste sa ma faca sa "vad" acea zi, cum in lume n-a mai fost alta. Toata multimea de tarani, stransa cercuri-cercuri imprejurul bisericii, purta costume populare. "Asa umbla atunci tata lumea. O gradina cu flori zaceai ca-s tati oamenii ceia laolalta, in zi de sarbatoare. O frumusete... Si stanca... Parca si acuma o am in fata ochilor mei..." O stanca acoperita de flacai imbracati in vesminte albe. Pletosi, cu chipurile curate, privind cu totii in aceeasi directie. Camasile lor flutura, se involbureaza, se amesteca-n vant. Preotii canta. Jos, la picioarele stancii, un chip de fecioara se intoarce spre cer. Privirile ei albastre se plimba distrate, zambind, pe stanca flacailor. Nu cauta ceva anume. Se bucura de aer, de natura, de cantec. Si deodata il vede. "Foarte frumos", astea au fost primele cuvinte din gand. "Asta mi-o placut cel mai mult la el, de la inceput: boiul fetei lui frumoase." Un barbat mandru, "de marime mijlocie", cu pometii inalti si stancosi, sprancene groase, negre "ca pana corbului", inconjurandu-i ochii tot negri, salbatici, neinduplecati. In cateva clipe, se intoarce si el. O vede jos, privindu-l. O vede pe ea, numai pe ea, intr-un stol de fete albe. Ramane pe stanca, cu capul intors. "Si de atuncea nu ne-am mai luat ochii unul de la altul..."
S-au mai intalnit doar o singura data, la o bisericuta din creierii muntilor, intr-un satuc numit Ciosa. Se nimerisera amandoi acolo, munceau la fan. Era vara, Sfanta Marie Mare. S-au intrezarit la slujba, apoi la "gioc". Se cautau din priviri. Ioana marturiseste ca, la aceasta a doua intalnire, ea a fost "parca" vinovata. "Parca eu am fost asa, putin vinovata. Cand am trecut panga el, nu i-am dat pace. L-am strans on pchic de mana..." (zambeste, coborand ochii) Au jucat doar un singur joc impreuna. Nu s-au sarutat, nu s-au strans in brate. Doar s-au privit in ochi. Si-au spus amandoi, cu vorbe simple, ca "nu se poate altfel" decat sa se casatoreasca.
Ioana ridica iarasi caietul azuriu: "...si ne-am inteles sa ne casatorim. A fost insa un "nod" din partea parintilor. Ai mei vroiau un fecior bogat si nu asa departe, caci el era din Maieru, si bunica mea, Palagica, spunea ca trebuie sa treci doua "heiuri" ca sa ajungi la dansul. De cealalta parte, ai lui nu vroiau sa-l lase sa se duca ginere, caci au vrut sa-l insoare-n casa. Toti parintii au fost contra. La vestea asta, am plans mult. Dar n-am dat inapoi...".
Un straniu motiv, pentru care au fost impotriva bunica si tatal Ioanei: o pereche de cai. Caii cu care a venit Vasale s-o peteasca. El nu era sarac, avea case, pamant. Doar un cusur avea: caii lui nu mergeau "cu capurile-n nori", iar daca nu mergeau astfel, atunci nici el nu era bun pentru fata lor, si gata! "Asa era atuncea", ma limpezeste Ioana. "Trebuia sa ai trasura (caruta) si caii sa-ti marga cu capurile-n nori, sa fie cai "gazdusari", mari, semeti, cu capurile sus, nu sa marga asa ni, cu capu-n pamant. Vasale avea saracu niste caluti, da na..., asa..., normali, cum s-ar zace. Or, pentru gospodarii cei mari, calu care mergea cu capu plecat, balabanit, era ca mort. Un cal bun trebuia sa se uite sus in cer, ca un print!..."
Oricat ar fi dorit Vasale al ei, calutii tot nu ridicau capetele din tarana, iar parintii fetei erau de neinduplecat. Asa ca, citeste mai departe Ioana din caietul albastru, "am hotarat sa ne casatorim peste vointa parintilor. Am mers la Starea Civila din Prundu Bargaului, numa noi doi. De nas, am rugat un om care era de ocazie la primarie. Am zis ca nunta o sa fie in iarna, pe data de 15 februarie, cu orice pret. Iar pregatirile de nunta le-am facut numai noi. Hainele care ne-au trebuit, imi aduc aminte cu drag, caci am mers cu Vasale al meu in Bistrita, la magazine, si ne-am cumparat de toate, intre care si o pereche de cercei cu pietricele albastre, foarte frumosi, pe care ii pastrez si acuma si mi-i pun numai la sarbatorile cele mari. Am facut nunta. Au fost putini oameni. De voie, de nevoie, ne-au venit si parintii, dar singuri, n-au chemat pe nimeni, nu au jucat si nu ne-au dat nici un ajutor. Dar degeaba, gata, de-acuma eram legati. Ma credeam cea mai frumoasa mireasa din acele timpuri, si el cel mai frumos mire. Credeam ca traim o dragoste cum n-a mai fost alta pe pamant. Ne iubeam nespus de mult si eu aveam numai un singur vis: daca as putea sa pastrez iubirea cat traiesc. Am avut patru copii, o fata si trei baieti. I-am crescut si ne-am bucurat de ei. Ii astept cu drag la casa noastra, e mare sarbatoare cand vin, dar noi doi suntem aceiasi si ne iubim la fel. Numai ca acum suntem batrani si purtam amandoi un singur gand si o singura frica: frica de despartire."
Dupa aproape doua ceasuri de citit, Ioana inchide caietul albastru.
Sa muncesc pentru el o fost bucurie!
Tot mai mult doresc sa-l cunosc pe acest barbat, Vasile Cioncan. Pe fericitul om care-a avut norocul sa fie atat de iubit de Ioana, regina cea mandra de pe Bargaie. Ea il asteapta acasa. Curatenie deplina este in jurul ei, aer proaspat. Din odaia razboiului se deschid altele doua, la fel de largi, adevarate saloane pline de flori si de tesaturi fabuloase. Covoare lungi pe dusumele ca oglinda, cergi acoperind paturile si peretii, perine, fete de masa, stergare deasupra usilor, in jurul icoanelor, fotografiilor, stravechilor farfurii pictate, totul intr-o armonie a culorilor si de un bun gust desavarsite. Florile din covoare au parca aceleasi culori, aceeasi naturalete ca florile din glastre. Si parca sunt vii. Absolut nici una din puzderia de tesaturi ale casei acesteia nu a fost cumparata. "Mie nu mi-o placut sa cumpar, mi-o placut sa fac!", zice Ioana si ma apropie de ele, indeajuns cat sa vad cu cata migala sunt mestesugite. Imi spune ca, doar pentru o singura palma, cativa centimetri patrati dintr-un stergar oarecare, muncea cu acul nopti intregi. Iar aici, pe peretii acestor odai, se afla mii si mii de palme de cusatura... O viata intreaga de femeie. "Pe tate le-am facut pentru barbatu meu, ca sa-i hie drag sa se intoarca in casa noastra. Sa muncesc pentru el, sa-l astept mereu acasa cu tat ce trebuie, pentru mine n-o fost niciodata o povara. O placere-o fost! Sa fac treaba tata zaua, sa hie curat, sa-i pun mancarea pe masa, sa-l descult, sa-i pun apa calda, sa-l agiut sa se spele... Mare bucurie-o fost pentru mine tate astea. Si asa-i si acuma. Nu m-am plans de munca, ca alte femei, si niciodata n-am cerut ceva-n schimb pentru munca mE, adicatelea "eu fac aia, da fa si tu aia"... Mi-o placut in viata sa fac lucruri frumoase, ca sa le vada barbatu meu cand vine acasa. Eu cand am tasut on lucrusor, hie el cat de micut, ma duc de douaj de ori intr-o zi si ma tat uit la el acolo pe parete, ca la ezpozitie. Mi-i drag! Cum sa nu-mi hie drag, daca l-am facut cu dragoste?! Mie tat ce-o fost frumos mi-o fost drag. Si vorba, si lucrurile, si oamenii. Sa hie frumosi, intalegeti? Zaceam cata baietii mei: "Ma, voi cand va-nsurati sa nu-mi aduseti nurori urate! Ca nici nu le las de la poarta sa-mi intre in casa! (rade lasandu-si capul pe spate)..." Eu si la televizor, daca nu-s oameni frumosi, stang. Inchid. Nu ma mai uit. Acuma, nu stiu cum sa va spun, poate ce mi-o cantat mie-n cap la altu poate nu. Da mie mi-o placut asa:... Unu: florile. Aaaa, vaaaai, cat de mult mi-o placut sa le pun, sa le cresc, sa le vad, sa vorbesc cu ele "in fata", ca cu niste oameni!... Doi: firu! Firu de canepa, de cusatura, de tesatura. Firu face totu! Ii primu punct de pornire la tat ce egzista. Firu face panura, camesa, modelu, tat absolutul. Tata frumuseata lumii de la fir incepe. Trei: copiii mei, cei patru. Facuti de mine si barbatu meu, nascuti din corpu meu. M-am salit sa-i tan aproape de sat, de traditai, de tat ce-i frumos. Doi is cojocari, unu-i fierar, are casa chiar aici, in ograda noastra. Fata am purtat-o la scoala, ii bibliotecara in Prundu, da stie a toarce si-a tase la fel de bine ca mine. Cu copiii, eu am gandit asa: ce le-o fost lor drag in viata, o trebuit sa-mi hie drag si mie. Neaparat, totdeauna. Doamne-ti multam, ca-s tati bine. Si patru:... (rade iarasi, cu adevarat fericita) Bun inteles, cel mai mult si mai mult mi-o placut de barbatu meu!..."
Biciul tatalui
Odata cu apusul soarelui, incep sa apara. Vin sa-si astepte tatal: fiica Florica, bibliotecara-tesatoare, Ion si Aurel, fiii cojocari, si Vasile, fiul fierar din casa de-alaturi. Toata ziua-i auzisem barosul enorm, izbind necontenit, ritmic, potcoavele incinse. Vasalica, baiatul de numai doi anisori al fierarului, se azvarle in bratele Ioanei si incremeneste acolo, lipit, nemaivoind sa coboare defel. Acum, pentru Paste, ea i-a facut pruncului un intreg costum popular, fix pe masura lui. Camesa, cioareci, bundita si chiar chimir. Pe acestea din urma, privindu-le, ai putea zice ca-s cusute cu lupa. A avut nevoie de un an intreg, de la Pastele trecut, ca sa le poata termina. Un an intreg, seara de seara, fara intrerupere. La anul, copilul va creste si hainele astea sigur nu-i vor mai fi potrivite, dar cui ii pasa? Ea le-a cusut pentru ca nepotul sa fie frumos acum, in noaptea Invierii. Asta e filosofia de viata a Ioanei Cioncan. Sta in mijlocul tuturor, nemiscata, cu copilul in brate, ca-ntr-un tablou de epoca. Si asteapta. Se vorbeste tot mai des despre El, mai-marele familiei, care trebuie din clipa-n clipa sa-si faca aparitia. Devin din ce in ce mai curios. Cum o fi fiind acest om? Ascultand franturile de amintiri ale fiilor lui, ma straduiesc din rasputeri sa mi-l inchipui. Cu siguranta foarte "sEver". Aspru cu copiii. Asemeni, poate, stravechii bunici Palagica. Un om care "a avut ambitaia pe gospodarie, pe avere", pentru care "cea mai mare valoare la om este munca". Isi scotea copiii de la scoala si-i silea sa mearga cu el la munca, in camp. Pe Florica a batut-o odata cu biciul, fiindca a intarziat zece minute la discoteca. Baietii isi bagau seara perinele sub plapumi "in forma de om care doarme", ca s-o poata zbughi, macar putin, la pupat fete. Erau pedepsiti dur, cu lovituri de bici, daca-i ieseau din cuvant. Straniu insa, fostii copii vorbesc acum despre biciul parintelui aproape cu evlavie. "Nu ni-i rusane cu nimic din ce-o facut tatal nostru", zic toti, vorbind intre ei, fara sa le pese ca eu sunt de fata, amintindu-si razand ca nu-l puteau uri nicicum dupa o asemenea bataie, ca parca nici el nu-i batea cu dusmanie, ca de fiecare data, abia asteptau sa se nimereasca pe-acolo mama, care-i scotea din "ghearele" parintelui, doar prin simpla ei aparitie. Ioana zambeste intelept deasupra tuturor. Dreapta ca o statuie, tinand in brate pruncul. Zambeste parca mai sobra, mai rezervata decat pana acum, cand fiii ei nu au fost de fata. "Nici mie nu mi-o fost rusane", spune intr-un tarziu, privind undeva in departare, prin fereastra deschisa. "Am fost mandra. Daca mi-ar hi fost macar o secunda-n viata rusane de el, ar hi trebuit sa-mi hie rusane de mine. E-adevarat, o fost un om cam rau la suparare. Nervos. Da n-o facut catra mine cu biciu ori cu palma niciodata. Cand ma vedea, lasa din mana. Ii cadea biciu gios. Ma lua in brate. Pupa copiii, ii cuprindea pe tati in bratele lui. Ori se ducea in grajd si tragea o bataie la vaca, pe tacute, si desi n-am vazut asta, da cred ca acolo, in grajd, el planjea. Planjea ca nu-si putea stapani supararile..."
Intalnirea
Il vad venind peste campuri. Pentru barbatul acela care se intoarce acum catre casa, a fost scrisa candva o romanta: "Esti un inger/ Esti un crin/ Esti amorul meu deplin/ Nimica nu-i in lume/ Atata de frumos/ Ca ochii tai, iubite/ Tu, ce te uiti in jos..."
Il vad in departari. Un om intr-o camesoaie alba, venind greoi. Intr-o mana tine o sapa, in cealalta, un buchet mare de flori de camp. Nu-i pot distinge chipul, dar,... totusi,... parca e altfel decat mi-l inchipuiam! Altfel decat cel din istoriile Ioanei. Barbatul care se apropie pare batran. Parca prea batran, prea slabit. Un om incovoiat, pasind ostenit, incet, cu capul in pamant. Abia cand intra in curte isi ridica ochii intunecosi, adanci, si le zambeste stins tuturor. Fiii se bucura de la distanta. Ar vrea parca sa-l mangaie cu privirea ocrotitor. Barbatul ii da florile femeii. I le intinde simplu, timid, fara a o privi si fara a rosti nici un cuvant. Un om imbatranit de munca, de osteneala, un chip resemnat, cu colturile gurii lasate in jos si obrazul acoperit de tepi lungi. Acesta sa fie, oare, printul din povestea de dragoste a Ioanei? Transfigureaza iubirea intr-atat o infatisare omeneasca? Ma uit la Ioana. Ea este cu adevarat fericita. O bucurie reala, concreta, ii lumineaza vizibil faptura, ochii albastri, ba chiar si pielea obrazului. Isi ia barbatul in brate. Ii culca capul la pieptul ei. Il saruta pe frunte, ca pe-un prunc intors de departe. Il ia pe dupa umeri si-l duce in casa. Il calauzeste grijulie din urma, iar el se lasa purtat cuminte, fara impotriviri. Ii explica la ureche pentru ce am venit. Dispare o vreme cu el intr-o alta odaie, ca sa-l spele, sa-i schimbe hainele, sa-l primeneasca. Cand se intoarce, Vasale este un alt om. Ghicesti in el ceva din clocotul si frumusetea de-altadata, de cand statea semet pe o stanca cu streasina sprancenelor peste ochi. Se aseaza in capul mesei, incrucisandu-si pe piept bratele ciolanoase, si asteapta tacut. Stapanul casei, marele tata, s-a-ntors...
Abia acum aflu ca astazi este ziua de nastere a Ioanei. Implineste 66 de ani. De ce nu mi-a spus? Deodata, pricep si cadourile copiilor, venirea lor entuziasta, asteptarea intoarcerii tatalui. De ce nu mi-a spus si mie, inca de dimineata? Ioana ridica din umeri, razand. "De ce sa zac, daca pentru mine fiecare zi dintr-un an ii parca zaua mE? Pentru mine, tate zalele ce le petrec langa barbatu meu, langa copiii mei, is parca zale de sarbatoare. Nu fac diferenta. O zi in casa asta, langa omu meu, ii de fiecare data, tot mereu, cea mai frumoasa zi din viata me."
Imi iau curaj si-l intreb pe Vasale cel obosit si tacut, cum se simte un barbat inconjurat de atata iubire, transformat de nevasta, intr-un print din povesti? Vasale ia de pe masa un pahar plin cu vin si-l ridica in aer a-nchinaciune. Cu ochii-n pamant vorbeste parca citind dintr-o biblie nevazuta: "De dimineata si pana sara, in fiecare zi, eu ma rog fierbinte la Dumnezau, ca dac-o hi sa ne ducem la Dansu, sa ma ieie pe mine intai. Asa ma giudec mereu: ca fara dansa n-as mai putea sa traiesc nici o zi mai departe. Or m-as chinui tare rau. In patrujsase de ani, eu nu am strans in brate nici o alta femeie. Femeia asta, Ioana, o fost si este dragostea mea..."
Copiii si parintii sunt in jurul mesei, cu paharele ridicate. Jos, la marginea cerului, soarele a apus. Undeva, intr-un sat de pe valea Bargaului, pentru Ioana Cioncan se mai sfarseste o zi. O zi frumoasa, de primavara, ca toate zilele din viata ei.
(Fotografiile autorului)