Elogiu taranului roman
Sever Ursa
- Profesor din comuna Maieru, judetul Bistrita-Nasaud -
"Oricat s-ar schimba lucrurile,
ceva din noi este mereu intors
cu sufletul catre sat"
Valul de schimbari care a cuprins satul romanesc, pe calea integrarii sale europene, nu seamana cu o poveste de dragoste. S-ar putea ca efortul de innoire sa dea o lovitura de gratie civilizatiei traditionale, strivindu-i total personalitatea si exceptia, dupa tristul model occidental. S-a spus, in trecere, ca ministrul Agriculturii, Gheorghe Flutur, ar fi intocmit o strategie de salvare a traditiilor taranesti. Ni s-a parut extraordinara aceasta initiativa, dar, din pacate, rezultatele intarzie sa apara. Mult mai "consistenta" este speranta ce vine chiar din zona satului romanesc, din partea "luminatorilor" lui, primari, preoti, profesori, sateni, de a salva ceea ce a mai ramas de salvat. Experienta din comuna Maieru, judetul Bistrita-Nasaud, poate servi multora ca exemplu. Comuna a unor traditii bogate, cu primar iubitor de cultura, cu multi copii la scoala si sute de cititori-tarani in biblioteca, Maieru este si taramul paradisiac in care a copilarit Liviu Rebreanu, o amintire care obliga si motiveaza intelectualitatea de astazi a locului, condusa spiritual de un om de exceptie, Sever Ursa.
Tanar dascal de limba si literatura romana, absolvent al Universitatii din Cluj-Napoca, in urma cu aproape 50 de ani, a renuntat la catedra universitara de asistent, pentru a se intoarce in satul familiei sale, Maieru. Veritabil "luminator", in buna traditie transilvaneana, Sever Ursa nu s-a multumit doar cu tinerea orelor de romana, ci a luat pe cont propriu lupta pentru conservarea traditiilor. A infiintat muzeul etnografic "Cuibul visurilor" si a pus pe harta Europei, prin turnee si zeci de premii la festivalurile internationale, puternicul ansamblu folcloric "Cununa". Ursa isi petrece si azi, tot timpul, la muzeu, ca ghid, explicand strainilor cum au reusit romanii, de-a lungul multor veacuri de opresiune nationala, sa creeze cele mai frumoase costume si obiceiuri din Europa. Domnul Flutur, daca intr-adevar doreste sa faca ceva pentru conservarea traditiilor taranesti, ar trebui sa faca mai intai o vizita la Maieru.
"Cu totii facem prea putin pentru
a opri rostogolirea spre prapastie
a obiceiurilor si datinilor romanesti"
- De o jumatate de secol, sunteti un fel de paznic de far al traditiilor taranesti. Dar marile preschimbari catre care este impins satul romanesc vor ajunge chiar si in Maieru. Ce-i de facut, domnule Sever Ursa?
- In zilele noastre, si satul are motive de neurastenizare, motive de stres aproape ca si orasul. Schimbarea actuala de optica a taranului roman care, secole la rand, a respins schimbarile, ma intriga, dar nu ma dezarmeaza. Incerc sa inteleg, fiindca eu il vad inca pe taranul roman asa cum l-a descris Rebreanu, la intrarea in Academia Romana. "Am fost si vom fi neam de tarani", a spus atunci marele romancier, in discursul de receptie. Si cred acest lucru. Oricat s-ar schimba lucrurile, ceva din noi este mereu cu sufletul intors catre sat. Nu dintr-o nostalgie bolnavicioasa, cum s-ar spune, ci dintr-o logica de fier a sufletului romanesc. Taranul a fost si va ramane omul naturii sale, omul pamantului sau. Stau deseori de vorba cu taranii din Maieru. "Cum iti explici dumneata, bade Ioane", il intreb pe eternul erou al lui Rebreanu, "schimbarea asta de astazi"?, si Ion imi raspunde: "Apoi, domn profesor, toate se-nvart, ca-ntr-o roata a vietii. S-ar putea ca odata si-odata, sa vie vremea cand oamenii sa pofteasca si sa doreasca a trai cum au trait stramosii nostri. Sa-mbrace hainele de in si de canepa, in care au fost imbracati ei. Sa-si bucure sufletul cu cantecele pe care le-au invatat de la ei. Astazi, Doamne fereste, domn profesor, e-o nauceala de nu se mai poate intelege nimic. Discoteca asta afurisita a incercat si a reusit sa sufoce totul. Cantecele noastre de hore nu mai sunt, avem dansuri labartate straine, suntem in tara manelelor". Exista o durere vizibila pe fata lui Ion cand spune asta.
- Ion nu stie ce-i de facut, dar autoritatile locale, judetene sau centrale stiu? Lefegiii din Ministerul Culturii stiu?
- Cu totii facem prea putin pentru a opri rostogolirea spre prapastie a obiceiurilor si datinilor romanesti. Autoritatile asista cu indiferenta cum ni se iau din fata ochilor cojoacele vechi, sculpturile in lemn, icoanele pe sticla, lazile de zestre - care apuca mereu aceeasi directie: Vest.Si raman casele goale, si babele si mosnegii sunt prostiti pentru cativa euro, si-si dau aceasta avere. Uneori, chiar taranii isi distrug lucrurile vechi. Elevii mei au intalnit o batrana care-si ducea la Somes, intr-o pereche de desagi, blidele vechi si stergarele de demult, sa le arunce pe apa, ca se mutase in casa noua. "No, ca nu-mi mai trebuie, m-am saturat pana-i lumea de ele...", a spus ea copiilor. Exista si o ignoranta a unora dintre ei, pe care n-o inteleg. Credinta mea este ca, daca ramaneam noi insine, cu toate ale noastre, poate eram mai buni pentru Europa. Ca tot Ion al nostru mai zice: "Domn profesor, om intra noi cum om intra in Europa aceea, dar, vai, greu ne-a fi cand o sa iesim! Cand va fi sa ne intoarcem, caci ne vom intoarce intr-o zi, nu vom mai gasi nimic, daca astazi lasam viata noastra sa se piarda". Orice ar fi, raman optimist, cu toate ca autoritatile nu mi-au raspuns la nenumaratele memorii pe tema taraneasca. Sa se stie insa ca, atata vreme cat voi trai, ma voi opune destaranizarii tarii. Mai sunt batrani, mai sunt case vechi si frumoase in sate, mori de apa, ritualuri agricole; mai sunt dascali si preoti, mai sunt chiar tineri tarani care lupta pentru cauza asta. Si-or mai fi poate si autoritati care sa simta raspunderea, dogorindu-le-n ceafa.
"Cine va investi in traditii si
mestesuguri se va imbogati,
caci Ue asteapta de la noi
lucruri originale, specific romanesti"
- Sunteti martor direct al transformarii satului traditional. Cum se petrec schimbarile de care ne temem atat de mult?
- Primul dispare portul taranesc. Pana si palariile taranesti cu borurile largi, de pe Valea Somesului, nu se mai fabrica. Odata se fabricau la Oradea. Apoi, productia lor s-a mutat in Ungaria. Dar nici acolo nu se mai fabrica. Toata lumea isi vede de intrarea in Europa, daca se poate in pielea goala. Nu este incurajat mestesugul tesaturilor taranesti, care ar putea aduce profit mare oricarui investitor: panzele de in si de canepa, atat de pretuite de croitorii occidentali. Cine va investi in traditii si mestesuguri se va imbogati, caci Uniunea Europeana asteapta de la noi lucruri originale, specific romanesti. Oamenii cu bani sa stie ca femeile din sate mai tes si astazi panzaturi pentru copii, din dragoste pentru ei, le fac cate un costumas, ca sa-si aduca aminte cum au fost batranii lor, dar, daca afaceristii onesti sau statul nu vor interveni, va pieri curand si aceasta amintire. Lumea este bulversata de aceasta noutate zilnica a urbanizarii, care are si ceva bun in ea, bineinteles, dar se face cu totala lipsa de grija pentru traditie. Nu se face ceva fundamental, structural. Nu exista un program national de incurajare a traditiilor in general, si in special a portului taranesc. Insist asupra portului, pentru ca portul este monumentul national al romanilor, iar, dupa cum se stie, forma imbracamintii omului ii influenteaza si comportamentul. Un taran imbracat in port, macar duminica, la biserica, va sti ca apartine unei colectivitati unitare, distincte, de vechime neintrerupta, creatoare de demnitate si de orgolii: "Cine-i ca noi?". Statul, in primul rand, ar trebui sa intervina pana nu e prea tarziu, prin instrumentele lui operationale, scoli, case de cultura, pornind o campanie de conservare a costumului popular.
- Macar de-ar avea fiecare sat muzeul sau, asa, ca in Maieru...
- Muzeele nu sunt destul pentru a opri haosul din jurul taranului roman. Trebuie o politica de stat, ca in Norvegia, de exemplu. Vazandu-ne pe noi imbracati in costumele taranesti de pe Somes, la un festival din Oslo, in 1972, seful juriului a spus ca noi, romanii, meritam medalia de aur, numai daca pasim pe strazile lor, fara sa mai dansam pe scena. Impresionate de finetea si frumusetea portului romanesc, autoritatile norvegiene au dezgropat costumele stravechi de vikingi, revigorand mestesugul crearii lor. De atunci, in ziua de 2 iunie, fiecare norvegian se imbraca in costum de viking si coboara in piata cetatii, a oraselului in care traieste, in cadrul unui festival al portului stramosesc. Este festivalul unei intregi natiuni, nu al unor grupuri instruite special sa faca figuratie.
"Sa se activeze sociologii,
ca pe timpul lui Dimitrie Gusti"
- Daca s-ar face asa ceva la noi, s-ar spune ca a reinviat "Cantarea Romaniei".
- O zi a portului romanesc n-ar avea nimic de-a face cu defunctul festival ceausist, ci ar cuprinde ceva mult mai nobil: manifestarea publica a sufletului, inca viu, al satului nostru, pe care nu-l vrem pierdut. Indiferenta autoritatilor ma doare, iar daca-i intalniti pe cei din ministere, sa le spuneti ca gasiti pe unde treceti ("Formula As" bate tara-n lung si-n lat) aceasta extraordinara dorinta vie a unor tarani ca mine, de a mai face, cat ne lasa puterile si varsta, tot ce e necesar pentru a intoarce datinile strabune. Mai sunt inca luptatori pasionati la Bistrita si la Nasaud, ca si in cele mai vechi sate (ca sa vorbim numai de judetul nostru), care duc activitatea cu bani foarte putini, adesea pe cont propriu, fara sprijin central, fara strategie nationala, fara recompense din partea nimanui.
- Sa presupunem ca la Bucuresti s-ar pune la punct o strategie de salvare a taranilor si a traditiilor rurale, iar dvs. ati fi angajat ca sfetnic in acest program. Care ar fi primul sfat pe care l-ati da?
- In primul rand, sa stea de vorba cu batranii, ca ultimii cunoscatori ai traditiei autentice. Apoi, sa se activeze sociologii, ca pe timpul lui Gusti, sa se constituie echipe de studenti care sa investigheze sistematic cultura satului romanesc: cantece, jocuri, obiceiuri, port etc. Apoi, as propune introducerea in programa scolara si studenteasca a unor cursuri speciale de estetica populara, de traditii si foclor. Sa fie ore speciale, cum sunt orele de religie, caci o religie este si asta - a ne pastra ce-am avut mai bun pe lume. In zona arhitecturii, as introduce 10-15 modele de case taranesti in fiecare zona, sa avem stiluri unitare, inspirate din traditiile locale, nu case din prefabricate, decorate cu faianta de baie si acoperite cu tabla sclipicioasa ca staniolul. As institui concursuri si premii consistente la nivel local, zonal, regional si national: cel mai frumos costum vechi, cel mai frumos colind de iarna, cel mai frumos obicei agrar, cel mai frumos cantec de leagan, cea mai frumoasa ghicitoare sau cel mai frumos proverb, cea mai frumoasa rugaciune (in afara celor din cartile bisericesti), cea mai frumoasa casa noua construita in stil traditional, cea mai frumoasa nunta etc.
"Pana la urma, tocmai ceea ce
ne inspaimanta mai mult,
integrarea europeana,
ar putea aduce salvarea taranului roman"
- Cand obsesia nationala a devenit integrarea europeana, credeti ca mai poate fi privit taranul drept "talpa tarii"?
- La casele vechi, exista o barna care se punea la inceput, o "talpa", dupa care se orienta apoi numarul camerelor. Orice casa incepea cu "talpa". Si Uniunea Europeana este o casa, a multora, dar si a noastra. De ce n-ar fi taranul roman talpa acestei case? Macar a incaperii rezervate Romaniei. Credinta a disparut in Europa. O va reinvia taranul roman. Traditiile sunt duse. De ce n-ar veni Ion al nostru sa le arate francezilor, olandezilor sau italienilor, asa cum le-a aratat norvegienilor, frumusetea lucrului vechi? Agricultura taraneasca, natural ecologica, daca putem spune asa, ca si semintele si rasele locale au disparut in Vest, dar stim ca se incearca resuscitarea lor. Un rol esential in repunerea Europei agricole pe picioarele ei sanatoase de altadata l-ar putea avea chiar micile noastre gospodarii taranesti. Ca sa nu mai vorbim de valorile artistice, de cultura taraneasca originala, cu care vom imbogati mozaicul european. Pana la urma, tocmai ceea ce ne inspaimanta mai mult, integrarea europeana, ar putea aduce salvarea taranului roman. Romanii vor descoperi ca europenilor le place mai mult de noi asa cum suntem, nu cum ne maimutarim, imitandu-i pe dansii. Poate ca, in loc sa ne deznationalizeze, europenii ne vor forta sa fim noi insine, sa ne intoarcem la valorile noastre, sa nu repetam greseala lor de a-si fi pierdut traditiile, obiceiurile si satele. Ei vor dori sa vada autografele noastre pe toate lucrurile cu care intram in Europa, numai asa ne vor recunoaste ca parteneri.
Ion Longin Popescu