"Drumul catre Nicolae Steinhart a fost mai intai drumul catre Manastirea Rohia, pe care am cunoscut-o inainte de a-l cunoaste pe Parintele. Un drum serpuit care urca printr-o padure, pe-un deal. Mergeam acolo in copilarie, cu mama. Era un decor care mi se parea de basm, ireal. O padure mereu transformata de anotimpuri, adanca, batrana, plina de soapte si de mister. De fapt, si acum, de cate ori merg acolo, am perceptia aceea, a copilului, extraordinara. Mergeam cu mama de mana si ma uitam in sus. Cerul, copacii... Rohia era in alta lume. Iubeam drumul pana acolo, dar si bisericuta cea veche de la capatul lui, calugarii. Clopotele care se auzeau pana la marginea lumii. Nu stiam pe atunci ca voi deveni poet, dar stiam ca voi deveni preot si ca drumul meu este legat intr-un fel de manastirea aceea ireala. Anii au trecut, am crescut, dar magia acelui spatiu de la Rohia m-a insotit pretutindeni. Reveneam uneori, atunci cand simteam nevoia sa ma incarc. Apoi, intr-o buna zi, pe cand eram elev de liceu, la Beclean, pur si simplu, intr-un moment de revelatie, sau poate de premonitie, am fugit la Rohia, hotarat sa las totul in urma, sa raman pentru totdeauna acolo, sa-mi caut drumul. Acolo era staret parintele Serafim, un mare duhovnic, de care aveam sa ma leg sufleteste pentru totdeauna. Si mai erau ceilalti frati, unii de o extraordinara calitate sufleteasca, si mai ales, era biblioteca aceea care avea ulterior sa devina faimoasa si care ma atragea ca un magnet. Cred ca aceasta biblioteca era cea mai importanta din Transilvania la ora aceea. Rohia era o lume in afara lumii, o enclava spirituala care avea in centrul ei o biblioteca. Cine ar fi putut rezista tentatiei? La timpul acela, publicasem deja poezie, scriam, luasem cateva premii, incat decizia mea de a fugi la Rohia a fost o surpriza pentru multi dintre cei care ma cunosteau. Am stat acolo doar cateva luni. Intr-o buna zi, a venit dupa mine militia, dar si inspectorul de romana, un om extraordinar, care avea sa ma ajute mult dupa aceea. M-au convins sa ma intorc in lume si am facut-o cu inima indoita, pentru ca ma desparteam greu de locul acela, de parintele Serafim, de biblioteca, de tot. In realitate, o parte din mine a ramas acolo, si am stiut intotdeauna ca o sa ma intorc cumva, intr-o zi."

O intalnire astrala

"Era in anii `80, si la Beclean exista un cenaclu literar foarte bun, numit "Saeculum", al tinerilor scriitori din Ardeal. Veneau scriitori de la Brasov, de la Cluj, chiar si de la Bucuresti, era o efervescenta intelectuala si poetica extraordinara, pe care o savuram din plin. Ei bine, printre toti aceia care veneau acolo, erau si doi fosti puscariasi: Teohar Mihadas, un poet extraordinar, si Nicolae Steinhardt, care era deja in manastire, calugar. Asa l-am cunoscut eu pe parintele Nicolae. A fost o legatura care s-a creat intre noi la prima vedere, ca si cum ne-am fi asteptat, ca si cum ne-am fi cautat. Am simtit ca avea sa-mi schimbe cumva destinul. Rohia ne lega deja intr-un fel, era o punte intre noi, pentru ca el fusese calugarit de parintele Serafim si pentru ca acesta ii vorbise deja despre mine, copilul-poet Ioan, care fugise din liceu ca sa vina la manastire. Acum Steinhardt era imbracat in straie calugaresti, arata ca un calugar, doar ca nu vorbea ca un calugar. Si, mai ales, nu privea ca un calugar. Avea o stralucire in ochi, o cautare, o viata, o curiozitate si o participare cum n-am mai intalnit niciodata. Un magnetism extraordinar. Interventiile sale la cenaclu erau transante, fine, dar si spectaculoase. Nu te-ai fi asteptat de la un calugar la interventii de o asemenea forta. Ce sa mai spun? Ne-am imprietenit din prima zi si am ramas prieteni pentru totdeauna. El scria mult. Eseuri, cronici literare, recenzii. Eu stiam ce scria, dar cu toate astea, cand l-am cunoscut mi-a facut o impresie extraordinara. Avea asa, o neliniste, un murmur interior, o efervescenta fantastica a vorbirii si a privirii, il interesa totul, de la ultimele descoperiri din fizica cuantica, din matematica, biologie, nu mai vorbesc despre literatura si teologie. Era un spirit erudit, neastamparat, iute, foarte viu, foarte curios, foarte dinamic. Spuneam in gluma: "Parinte, daca la Rohia s-ar organiza un concurs de alergari, atunci dvs. cu siguranta ca ati fi alergator de maraton", si el radea. De fapt, pentru mine, intalnirea cu Nicolae Steinhardt a fost una astrala, care mi-a schimbat viziunea asupra lumii pentru totdeauna. El simtise cautarea mea, nelinistea mea, cu instinctul... cautatorului. El insusi era un cautator nelinistit. Pana la intalnirea cu el, eu ucenicisem pe ici, pe colo, dar eram haotic, rataceam intre poezie si credinta, cu dezinvoltura celor 22 de ani pe care-i aveam. El mi-a deslusit cumva drumul. Avea aceasta vocatie, a maestrului, dar eu simteam intre noi legatura, in primul rand sufleteasca. Si pe viata! M-a vegheat intotdeauna, s-a interesat intotdeauna de ceea ce faceam si ceea ce eram, a fost langa mine mereu, apoi langa mine si familia mea, pe care indraznesc sa cred ca a iubit-o, caci a facut fata de noi niste gesturi extraordinare."

Omul care vorbea cu Dumnezeu

"Parintele Nicolae avea o forta a credintei pe care o simteam aproape fizic atunci cand eram langa el. Era un sentiment coplesitor. Convertirea lui Nicolae Steinhardt la ortodoxie a fost un gest de o superba sinceritate, un gest izvorat dintr-o credinta absoluta, si aici isi avea izvorul forta sa. Povestea mereu despre sunetul clopotelor de la biserica din cartierul copilariei sale din Bucuresti, Pantelimon, si despre fascinatia lui pentru sunetul lor. A fost primul pas catre ortodoxie. "Sunt indragostit de ortodoxie si de poporul roman", asa spunea si o spunea intr-un fel in care nu puteai sa nu-l crezi. Mostenise aceasta dragoste fata de Romania si de la taica-sau, Oscar Steinhardt, care era un mare industrias evreu, dar foarte bun roman. Luptase la Marasesti, fusese decorat cu Virtutea Militara, intelegea si iubea Romania si transmisese aceasta dragoste pentru tara, si familiei sale. Parintele Nicolae Steinhardt, la randul sau, iubea Romania si o intelegea intr-un fel in care poate nu o fac multi romani, avea o aplecare superba asupra valorilor romanesti, de o profunzime si o intelegere care isi aveau radacinile tocmai in originea sa. A scris niste texte fundamentale despre Mesterul Manole, despre Miorita, iar scrierile sale contin duhul acela, inefabil, romanesc cu atat mai impresionant cu cat el era evreu. Convertirea lui a fost una completa, totala, de o sinceritate de cristal, devotata, fara sa pastreze nici o rezerva, nici un loc ascuns. De aceea, atunci cand vorbea despre Iisus, despre Dumnezeu in general, sau atunci cand se ruga, avea o forta fantastica, pe care o simteai, aproape materiala. L-am auzit uneori rugandu-se - caci respecta cu mare strictete randuiala manastirii - si era ceva coplesitor. De multe ori l-am insotit la miezonoptica si rugaciunile lui erau zguduitoare, pur si simplu vorbea cu Dumnezeu. Statea ingenuncheat in altar si striga, era ca un personaj din Vechiul Testament, scotea rugaciunea din adancurile fiintei sale intr-un mod care te rascolea. Dumnezeu era o persoana pe care el o vedea, cu care vorbea. Avea un fel de disperare in felul de a se ruga, cum nu am mai vazut niciodata la nimeni. Toti cei care l-au auzit rugandu-se, fie ei monahi, prieteni sau oameni simpli veniti la manastire, au fost socati de puterea cu care el se ruga. Impresionati si uimiti, fratii mai tineri din manastire spuneau: "Daca nici pe parintele Nicolae nu-l aude Dumnezeu, atunci pe cine sa auda?"."

Botezul

"Momentul hotarator s-a petrecut in cei patru ani de puscarie politica pe care i-a facut. Fusese condamnat odata cu restul "grupului Noica", pentru ca refuzase sa depuna marturie impotriva lor. In afara de Noica, erau in puscarie cu el Dinu Pillat, Alecu Paleologu, Al. O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova... Cu verticalitatea lui, el n-ar fi putut niciodata sa faca ceea ce-i cereau organele de partid si de stat. A preferat sa se duca la puscarie, decat sa comita pacatul moral al tradarii. Isi jurase sa infrunte toate acestea cel putin cu demnitate, daca nu cu curaj. A trecut prin penitenciarele din Aiud, din Gherla... Destinul a facut ca in puscarie, la Jilava, sa-l cunoasca pe parintele Mina Dobzeu, un duhovnic de elita, condamnat si el de comunisti, pentru ca avusese curajul sa li se opuna. Alaturi de parintele Mina Dobzeu, avea sa treaca prin Taina Botezului. S-a petrecut in 15 martie 1960. Nicolae Steinhardt a fost botezat acolo, in puscarie, intr-o celula aglomerata, cu paturi suprapuse. A fost pentru el intalnirea cu Dumnezeu, punctul culminant al vietii lui, varful mistic al existentei sale, iar calugaria, 20 de ani mai tarziu, a fost desavarsirea acestui botez. Dupa asta, credinta l-a tinut in picioare, n-a abdicat niciodata de la ceea ce credea. Puscaria n-a reusit sa-i modifice reperele si idealurile. Vedea monahul inzestrat cu calitati aproape ostasesti, curajos si drept. De altfel, cand a devenit el insusi monah, avea sa fie un monah deosebit, care iesea din tiparele traditionale, care uneori chiar soca prin ceea ce facea si ceea ce spunea. Avea asupra crestinismului o viziune foarte vie, foarte proaspata, spunea mereu ca Iisus a venit printre oameni, nu ca sa intemeieze o noua religie, ci ca sa-i trezeasca, sa-i scoata din prejudecati, din certitudinile facile, ca sa-i zgaltaie, ca sa le aduca aminte cine sunt. Nu-i placea fanatismul fundamentalist, habotnicia stramta, golita de sens si de inima, nu-i placeau limbajul standardizat, contabil, platitudinea ecleziastica, stereotipia, iar predicile sale de la Rohia erau total nonconformiste, originale, stralucitoare prin abordari si prin felul in care ieseau din tipare. Stralucirea lui venea din interior."

In pustia inverzita a Rohiei

"Parintele Nicolae a vrut sa fie un simplu monah, a vrut pur si simplu sa plece din lume la Cristos. Nu l-a interesat nimic altceva decat mantuirea, salvarea, s-a dus liber, neconstrans, "in pustia inverzita a Rohiei", cum spunea el. A cautat mult pana sa aleaga Rohia, tocmai pentru ca era un loc indepartat si linistit. De fapt, Noica a fost cel care i-a spus despre Rohia, stiind ce cauta el. Vazuse multe manastiri, dar toate i se parusera prea expuse, prea vizitate, el voia ceva in afara lumii. Pentru el, contopirea cu Cristos era ceva foarte concret, foarte direct. Felul in care s-a petrecut totul era pentru el o dovada ca acesta e drumul. Chiar si felul in care s-a petrecut calugarirea lui a fost un semn. Trecusera 7 ani de cand calcase pentru prima data la Rohia, si 20 de cand fusese botezat de parintele Mina Dobzeu. El tot venea pe la Rohia, iar pleca si iar venea. Ii spusese de mai multe ori parintelui Serafim ca ar vrea sa se calugareasca, dar... lumea era prudenta cu asa ceva. Stiu chiar de la parintele Serafim ca existau niste reticente. Intr-o buna zi, parintele Serafim, care stia despre dorinta lui Steinhardt de a se calugari, se imbolnaveste foarte grav, este diagnosticat cu cancer si internat in spital la Baia Mare. Parea ca nu mai are mult de trait, medicii nu-i mai dadeau nici o sansa. Ei bine, parintele Serafim ii promisese lui N. Steinhardt ca il va calugari si nu a vrut sa moara, inainte de a-si tine promisiunea. Asa bolnav cum era, a plecat din spital la Rohia, special pentru acest lucru. L-a calugarit. Apoi s-a intors in spital ca sa moara, numai ca dupa aceasta intamplare, printr-o minune, boala lui a disparut, si pana astazi, parintele Serafim este in viata, si unul dintre cei mai mari duhovnici ai acestei tari. Drumul lui Steinhardt pare jalonat, insemnat de la inceput pana la sfarsit. Copilaria cu clopotele, fascinatia intelectuala pentru ortodoxie, presimtirea drumului, puscaria si botezul, Rohia si calugaria, parca totul a urmat o anume ordine, parca totul a fost pregatit anume de Dumnezeu, pentru ca el sa ajunga acolo unde trebuia."

Biblioteca

"Chiar daca s-a calugarit, el niciodata nu a abdicat de la ceea ce era el ca intelectual si niciodata nu a abandonat literatura sau mai bine zis scrisul si cititul. Nu vedea nici o contradictie intre literatura si credinta. Cand a venit la Rohia si-a adus acolo toate cartile, ba mai mult decat atat, a atras carti din multe alte surse, de la prieteni. Noica, de pilda, a donat foarte multe carti bibliotecii manastirii, si datorita celui care devenise "parintele Nicolae", au ajuns la Rohia cartile lui Eliade, ale lui Cioran, ale lui Eugen Ionescu, ale Sandei Stolojan. Exista la manastire un "colt secret", despre care nu stiau prea multi, si de unde si eu i-am citit pe scriitorii exilului si alte carti puse la zid de regimul comunist. Pe urma, parintele cumpara el insusi carte in numele manastirii, in asa fel incat biblioteca aceea era un adevarat paradis si un fel de inima a manastirii, in care se afla si el, parintele Nicolae. Veneau sa-l vada si sa vorbeasca cu el prieteni, intelectuali din Bucuresti, din Cluj, de pretutindeni, si el era mereu fericit sa-i revada, desi s-a intamplat ca printre ei sa se afle si cate un turnator la securitate. Asa se face ca pana la urma, manuscrisul prim al "Jurnalului fericirii" i-a fost confiscat. Cineva l-a turnat. Ei, biblioteca Rohiei era deja faimoasa si el era fericit in mijlocul cartilor si al manastirii. Langa biblioteca era chilia lui in care am fost de atatea ori, in care am petrecut atatea nopti, vorbind, scriind, citind impreuna cu el, in care de fapt s-a petrecut totul. O chilie simpla, in care avea numai cateva carti, coltul de rugaciune si aparatul de radio. Radioul era foarte important, pentru ca asculta muzica clasica, era un impatimit al muzicii clasice, si apoi mai era Europa Libera, pe care o asculta fara sa faca din asta un secret, fara teama, dar si fara ostentatie. Nu era o fronda, era o necesitate pentru un om ca el. Avea acolo reviste literare, alaturi de cartile de rugaciune, era la curent cu absolut tot ce se petrecea in tara si in lume, dar era in acelasi timp foarte ravnitor. Era foarte apropiat de parintele Serafim, staretul manastirii, cel care il calugarise, dar fara indoiala, Steinhardt starnea o oarecare nedumerire printre ceilalti calugari, care stiau ca este un fost puscarias politic, stiau ca este un evreu convertit, stiau ca vine dintr-un mediu foarte deosebit de al lor. El era insa bun si prietenos cu toti, unii il iubeau, mai ales cei tineri, care invatau pe langa el limbi straine, literatura sau filosofie. Altii poate ca il priveau ca pe un caz, ca pe o ciudatenie. Am avut uneori sentimentul ca felul acesta al lui de a fi, nonconformist, original, curajos, ii incurca putin pe unii, dar asta nu-i impiedica sa-l admire. Era foarte neconventional pentru un calugar. De exemplu, fratii lui de la manastire, si mai ales vecinul lui de chilie, calugarul Paisie, nu se puteau obisnui cu faptul ca el trebuia sa faca dus de nu stiu cate ori pe zi. Boilerul se tot strica si ei considerau ca obiceiurile de domn de la Bucuresti ale parintelui Nicolae nu se prea potriveau cu manastirea. Odata, cand ne pregateam sa urcam in Lighet, o poiana apropiata, pentru un "taifas", cum zicea el, vine din nou fratele Paisie, de fata cu mai multi, si ii reproseaza dusul. Dar parintele Nicolae, calm, ii pune bastonul in piept si foarte serios il intreaba: "Paisie, ai citit Scriptura?". Paisie tacea nedumerit. "Acolo scrie asa", continua el netulburat, tot cu bastonul in pieptul calugarului, "nu toti sunteti curati!". O clipa de tacere, apoi toti cei de fata au izbucnit in hohote de ras. Cat despre obiceiurile lui neobisnuite pentru o manastire, imi spunea asa: "N-am venit la Rohia sa ma salbaticesc, ci ca sa imblanzesc salbaticia acestei lumi". Dar credinciosii care veneau la manastire pur si simplu il iubeau pentru ceea ce era el. Simteau ca e altfel. I se spunea "parintele Nicolae", desi el nu era preot, era un simplu monah, si e cu atat mai sugestiv faptul ca oamenii simteau nevoia sa-i spuna asa: "parinte". Ar fi trebuit sa vedeti cum s-a strans tara Ardealului si-a Maramuresului la inmormantarea lui, cum au venit taranii de pe vai si de pe dealuri ca sa-l vada pentru ultima data, cum s-au amestecat cu intelectualii veniti de aiurea. Parintele Nicolae era al lor, era cel care ii asculta, ii povatuia intr-un fel al lui, cum nu mai facea nimeni, desi, repet, el nu era consacrat duhovnic. Eu insumi am vazut asta de nenumarate ori, cum veneau si voiau sa vorbeasca numai cu el, desi el avea doar ascultare de bibliotecar si de clopotar. Doamne, cat ii placea sa traga clopotele! Era foarte special, felul in care mergea, felul in care vorbea, gesticula, zambea, totul era deosebit. Era luminos. Ii placea sa se plimbe in natura. De cate ori n-am mers impreuna in Poiana Lighetului, sus, pe cararea de deasupra Rohiei, printre ierburi si printre copaci, vorbind cate-n luna si-n stele. Ni se asezau gandurile acolo, iar deasupra, printre crengi, se vedeau cerul si norii. Vocea lui imi suna si acum in urechi, era smerit si puternic in acelasi timp, privirea lui era in permanenta miscare, tradand extraordinara lui efervescenta interioara. Gesticula amplu. El nu doar spunea, ci el era ceea ce spunea. In cartea pe care am scris-o impreuna, "Primejdia marturisirii", este un eseu politic care se cheama "Agonia Europei" si pe care el l-a... vorbit. N-o sa uit niciodata cum a facut-o, atat de inflacarat, incat parea ca nu mai incape in chilie, ca da pe-afara! La fel era atunci cand vorbea despre libertate si, mai ales, despre Iisus. Ardea! "Iisus ne vrea liberi, Ioane, liberi." Si el era un om liber."

Fotograme

"Vorbea despre Iisus ca despre un prieten, il simtea ca pe un prieten, iar prietenia ca pe o mare virtute crestina. Iisus pentru el era uman, apropiat, viu, la Iisus ai acces direct, nemijlocit. Il vedea pe Iisus pretutindeni, mai ales in locurile de chin: intr-o casa plina de copii, unde nu este destula mancare, intr-o puscarie in care nu este libertate, oriunde este greu, zicea: "priveste cu atentie, Iisus este acolo". Iisus era pentru el o persoana concreta, nu o abstractie sau un principiu. Gasea ca ortodoxia trebuie pur si simplu pusa in practica, traita, experimentata, nu doar vorbita si gandita. El asta facea. O traia."

*

"Un lucru fundamental despre el? Atunci cand cineva ii facea un bine, chiar daca acest bine era unul marunt, stia multumi intr-un fel extraordinar. In cuvinte putine, dar atat de insistente, puternice si de sincere, incat te faceau sa plangi. Iti intorcea inmiit bunatatea. Uneori, atunci cand ii citeam scrisorile, eu plangeam.
Viata lui a fost ca o cometa. A ars. Si asta, in multe feluri, numai ca astazi, memoria lui este oarecum incompleta, din punctul de vedere al criticii literare, dar mai ales a ceea ce a fost el pentru ortodoxia romaneasca. Biserica nu l-a valorificat niciodata pe parintele Nicolae Steinhardt asa cum ar fi meritat. Povestea fabuloasa a acestei convertiri, biografia sa, statura sa culturala, predicile sale extraordinare, care sunt unice in peisajul ortodox, toate acestea au fost un dar de la Dumnezeu pentru Biserica Ortodoxa Romana, un dar care a fost aproape ignorat, din motive pe care nu vreau sa le comentez, si care poate nici nu mai conteaza acum. De la Antim Ivireanul, ortodoxia romana nu a avut o lucrare mai valoroasa decat cartea lui de predici, si nu am auzit pana acum sa se studieze aceasta carte in facultatile de teologie. E pacat, pentru ca Biserica ar fi putut castiga enorm de pe urma acestui mare intelectual crestin care s-a convertit la ortodoxie."

Epilog

"Mergeam la Rohia des, era un drum care facea parte din mine. Dimineata lucram cu el la carte sau la altceva, dupa-amiaza ne plimbam pe sus, vorbind despre tot. Manuscrisele cu corecturile lui le pastrez si imi amintesc fiecare zi in care-au fost facute. Acum merg la Rohia intr-un fel pe care aproape nu-l stiu rosti. Merg mai mult la Rohia amintirilor mele, la Rohia copilariei mele, la Rohia vorbirilor cu parintele drag al inimii mele, Nicolae, pe care aproape ca-l pot vedea pe carari. Chilia nu mai seamana cu ceea ce a fost, bisericuta cea veche a manastirii nu mai exista. Acolo se ridica acum o catedrala!, totul s-a schimbat. Nimic nu mai seamana cu Rohia "mea", in afara de un singur lucru: aerul, cerul, "taina", un "ceva" de nespus, ceva inefabil, care apartine locului. Pentru ca Rohia nu a fost pusa acolo de oameni, ci de Dumnezeu. Uneori, nu mai recunosc nimic acolo. Atunci mi se face un dor naprasnic de Parintele."