- E si frumos, dar si greu. Cui nu-i place sa fie flatat, laudat, oprit pe strada sau in tramvai, pentru autografe? Pe de alta parte, este insa si foarte obositor. Intri intr-un soi de stereotipie. Din fericire, la mine nu s-a-ntamplat. Mereu am simtit un disconfort cand am fost recunoscuta dincolo de scena, e ca si cum vine cineva la tine, da cu degetul si zice: "Ia sa-ncerc si prajitura asta". Desi nu sunt o persoana salbatica sau nesociabila.
- Prajitura cu Liceeni a fost, totusi, grozava. Un succes fulminant pentru anii aceia. Iti mai amintesti gustul ei?
- Momentul Liceenilor a venit cand tocmai ma pregateam sa incep o cariera in muzica. Participasem la vreo cateva festivaluri si la o emisiune foarte la moda pe vremea aceea, care lansa viitoare vedete: "Steaua fara nume". Unde am luat trofeul. Eram o fetita haioasa si foarte naturala. Imi placea sa fac exact ce simteam. Am aparut pe scena cu niste rochite croite de bunica mea, mi-am facut codite fiindca asa mi se parea mie ca e sic... Ei, si acolo m-a remarcat o parte din echipa de realizatori de la Liceenii. Am fost chemata la probe, la Buftea. Regizorul filmului, Nicolae Corjos, zice ca au fost cam o mie de tineri, inclusiv studenti sau absolventi de Atf, care au dat probe. S-au cerut replici din film, iar probele se dadeau in cuplu. S-a intamplat ca eu sa fac echipa chiar cu Stefan Banica Jr., iar cuplul nostru a placut cel mai tare si am fost alesi. Eu eram in clasa a douasprezecea, ma pregateam de bac. Am fost bucuroasa sa incep filmarile, desi, sincer, nu-mi prea dadeam seama ce se intampla si, evident, nici nu puteam sa anticipez succesul. Nebunia s-a declansat dupa premiera care a avut loc in toamna. A fost ceva colosal. De departe, Liceenii a fost pelicula care a avut cea mai mare audienta, in timp record, din cinematografia romaneasca. Iar asta n-o spun eu, ci cronicarii de film. Imediat am inceput sa mergem prin toata tara, cu niste spectacole intitulate tot Liceenii, unde eu si cantam. Ei bine, eram insotiti de politie, se spargeau geamurile de la salile polivalente, oamenii ne rupeau hainele... Nebunie curatai Si au inceput sa curga scrisorile. Mii si mii de scrisori, pe care le am si acum, pastrate intr-un pod. Le-am sortat dupa zone geografice.
- Cum de nu ti-ai pierdut mintile? Aveai doar 18 ani...
- Mi-am pastrat echilibrul in primul rand datorita parintilor mei. Uite, tata, care a facut parte din generatia veche de la Teatrul "Constantin Tanase" (are saptezeci si un pic de ani), unde s-a angajat de la optsprezece ani si a avut mare succes, mi-a spus ca trebuie sa respect pe toata lumea: de la portar si masinist pana la directorul de teatru. Mi-a explicat ca toata lumea merita atentia mea, de vreme ce fiecare dintre oamenii care ma abordeaza intr-un fel sau altul si-a rupt cateva minute din viata ca sa-si exprime admiratia fata de mine. Pentru asta, eu trebuie sa-i respect in mod egal. Pana la urma, asta e telul unui artist: recunoasterea lui, care se oglindeste in ochii si in sufletele celor carora li se adreseaza. Dar fara sa-ti pierzi mintile.
- Dar cand e vorba de sentimente, modifica succesul ceva? O fata-stea, ca si tine, atrage mai mult decat o fata obisnuita, pretendentii se inmultesc. Cum il alegi pe cel potrivit, pe cel sincer, pe cel ce te iubeste cu adevarat?
- Dumnezeu mi-a daruit o intuitie fantastica. Niciodata nu m-am inselat, nici asupra oamenilor, nici asupra situatiilor. Sunt genul de femeie care despica firul in patru, atenta la tot ceea ce se intampla in jurul ei. Mereu m-am dus in directia in care am simtit ca e bine si, repet, nu m-am inselat. De asta, toate relatiile mele, de prietenie sau de dragoste, au fost putine, dar de lunga durata.
- Detii o reteta magica?
- Pur si simplu mizez pe comunicare. Pe dialog. E foarte important sa-ti exprimi sentimentele. Tacerea, frustrarile, banuielile nemarturisite erodeaza relatiile, fiindca intotdeauna ceea ce ai bagat sub pres reuseste, in cele din urma, sa scoata capul la lumina. Nu trebuie sa lasi intrebarile, durerile sau nemultumirile la dospit. Dar sunt impacata cu felul meu de-a fi. Cu bunele si cu relele pe care le implica acest fel al meu de a-mi trai viata. Imi asum total reactiile si starile sufletesti. A spune lucrurilor pe nume e varianta pe care eu, personal, o aleg intotdeauna, in defavoarea ascunzisurilor. De orice natura ar fi ele. Sigur, sunt rare prieteniile in care ii poti marturisi celuilalt absolut orice, dar tocmai de asta cred ca ele sunt un cadou. Vorbesc in cunostinta de cauza. De vreo doi-trei ani, mi s-a intamplat si mie, pentru prima data in viata, sa intalnesc un astfel de prieten. Pana acum, niciodata, nici in relatiile de prietenie, nici in relatia cu un barbat, n-am simtit ca ma pot marturisi complet. N-am mintit, dar am tinut unele lucruri doar pentru mine. Simteam ca exista niste bariere. De asta sunt atat de recunoscatoare pentru relatia asta proaspat descoperita. E un cadou nesperat.
- In ce priveste profesia ta, celebritatea isi schimba, totusi, culoarea. Paleste. E greu, e usor? Cum este sa nu mai fii in prim-plan?
- Dupa parerea mea, e o situatie nedreapta, pentru ca ma aflu in plina maturitate artistica si mai am mult de spus, desi, daca e sa fim cinstiti, dintre toti artistii din generatia mea, eu si Loredana Groza mai suntem inca prezente in evenimentele muzicale. Situatia are o dubla explicatie. Pe de-o parte, e vorba de o inlaturare voita, orchestrata de producatorii si distribuitorii de muzica, a tuturor celor lansati inainte de 89, indiferent ca acum avem 30 sau 60 de ani. Si-apoi, a intervenit selectia mea personala. Eu sunt un solist care poate sa abordeze genuri muzicale diverse, de la pop-rock la jazz, samba, teme de film, de la muzica populara la muzica de piano-bar. Deci, profesional, n-as fi limitata. Insa nu mai pot sa apar oricum si la intamplare. De pilda, nu pot sa merg la o emisiune in care toata lumea isi pune poalele-n cap, iar eu sa fiu singura cumintica. As fi penibila. La fel si cu petrecerile mondene. Simt ca nu fac parte din lumea "aia". Prefer sa merg la o lansare de carte, desi nu sunt nici pe departe atat de intelectuala pe cat as vrea. Snoaba sunt un pic. Dar sunt forme si forme de snobism. Snobismul meu vine dintr-un rasfat pe care mi l-au acordat parintii si pe care am continuat sa mi-l cultiv singura, un fel egoist de a-mi crea o ambianta cotidiana potrivita mie. Dar n-am snobisme de genul "Nu cant alaturi de manelisti". Am cantat in tot felul de contexte, unele dintre ele nu prea flatante. Intr-un an, am cantat la baluri de boboci, cu trupa Iris. Am mers acolo cu o melodie foarte romantica: Te iubeam. Am avut niste emotii cumplite, fiindca mi-era teama ca studentii aia in blugi, cu tricouri si cu lanturi, o sa-mi sara-n cap. Dar toata sala m-a ascultat cu o liniste si cu o decenta extraordinara. Am cantat si la copii handicapati, si la mineri, si intr-un soi de penitenciar, am cantat in spectacole organizate politic sau pe litoral. N-am considerat ca-mi cade rangul, daca simteam ca publicul respectiv putea sa inteleaga ceea ce transmiteam eu prin melodiile mele. Am zis ca, daca asa fragila cum par, cu cantecele mele de suflet pot sa cuceresc inimile oamenilor, atunci merita sa ma integrez si in niste contexte mai putin simandicoase. Normal, in unele cazuri, mai exista si motivatia financiara, dar ea n-a primat niciodata. Pentru ca eu nu gandesc pe principiul: trebuie sa fac bani. Eu sunt un om care e multumit daca are frigiderul plin de fructe, legume si iaurturi, dar daca intr-o zi am numai paine si o bucatica de branza, nu ma plang. Esential e sa crezi in ceea ce faci si sa te simti motivat sufleteste. Pe mine, oamenii nu m-au huiduit niciodata, n-am avut parte de public care sa nu ma aplaude sau sa-mi strige: "Iesi afarai". Nu stiu ce a fost pe primul loc: muzica sau impactul vizual, aspectul meu de fetita cuminte si finuta. De fapt, cred ca de asta lumea isi doreste inca sa ma vada, de asta sunt si azi oprita pe strada si intrebata de ce nu apar mai des: fiindca nu m-am modificat in timp. Fizic, n-am trecut prin modificari radicale, iar schimbarile din plan personal n-au impietat asupra imaginii mele artistice. Pana la urma, asta a fost personalitatea mea. Eu am ramas "copilita" din Liceenii, si imaginea mea artistica a derivat intotdeauna de acolo, de la Liceenii. Nu stiu daca e bine sau rau. Chiar nu stiu... Dar e sigur ca tot ceea ce am facut dupa Liceenii a curs foarte natural, din acel prim si urias succes.
- Nu te-ai gandit sa te lepezi, sa te scuturi cumva de eticheta asta a Liceenilor, sa incerci ceva nou?
- A, ba da i Dar nu vreau schimbare cu orice pret. Pe mine schimbarea ma intereseaza in sensul a ceva care sa ma exprime, sa mi se potriveasca in mod firesc. Nu-mi trebuie doua dansatoare in spate si o rochie nu stiu cum, numai pentru ca asa se poarta. Nu ma vreau reinventata sub forma unui produs de consum de-o vara. Si-apoi, nu sunt genul de persoana pe care s-o reprezinte extravagantele cu care se reinventeaza, de pilda, Loredana. Pe ea o prind, dar la mine s-ar simti falsul, de vreme ce nu cred, in ceea ce ma priveste, in astfel de manevre de imagine. Uite, citeam de curand ca Sting vrea sa scoata un album cu cantecele unui mare compozitor englez, de pe la anii 1300, iar principalul instrument folosit pe albumul asta sa fie lautai Ei, asa ceva mi-ar placea si mie. Asta e o nebunie care ar face parte din minei
- Un om atat de rational si de echilibrat ca tine isi guverneaza, cu siguranta, viata in numele unor valori sigure. Ai vrea sa vorbesti despre ele?
- Temelia vietii mele o reprezinta familia. Am fost un copil iubit, protejat, si asta mi-a dat echilibru si incredere in puterile mele. Lipsa caldurii familiale din primii ani de viata te poate marca, iti impune pentru tot restul existentei niste tipare psihologice negative. Eu am avut niste bunici si am niste parinti ca niste bijuterii. Am crescut intr-un mediu de o indescriptibila caldura si seninatate. La mine in familie n-au existat niciodata discutii contradictorii. De asta, probabil, eu nici nu stiu sa ma cert, sa ridic glasul. La mine in familie - si am o familie numeroasa - n-au existat divorturi sau divergente, nici mici, nici mari. Eu din familie am invatat ce inseamna comunicarea si dialogul, ce inseamna iubirea. Si acum am o relatie minunata cu toti membrii familiei si, desigur, in special cu parintii mei care, desi au saptezeci de ani, sunt niste oameni foarte destupati la minte, cu care pot sa vorbesc cate-n luna si-n stele. Si sa vezi ce radem impreuna!
- Dar iubirea cealalta, care face sa-ti bata inima in piept cu putere si sa simti fluturi zburand prin stomac, ce loc ocupa in viata ta?
- Iubirea e esenta vietii. Fara iubire, esti un om gol. Suna cliseistic, dar chiar nu stiu cum altfel sa ma exprim. Iar iubirea in viata unei vedete e aceeasi ca in viata oricui altcuiva. Nici un om nu poate trai asa, amputat emotional, iar daca te plangi ca nu stii sau nu poti sa iubesti, atunci dai dovada de imaturitate.
- Ti-e frica de singuratate, de timpul ce fuge pe langa noi?
- Nimeni, niciodata, nu poate spune ca e singur, fiindca mereu ai in suflet iubirea de Dumnezeu. Eu nu concep viata fara prezenta lui Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu e un prieten bun si drag. E o forta pe care o simt cu mine, si in momentele de fericire, dar si in cele de tristete. Dumnezeu e o forma de sprijin si intotdeauna de reusita.
- A venit vara. Cum treci pe cararile ei? Ti-e prieten soarele? Te pregatesti de vacanta?
- Vara ma simt cel mai bine. E anotimpul in care respir realmente si tare-as vrea sa-l pot prelungi. Vara ma simt frumoasa, mai usoara. Imi iau o rochita si niste papuci si ies in parc cu cainele, ma intalnesc cu prietenii, merg cu parintii la cate-o terasa sau plecam din Bucuresti in week-end-uri. Traiesc acum o perioada frumoasa. Nu ca altele n-ar fi fost frumoase, dar pe asta o constientizez altfel decat pe precedentele. O fi poate si un prag. Nu al varstei si nici al femeii, ca ar fi prea simplist. Cred ca e un prag al vietii mele. Sunt linistita, foarte echilibrata, mi-am gasit un soi de confort personal. Ceea ce cred ca e baza pentru toate visele si dorintele mele, fie ca e ploaie sau soare, iarna sau vara. Ma gandesc si la viitor, fireste, dar nu ma grabesc sa iau decizii. Am planuri, dar vreau sa le duc la bun sfarsit in tihna. Simt ca timpul are inca rabdare cu mine. Un sentiment minunat!
Fotografii de Iulian Ignat