"Era mai frumoasa la televizor"
- Ati fost una dintre cele mai iubite si mai populare cantarete de muzica usoara din Romania, desi dvs. veneati din foarte putin iubita, pe-atunci, Urss. Cum v-ati cucerit asa de usor publicul?
- Debutul meu muzical in Romania s-a suprapus unei perioade de mare efervescenta a televiziunii. Am devenit populara intr-o clipa. Toata lumea statea cu ochii lipiti de televizor, pe care-l percepeau ca pe un miracol, si hop!, acolo am aparut si eu. A fost suficienta o singura aparitie, ca sa incep sa fiu recunoscuta pe strada. Impactul a fost fantastic. Lumea ma oprea si-mi spunea: "Dupa ochisori v-am recunoscut!". Iar eu luam lucrurile ca-ntr-o joaca. Eram asa de tanara si de inconstienta! Nu era vorba ca n-as fi fost pregatita muzical. Din punctul asta de vedere, aveam deja in spate niste studii solide. Stiam sa cant la pian. In Romania am venit cu pianul de-acasa. Il mai am si acum! La momentul lansarii de aici, aveam deja un repertoriu bine inchegat, aveam vocea formata si eram in stare sa cant cu o orchestra, fara probleme. Nu intram "pe sapte", cum se spunea atunci. Adica intram corect, nu pe masura gresita. Dar, repet, eram asa de copilaroasa! Eu fusesem deja o mica-mare vedeta si-n Rusia, atat in scoala, cat si in facultate. Mi s-a parut ca succesul de dupa aparitia la Televiziunea Romana a venit firesc, cumva ca o prelungire a ceea ce se intamplase anterior. Noutatea o reprezenta aparitia la televizor, nu succesul. La momentul primei aparitii la Televiziunea Romana ma simteam pregatita profesional. Ceea ce ma preocupa peste poate era imaginea. Felul in care arat. Aspectul fizic. Mi-am cusut singura o rochita, am probat diverse coafuri, mi-am ales cerceii si pantofii... M-am gandit la impactul vizual. Ma vedeau o multime de oameni, desi, sincera sa fiu, eu ma gandeam ca ma vad parintii, fratele, prietenii de-acasa, fostii colegi... Pe ei nu voiam sa-i dezamagesc.
- Cum era sa fii celebru in anii 50 - 60?
- Cred ca valorile erau mult mai bine percepute atunci. Oferta culturala nu era asa de ambigua si de labartata ca azi. Celebritatea era o forma de stima publica, nu un produs de publicitate. Oricum, pe mine nu m-a coplesit niciodata. Nu m-a covarsit. Eu si acum ma simt tot ca o studenta de anul Ii. Am asa, o inocenta interioara. Ma bucur mult cand oamenii imi zambesc frumos pe strada, dar nu constientizez ca asta inseamna celebritate. Ca pe oricine, ma flateaza interesul semenilor mei. Stii, in casa stau asa, nemachiata, in papuci. Dar cand ies din casa, am mereu grija sa fiu machiata si frumos imbracata. Merg, de pilda, la Ploiesti, la cumparaturi, iar oamenii vin la mine si zic: "Vai de mine! Nu pot sa cred! E doamna Marina Voica! Veniti s-o vedeti!". Ei, atunci ma bucur, dar parca sunt si uimita si poate si putin jenata. Singurul meu gand e sa nu-i dezamagesc. Ca la televizor e una: ai un machiaj mai pronuntat, ai lumini, filtre pe fata. In realitate, insa, e altceva. Vreau ca oamenii sa se bucure cand ma vad, iar eu sa ma incarc de bucuria lor. Sunt ca un acumulator! Cand m-am mutat aici, la Breaza, a fost balamuc mare. Intr-o zi, aveam nevoie sa cumpar ceva, si am iesit pana la magazin, imbracata lejer si mai putin fardata. Pe drum, am trecut pe langa un grup de baieti si unul dintre ei a zis in urma mea: "Era mai frumoasa la televizor!". Stii ce trista am fost, fiindca am simtit ca am inselat asteptarile acelui baiat?! Perceptia publica ma obliga sa mentin un standard inalt.
"Dupa ce m-am retras,
mi-am daruit hainele si pantofii de scena"
- Dupa mutarea la Breaza, v-ati retras din viata artistica. N-ati mai cantat decat rar si ati acceptat doar interviuri alese pe spranceana. E greu sa treci in plan secund, sa iesi din lumina reflectoarelor?
- Cand am venit aici, am fost constienta ca mi-am incheiat activitatea. Mi-am si daruit hainele si pantofii de scena. Dar cum m-am mutat, s-a intamplat ceva straniu. Vestea ca am parasit Bucurestiul a suscitat interesul celor care pana atunci ma uitasera. De asta am mai aparut, totusi, in unele spectacole, cum a fost cel in memoria lui Dan Spataru, si am mai acceptat si unele interviuri. Dar, ai sesizat corect, am facut o selectie si am raspuns numai invitatiilor care am considerat ca ma onoreaza si ca-mi fac placere. Altfel, sunt foarte fericita sa lenevesc. Sa stii ca leneveala e o extraordinara odihna psihica. E minunat cand te trezesti si stii ca nu ai nimic de facut! Eu, cand am cosmaruri, visez ca trebuie sa-mi fac bagajele, timpul ma preseaza, masina pleaca si trenul pleaca, iar eu raman in urma, fiindca n-am avut destul timp, apoi nu pot sa intru pe scena, fiindca nu sunt imbracata si nici machiata, melodia o stiu pe-aproape, iar cuvintele deloc! E groaznic! Asa ca nu duc dorul vietii aceleia in care aveam programate si numarate - nu orele, ci minutele! Asta cred ca e cea mai buna perioada din viata mea: fiindca nu ma mai stresez si aplic terapia lenevelii. Fiind o fire foarte emotiva, eu n-am fost un artist spontan. Eu mi-am pregatit intotdeauna aparitiile cu minutiozitate: de la imbracaminte, lumini si sunet pana la speech-ul introductiv, care a devenit marca mea. Or, asta inseamna griji si energie consumata. Ma bucur ca s-au dus vremurile acelea.
"Batranetea e ingrozitoare"
- Ati fost si sunteti o femeie frumoasa. E greu sa te privesti in oglinda cand incepi sa imbatranesti?
- Eu n-as mai vrea sa fiu tanara. Am avut o tinerete mult prea zbuciumata ca sa mai vreau sa mai traiesc o data anii aia. N-am stiut cand sa ma odihnesc, eram mereu obosita, mereu nervoasa, mereu ingrijorata. Apoi, cu toate ca nu dau senzatia, eu sunt o persoana foarte comoda. Dar pentru ca n-am stiut sa-mi aleg prietenii, n-am avut in jurul meu oameni sinceri, intotdeauna m-am ocupat de toate de una singura. Pentru ca numai asa puteam sa fiu sigura ca ma voi prezenta pe scena asa cum intelegeam eu ca trebuie: adica la un inalt nivel profesionist. Dar in spatele scenei, mie mereu mi-au mers lucrurile pe dos. Oamenii de langa mine mi-au adus, cu rare exceptii, numai deservicii. Eu n-am fost nici o fire barfitoare, care sa traga sforile. Mi-am vazut de treaba. Dar, la longue, a fost o lupta si o munca istovitoare. Am fost mereu singuratica. Asa mi-o fi fost si felul, dar asa m-au obligat si circumstantele sa fiu. Sotul meu, Viorel - Dumnezeu sa-l odihneasca! -, a fost omul care a avut grija de mine si a mentinut legaturile cu exteriorul. El era gazda perfecta, iar pe mine ma ocrotea ca pe o papusa de portelan. Pe de alta parte, nici de batranete nu ma bucur. Batranetea e ingrozitoare! E banal ce spun, dar e ceea ce simt. Drama e ca trupul iti imbatraneste, dar spiritul iti ramane viu si tanar, iar separarea asta e o tortura. Te uiti la tine cum iti apar riduri, pete... Uite, mie mi-au aparut ridurile astea de pe obraz, dupa ce m-am mutat la Breaza, intr-o noapte! Vezi cum se lasa pielea, dar tu, in interior, te simti... tot studenta in anul Ii. Eu nu mai pot sa intru in pielea mea! Ma trezesc dimineata si vad in oglinda un om strain! Mi-e imposibil sa inteleg cum de ceea ce vad in oglinda sunt eu, cand sufletul mi-a inghetat intr-o forma de tinerete. Si-odata cu dezintegrarea trupeasca, incepe si lumea sa te paraseasca. Te paraseste numai si numai pentru c-ai imbatranit. Iar de batrani nimeni nu are nevoie! E dur, dar adevarat. Nimeni nu are nevoie de batrani. Cand esti batran, cei din jur te respecta. Dar eu nu de respect am nevoie! Am nevoie sa-i simt pe cei din jur ca vibreaza alaturi de mine. Eu am trezit de-a lungul vietii niste pasiuni de-a dreptul enorme. Si acum am pe cineva care ma iubeste de nu se poate. Dar lumina de altadata n-o sa mai fie in veci. Cand am parasit Bucurestiul, aveam sapte saci gigantici cu scrisori de la admiratori. N-am putut sa aduc aici decat un sac. L-am pus in beci si s-a mucegait. Am mai salvat doar vreo cateva scrisori. Ce succes aveam! Si ce iubiri am trait ! Mi-e dor si acum de o dragoste adevarata, dar stiu ca niciodata n-o sa mai am parte de asa ceva. Batranetea e o povara, iar eu sunt privita ca un om in varsta. Focul ala de altadata s-a dus. Si ma doare! Ma doare ca singurele sentimente pe care le mai poti starni ca batran sunt respectul, mila si compasiunea!
"Mi-e dor de anii copilariei,
dar nu m-as mai intoarce niciodata in Rusia"
- Ce va da putere sa mergeti mai departe?
- In nici un caz amintirile. Mie amintirile nu-mi dau putere, ci ma culca la pamant. Amintirile sunt intotdeauna dureroase. Uite, stii ce dor mi-e mie de parinti?! Am avut niste parinti extraordinari, pentru care eu si fratele meu am fost sensul vietii. Poate de asta am si devenit o femeie asa de vulnerabila, asa de usor de ranit. In copilarie am fost poate prea rasfatata, prea iubita. Am avut parte de o abundenta de dragoste. Apoi, m-am trezit ca a murit mama. Aveam nouasprezece ani! Si a fost un soc! Dar socul ala m-a apropiat de tata. Pana atunci, fusesem "fata lu mama". Abia dupa ce ea s-a prapadit, l-am descoperit, cu-adevarat, si pe tata, si m-am imprietenit cu el! Apoi, am venit aici, in Romania, intr-o tara straina... Drumul pana aici, desi nu foarte palpitant, eu l-am trait ca pe o aventura. Fiindca plecasem de-acasa, din cuib. Si asa mi-am inceput eu viata... Nu cred in destin. Destinul si-l face omul cu mana lui. Dar cred ca locul in care te nasti isi pune amprenta asupra ta. Te modeleaza. Uite, eu si acum ma uit la televizor la programele rusesti. Asta e hrana mea de fiecare zi, hrana mea spirituala. Vad acum filme pe care le stiu de cand eram de-o schioapa, aud cantece pe care le cantam cand eram acasa, la mama... Mi-e dor de ceea ce a fost, dar nu m-as mai intoarce niciodata in Rusia! Aici e casa mea. Cat traia tata, am fost deseori in Rusia sa-l vad pe el, apoi mi-am vizitat si fratele, dar eu de ce sa ma mai intorc? Acolo nu m-ar mai astepta nimic. Nimanui nu-i mai pasa acolo de mine. Mai am cativa amici cu care corespondez si vorbesc pe Internet, dar una e legatura la distanta si alta e viata acolo. Ei au problemele si familiile lor, eu am traiul meu de aici. Dorul de tara e un clopotel fals. Dorul e de oameni, nu de tara. De o anume atmosfera... Iar eu nu regret c-am venit aici.
"Mai astept o minune"
- E adevarat ca sufletul slav e diferit de cel romanesc? Ca e mai patetic, mai curand melancolic decat optimist?
- Nu stiu exact ce sa-ti raspund. Nu e vorba ca ma dezic, ca nu ma mai consider rusoaica. Dar eu sunt eu, putin diferita de toti: si de romani, si de rusi. Dar e adevarat ca sunt o melancolica. In spatele scenei. Ca pe scena sunt focoasa. Ambele ipostaze sunt reale. Nici una dintre ele nu e o minciuna. Cred c-am fost nascuta sa fiu artista.
- Sa ne intoarcem la pasiuni, o tema despre care se vorbeste cu reticenta, desi ele sunt mierea vietii. Tin oare marile iubiri de cald? Cum a fost sa fii obiectul unor pasiuni teribile?
- Viorel a fost un sot extraordinar. A fost un sot care nu numai ca m-a iubit, dar a fost indragostit de mine. Ceea ce inseamna si mai mult. Tot timpul ma studia si-mi spunea niste lucruri despre mine pe care numai el le intelesese. Am trait douazeci de ani impreuna, douazeci de ani in care eu am priceput ca legatura dintre un barbat si o femeie e cea mai puternica si mai adevarata. Nici macar legatura dintre mama si copil nu are atata forta. Nimeni nu te cunoaste asa de bine cum te cunoaste barbatul tau. E o apropiere miraculoasa, generata de o intimitate extraordinara. Fata de barbatul tau nu simulezi nimic, totul e adevarat. Eu am avut totdeauna noroc in dragoste. Am fost foarte iubita. N-am avut legaturi sau aventuri, am avut pasiuni. Si eu am iubit cu pasiune si cei care m-au iubit pe mine tot asa m-au iubit. Dar amintirile iubirilor nu ma incalzesc. Pentru ca au trecut. Sunt dureroase si au trecut. E imposibil sa nu suferi atunci cand iubesti pe cineva! Daca nu suferi, atunci nu e iubire. Sa stii, Ines, ca iubirea, capacitatea de a iubi e un talent dat de Dumnezeu. Si nu toti oamenii il au. Nu toti oamenii pot sa cada in fata unei femei sau a unui barbat si sa spuna, cu sinceritate: "Doar tu! Nimic altceva! Nu mai vreau si nu-mi mai trebuie nimic altceva!". Eu numai asa am stiut sa iubesc. Si din cauza asta au si trecut toate pasiunile mele. La un moment dat, te arzi si te trezesti epuizat. O vesnicie nu poti sa te iubesti decat cu sotul tau. Dar si atunci, balanta e in dezechilibru. In cazul nostru, Viorel m-a iubit mai mult decat l-am iubit eu pe el.
- Dupa o viata in clocot, casa si gradina din Breaza... Cum arata viata dvs. acum?
- Ziua trece repede pentru mine. Numai ce m-am trezit si hop! trebuie sa ma si culc. Momentul culcarii e plin de voluptate. Imi place sa-mi pregatesc patul cu mare ceremonie. Imi aranjez pernutele... Eu, cat de bolnava as fi, patul tot mi-l aranjez. Sunt moarta sa dorm! Daca cineva ma intreaba care e cel mai frumos moment din viata mea, apoi acela e momentul somnului. Imi place sa dorm si imi doresc sa visez frumos. E drept ca uneori mai sufar si de insomnii. Atatea ganduri mi se invart prin cap, ca-mi piere si somnul. Ar trebui sa-mi scriu memoriile! Dar noaptea mi-e lene sa ma dau jos din pat, sa iau creion si hartie, iar ziua... nu vreau sa le scriu, ca ar trebui sa spun niste adevaruri. Si nu pot. E prea dur ce-as avea de povestit! Prefer sa pastrez secretul. Cred ca daca mai traia sotul meu, m-ar fi batut la cap sa scriu! In rest, ma uit la televizor, mai citesc, mai scriu versuri, mai compun o melodie, dar ce e mai important... stiu, o sa sune caraghios... eu tot mai astept o minune! Nu stiu exact de ce fel, dar toata viata mea a fost compusa din minuni si din niste rasturnari fantastice de situatii. Si uite, si acum, la aproape saptezeci de ani, traiesc cu sentimentul ca mai vine ceva. Asa ca imi astept minunea!
Fotografii de Iulian Ignat