Saptamana aceasta am descoperit, la cuscrul meu, un maldar de reviste intitulate "Formula As". Va rog sa ma iertati daca pana acum eu nu am stiut nimic de existenta acestei publicatii, pentru ca eu nu mai cumpar ziare de peste 60 de ani, de cand au intrat rusii in Romania in 1944. Dar dupa ce am inceput sa citesc din revistele "Formula As", mai noi si mai vechi, mi-am dat seama ca ea cuprinde articole de o valoare inestimabila. Si cum de multa vreme visez sa gasesc un loc in care sa public cateva marturii de mare importanta, as fi nespus de onorat daca lucrul acesta s-ar intampla in "Formula As". Am 77 de ani si n-as vrea sa mor inainte ca experienta mea de viata, pe care o consider cu totul deosebita, sa ajunga la cunostinta publica. Mentionez ca nu sunt om de litere, eu sunt de meserie strungar, dar am noroc sa posed o masina de scris veche, si cu ea insir, incet si cu rabdare, cate-o litera, in care imi picur viata plina de amar, dar si de multa lumina.
Va multumesc anticipat, cu deosebit respect,
Moldoveanu Iacob
Crucea din vazduh
Era prin anul 1953, aveam etatea de 25 de ani si eram detinut politic. Imi executam pedeapsa in temnita de trista amintire Aiud. Periodic, eram mutati dintr-o celula in alta, ca sa nu legam prietenii intre detinuti. Intr-una din zile, am nimerit intr-o celula cu d-l profesor de filosofie din Cluj, Maxim Ioan. Om din cale afara de credincios, cat timp am stat impreuna, am observat ca obisnuia seara de seara sa-si faca rugaciunile, apropiindu-se de fereastra cu gratii a celulei, ferindu-se sa fie vazut de gardianul care facea de paza pe zidul inchisorii. Se ruga foarte mult. Se inchina, incepea iarasi o rugaciune, iar se inchina... Pe mine, care nu prea eram dus la biserica, ma cam enerva aplecarea asta spre rugaciune si intr-o buna zi i-am zis direct si fara ocolisuri, de pe pozitia mea de ateu: "Domnule profesor, daca ar exista cu adevarat Dumnezeul la care te rogi atata, crezi ca ne-ar lasa pe noi, niste bieti muritori fara vina, sa putrezim in temnitele Aiudului? Asa regim dur nu li se aplica nici criminalilor. N-am omorat pe nimeni. Vina noastra este politica. Nu suportam rusii si comunismul". Atunci profesorul s-a intors putin catre mine si mi-a zis (redau textual cuvintele dansului): "Esti tanar, Iacobe, ai timp destul ca sa vezi ca Dumnezeu si Domnul nostru Iisus Cristos exista cu adevarat!".
Mentionez ca d-l profesor Maxim Ioan imi marturisise ca este greco-catolic, ca are un frate preot greco-catolic si ca, daca ii va ajuta Dumnezeu sa scape din inchisoare, se va calugari. Nu dupa mult timp, am fost iarasi rotiti in celule. Pe mine m-a urcat la etajul trei, iar pe dansul l-a mutat in alta aripa a inchisorii. La vreo doua saptamani de la despartirea de d-l profesor, intorcandu-ma in celula, din fabrica inchisorii unde lucram in schimbul unu, la strung, cand am ajuns, incaperea era goala, pentru ca cei trei detinuti cu care o imparteam plecasera in fabrica, in schimbul doi. Deci, celula era goala. Urcam agale etajele inchisorii, obosit dupa o zi de munca, mancand din turtoiul de porumb uruit, umflat in apa fiarta si copt pe vatra, in cuptor. Acesta era singurul avantaj ca lucram in fabrica inchisorii o zi intreaga: turtoiul. Cand am ajuns la etajul trei si am deschis usa celulei, care nu era incuiata, spre surprinderea mea, am observat ca peretele din fata si geamul cu gratii nu mai erau. Disparusera, si acum vedeam afara cerul senin. Nu mai erau nici obloane peste fereastra, nici zid, nici gratii. Se deschidea lumea in fata mea. Cum stam eu asa, uluit, si nepricepand nimic, am vazut in aer, la inaltimea celulei, suspendata la o mica distanta, o cruce mare, iar pe cruce era rastignit Domnul Nostru Iisus Cristos. Mainile si picioarele erau batute in cuie, iar capul ii atarna pe partea stanga. Avea parul castaniu, iar barba era de culoare caramizie, nici galbena, nici rosie, si nu prea lunga, asa, mai mult ondulata si scurta. Eram fata in fata cu el. Parca vad si acum: palmele si picioarele erau tintuite pe cruce, insa pentru cateva secunde, a inviat. S-a indreptat, a ridicat capul si m-a privit patrunzator drept in ochi, zicandu-mi: "Iacobe, pentru ce ma negi?!". Cand L-am vazut ca a inviat pe cruce si m-a si dojenit, cum eram in usa celulei, cu turtoiul pe jumatate mancat, am cazut in genunchi si m-am uitat la El. Atunci, Cristos a inceput sa moara din nou, lasand capul sa-I cada iarasi pe partea stanga. Apoi, crucea cu El a inceput sa se tot departeze de mine si se facea tot mai mica, pana a disparut de tot. Cand m-am dezmeticit din aceasta viziune, am observat ca zidul din fata mea era la loc, si fereastra cu gratii, si oblonul tras, de nu puteai vedea nimic afara. Dupa cateva zile, m-am intalnit din nou, in fabrica inchisorii, cu d-l profesor Maxim Ioan si i-am spus tot ce mi s-a intamplat si ce viziune am avut. Cand a auzit, a zambit si mi-a zis: "Stiam ca ti se va intampla asta, baiete". A plecat de langa mine si a mai spus: "Cainta, Iacobe!". Ne-am despartit si nu l-am mai vazut niciodata, nu stiu daca a scapat si nici daca s-a calugarit.
Icoana indoliata
Dupa ce L-am vazut pe domnul nostru Iisus Cristos la inchisoarea din Aiud, mintea mea s-a intors la o suta optzeci de grade. Fiul Domnului a patruns adanc in inima mea, de unde nu-L va mai scoate nimeni, niciodata, iar eu am devenit cel mai convins credincios crestin de pe pamant. Nu fac parada, nu fac pe predicatorul, dar stiu ce se petrece in sufletul meu.
In urma acestei viziuni, am inceput sa ma documentez si sa invat multe despre Noul Testament. Aveam de la cine sa invat, pentru ca inchisorile erau pline cu preoti, mai ales preoti si episcopi greco-catolici. Nu era celula in care sa nu fie arestat un preot sau doi. La Canalul Dunare - Marea Neagra, erau brigazi intregi numai de preoti (1950-1952).
Acum, alergam dupa izvorul credintei, cum alearga camila dupa apa in pustiu. Si, desi in regimurile de exterminare prin care am trecut se murea pe capete, exista mereu cate un preot care sa-si piarda timpul cu mine. Cu rabdare, m-au recuperat suta la suta din ateism.
Ma aflam tot la inchisoarea din Aiud si era tot in anul 1953, toamna. Iara fuseseram mutati din celule si acum stateam la parter. Nu-i cunosteam pe noii colegi, de aceea imi tineam gura si nu vorbeam nimic cu nimeni, pentru ca Securitatea obisnuia sa-si bage cate un informator si te tragea de limba, iar dupa aceea plateai scump. Intr-o seara, obosit dupa munca din fabrica, m-am intins in pat si am dat patura la o parte ca sa ma acopar cu ea. Cand m-am uitat pe peretele dintre patul meu si patul de deasupra mea, am vazut desenata cu claritate, aparuta ca din senin, figura Maicii Domnului. Se vedea numai bustul, cum este si prin icoane, de la brau in sus, iar pe cap purta o basma neagra, legata cu colt pe frunte, nu era rotunjita in jurul capului. Cateva secunde s-a uitat la mine si era foarte trista si intunecata la chip. Purta vesminte negre, dar si culoarea fetei era tot inchisa. Iar dupa ce am vazut-o bine, a inceput sa dispara cate putin, cate putin, s-a tot dus, pana n-am mai vazut-o.
Am fost eliberat din inchisoare prin anii 60. Si ca sa va dati seama prin ce am trecut in acesti ani de groaza, am sa insir cateva temnite si lagare de exterminare, cu denumirea lor de atunci: Ministerul de Interne; Jilava; Canalul "Dunare - Marea Neagra" (Poarta alba), anii 1950-1951; Temnita din "Gherla" cu zarca ei; Inchisoarea militara "Timisoara"; Inchisoarea de tranzit "Vacaresti"; Inchisoarea militara "Uranus"; "Aiud" - temnita de trista amintire; Mina de plumb "Baia Sprie"; Inchisoarea din Alba-Iulia, de unde am si fost eliberat.
Dar anii de suferinta nu m-au rapus. Am iesit la lumina cu capul sus si cu sufletul intarit. Inchisoarea a fost pentru mine o sansa: dupa gratii am intalnit credinta si dragostea nesfarsita pentru Cristos.
Moldoveanu Iacob - B-dul Al. Lapusneanu nr. 112,
bl. L8, sc. E, ap. 83, Constanta, cod 900412,
tel. 0241/51.19.33
Erata
Numarul corect al contului in care puteti face donatii pentru Manastirea Rameti este:
Ro62Rncb0003037790700001 Bcr - Alba.