Un Inger pe bicicleta

Bogdan Lupescu
Povestea unui om sarac si umil, care prin bunatate si smerenie sufleteasca, face sa infloreasca sufletul unui sat trufas.

Strainul cu ochi albastri

In Capu Satului, o localitate din Bucovina, acum cinci ani, intr-o zi luminoasa de vara, a aparut un necunoscut. Basarabean, venea de departe. Zile intregi calatorise pe jos. Pasea visator printre casele mari si faloase de sub piscurile Raraului, uitandu-se in jur c-un zambet larg si copilaresc. Privea muntii si casele si oamenii, si totul parea sa il bucure. Un omulet bizar, de vreo patruzeci de ani, scund si vanjos, imbracat intr-un costum de stofa ponosit, dar curat, cu o camasa alba, cu gulere labartate, descheiata la primii trei nasturi, si-o vesnica palariuta cafenie, in umbra careia scanteiau doi ochi albastri-albastri, de o infinita bunatate. Strainul s-a oprit in fata unei biserici abia incepute, pe schelele careia roboteau muncitori. Sezand pe o bordura, se uita fascinat la zidurile groase si falnice, ce ieseau din pamant, in timp ce-si descheia incet, ostenit, sireturile unor pantofiori cu tocurile scalciate. Incremenise parca acolo, in plin soare, pe marginea drumului. Si, deodata, calatorul si-a ridicat fata spre cer, si intr-o singura clipa, si-a dat seama ca va mai ramane in satul acela. Poate pentru totdeauna. Asa a simtit ca trebuie sa faca. S-a ridicat din drum si s-a dus sa vorbeasca cu preotul.
"Cand l-am vazut prima data asteptand acolo, in fata bisericii, cu zambetul acela al lui pe chip, am simtit ca-mi intra parca si mie o veselie in suflet", avea sa-mi marturiseasca parohul locului, parintele Teodor Giosan. "Mi-a spus simplu, in cateva cuvinte, ca vrea sa ajute. La inaltarea bisericii, la orice. Fara sa-mi ceara nimic in schimb - nici bani, nici mancare, nici acoperis. Doar sa ajute. Nu stiu cum sa spun, eu sunt preot si un preot are totusi unele puteri de la Dumnezeu - poate uneori sa-si dea seama, chiar de la prima intalnire, ce se afla in inima cuiva. Privindu-l cum sta acolo sfios si ma asteapta cu palaria in maini, parca m-am infiorat. "E cel mai blajin si mai smerit om pe care l-am vazut in viata mea" a fost primul gand care mi-a venit in minte. Parca altcineva imi insuflase vorbele astea. Simteam ca am in fata un ins pe de-a-ntregul curat la suflet, ca un copil. Mai tarziu, felul lui de-a vedea lumea m-a pus serios pe ganduri. Si astazi stau si ma gandesc ca multi, chiar dintre preotii nostri, n-au inima atat de smerita si de calda precum omuletul asta simplu, pe care l-am intalnit in acea zi de vara. Socot ca sfintii nu trebuie cautati doar printre monahii aceia dogmatici, care cunosc perfect toate canoanele ortodoxiei, ca sfintii se pot ascunde printre oamenii cei mai obisnuiti si anonimi. Nu stiu, cel putin asa cred. Dar oricum, de-un lucru sunt sigur: ca Dumnezeu mi l-a scos in cale pe barbatul acesta, punandu-l acolo, pe marginea drumului. Da, Dumnezeu mi l-a trimis ca sa termin biserica mea. Fara el, mi-ar fi fost mult mai greu. Pentru mine, omul acesta inseamna tot. Numele sau este Iuri."

Umilintele unui venetic

La inceput, nimeni nu stia nimic despre el. Oameni-l priveau cam chioras, cu mii de suspiciuni. Capu Satului este o asezare bogata, intinsa, trufasa, de la marginea orasului Campulung Moldovenesc. Aveam sa vorbesc cu cativa localnici ce recunosc sincer ca prima data au fost banuitori, ca "nu stiau de un sa-l ia si un sa-l puna". Asa e lumea pe-aici. Bucovineni voinicosi si fuduli, gospodari strasnic mandri de avutul lor - casoaie cu etaj, vite, pamanturi -, prea putin ingaduitori cu veneticii pribegi si saraci. Il spionau din case, nervosi. Cin sa fie si barbatusul asta zambaret, in costumul lui ros, cu graiul sau ciudat de "rusnac", pe care-l vedeau mereu robotind la biserica, fara sa fi venit cu nici o echipa de muncitori? "Un cersetor? Inca unul venit dupa pomana sau capatuire? Ori poate vreun talhar, cine stie? Un fugar de pe la vreo puscarie... Cu oamenii din ziua de azi, nu poti sti niciodata." Aflasera ca-n traista pe care-o purta in spate la venire mai avea inca un costum cenusiu, la fel de uzat, o perie si-o pasta de dinti, un briceag, o "viconita" cu Maica Domnului (fara Prunc), trei carti de rugaciune si atat. Ca inainte de-a ajunge aici statuse vreun an-doi sus, in pustietatile inalte ale Raraului, paznic la cateva vite ale unor tarani de pe Izvorul Rece. Ca nu vorbise deloc cu oameni, ci doar cu anumiti calugari ai manastirii Sihastria, care mai urcau uneori spre micuta lui stana din creierii muntilor, pentru a-i aduce ceva de mancare, ori sa vada daca mai traieste. Apoi a coborat in lume. La biserica cea noua muncea cat trei barbati laolalta, de dimineata pana-n noapte. Lucra imbracat in costum, disciplinat, mut, fara a-si ridica ochii spre ceilalti muncitori. "Ne miram cum rezista", avea sa-mi declare Gheorghe Olenici, fost sef de echipa in vremurile de inceput ale constructiei. "Cand se codeau doi-trei la o treaba mai grea, el nu zicea nimica, numa se ducea acolo si rezolva. Nici cand se-ntorcea, tot nu zicea la nimenea c-a facut el treaba aia. Numa radea. Facea cele mai grele treburi dintre toti si radea..." "Il videai peste tat, in tat locu!", imi va spune un altul, Gheorghe Casian, care e si astazi zugrav pe santierul bisericii. "Si-acuma-l vezi: tata zaua cara roabe de nisip, saci de ciment in spate, eu nu stiu, zau, cand se mai odihneste omu asta. Sapai, cand se-ntampla ca ta-i tie greu, ori nu te pricepi la cutare treaba, numa ce-l vezi ca-ti apare-n spate - imediat, nici nu stii de unde-o aparut! - si te-agiuta. Zau va zic, ciudat tare om Iuri asta al nostru..."
Asadar, insusi faptul ca muncea atat de mult a devenit ciudat, suspect cumva in ochii oamenilor. "Ce interes o avea? Ca doara nu ia nici un ban in plus fata de ceilalti muncitori... Nimeni nu poate trudi atata, daca n-are ceva, o chestie, un gand ascuns in capu lui..." El nu vorbea cu nimeni daca nu era intrebat, iar oamenii se cam sfiau sa-l intrebe, caci era strain, desi ar fi vrut sa afle mai multe. In plus, nu trecea pe la crasma, nu bea un paharel "ca orice barbat", ca sa i se mai dezlege putin limba. Parea sa n-aiba nici un viciu. Asa e si acum: nu bea, nu fumeaza, tine posturile cu strasnicie, nu imprumuta bani, chiar daca-i oferi, nu barfeste, oricat l-ai starni, iar cu femeile... ce sa mai zicem? Mai rusinos decat un calugar. Insa un om care n-are nici un viciu devine parca si mai ciudat, mai enervant, inaintea celorlalti. Nu cade la inima oamenilor. S-au legat de infatisarea lui bondoaca, saracacioasa, de felul sau naiv si copilaros de a fi, caci "lua de buna" orice batjocura, facand tot ce i se cerea fara a-si da seama c-a fost doar o gluma, ca toata lumea rade de el, ori poate ca-si dadea seama, dar nu zicea nimic, ca sa nu le strice distractia. Flacai obraznici il "bombardau" de dupa garduri cu mere padurete. Iuri insa mergea mai departe, nu le spunea nici un cuvant. Si zambea. Unii credeau c-asa-i el, mai bleg, sau poate chiar nitel cam prostut, ca nu prea-l duce mintea. Oricum, inapt din nastere de a se supara si a purta ranchiuna. Numai in anumite momente parea sa sufere din cauza unor cuvinte grele, dar era foarte greu sa sesizezi asta privindu-i chipul: se intrista doar atunci cand ii inganau limba lui moldoveneasca. "Rusu!", tipau dupa el. "Te-ai oplosit si tu pe-aicea, rusule?..." Si doar le spusese de atatea ori, cand il tot intrebau de ce-a venit aici, ca "prima si prima motivatie" a fost aceea ca: "Eu ma socot roman, ca buneii si strabuneii mei. Si daca eu is roman, m-am gandit asa, c-ar fi mai corect sa vin aicea, intre romani ca si mine. Oare am gresit?". Le zicea asta firesc, putin stanjenit, cu capul plecat, nici vorba de vreo patima sau exaltare patriotica. Le zicea doar pentru ca l-au intrebat. Ei l-au intrebat, el le-a raspuns. A facut doar ce i s-a cerut. Si atunci, de ce oare-i mai zic in continuare ca-i rus? Doar in aceste clipe anumite, zambetul poate sa se stinga putin pe fata luminoasa a lui Iuri, insa nu chiar de tot.

Puterea credintei

Apoi s-a petrecut un fel de miracol: cu Iuri pe-aproape, biserica crestea din zi in zi, vazand cu ochii. Insusi preotul recunoaste ca, odata cu venirea acestui strain, ritmul constructiei a sporit fabulos, ca el a adus "un suflu nou" intregii echipe de muncitori. "Nu stiu cum, dar omul asta se pricepea la toate. La zidarie, la tamplarie, la zugraveala, ba chiar si la mecanica, rezistenta materialelor, la arhitectura, la orice. Ne uimea pe toti, cu fiecare zi ce trecea. Si astazi, daca-l urmaresti, observi ca de fapt "merge alergand". Asa merge mereu: in pas alergator. Uneori aproape ma sperii, gandindu-ma ca el poate sa existe in mai multe locuri in acelasi timp. Apare intotdeauna acolo unde-s muncile cele mai dificile, parca presimte locul unde cineva are nevoie de ajutor. Pentru ca absolut orice face, face cu foarte mare suflet. La-nceput toti muncitorii astia profesionisti, care-si fac meseria de-o viata, se uitau la el ca niste sefi, ca la un amarat, o comedie umana, o sluga. Ii dadeau ordine, il luau peste picior. Odata cu trecerea timpului insa, mi-am dat seama ca omuletul asta modest ne domina intr-un fel. Doar alaturi de el aveam spor la munca, el ne sprijinea si conducea din umbra pe toti. Ce mai incolo-ncoace, acest salahor era de fapt adevaratul sef al nostru. Sufletul intregii constructii. Mereu ma-ntrebam de unde poate avea atata putere. Nu de mult, intr-o noapte, treceam din intamplare prin dreptul odaitei lui. La fereastra era lumina. Si atunci, l-am urmarit pentru prima data cum se roaga: in fata lui, pe o masa erau deschise trei carti. El statea inaintea lor cu palmele unite, neclintit, stana de piatra. Ca si cum nici n-ar respira. Cred ca vreo doua ore a ramas asa, exact in pozitia aceea. Rar am vazut pe cineva rugandu-se astfel. Transfigurat, parca nu mai era din lumea asta. Asa se ruga Iuri la Dumnezeu. Si ar mai fi ceva: eu nu i-am cerut niciodata sa vina duminica la biserica. Stiam cat trudeste, fara oprire, ca un soldat pe front. Il rugam ca macar atunci sa se odihneasca, caci Dumnezeu vede. Dar in fiecare zori de zi ale duminicilor, de fiecare data ma minunam gasindu-l tot acolo, in sfantul altar, facand curatenie, cuminte, maturand, stergand praful, pregatind toate cele trebuincioase Liturghiei. Trebaluia tacut, cu gandurile-n lumea lui, adesea nici n-auzea ca-n biserica a mai intrat cineva. Sunt sigur ca niciodata nu i-a trecut prin cap, n-a banuit macar cat de mult il admir, privindu-l. Si abia in acele clipe intelegeam de unde vine puterea asta a lui, rezistenta lui la muncile istovitoare si la toate umilintele: toate vin dintr-o arzatoare credinta in Dumnezeu."

Facatorul de miracole

Au urmat alte intamplari neobisnuite. Acum vreo patru toamne, o femeie se plangea pe ulita ca n-are cum sa-si taie lemnele, caci e singura, bolnava, vadana, si nici bani ca sa tocmeasca om nu mai are. Iuri tocmai trecea intamplator pe acolo, cu pasul lui saltaret si mainile infipte in buzunare, astfel ca vorbele vaduvei au ajuns, din zbor, la urechile lui. Cu acelasi pas zglobiu, a schimbat directia ulitei si a intrat, cat se poate de firesc, in ograda femeii. Si-a suflecat manecile camesii albe, a-nceput sa ascuta toporul. Doua carute de butuci a despicat singur, in acea zi. Seara, tarziu, incepusera sa-i tremure picioarele de osteneala. Femeia statea impietrita in fata lui si-l privea fix, neputand rosti nimic. Nu reusea sa-si scoata din gura cuvintele de multumire. Ea fusese una dintre aceia care-l barfeau mereu, care-i spusesera preotului "c-ar fi mai bine sa alunge rusnacul de langa biserica lor". Au urmat alte si alte asemenea episoade stranii. Veneticul ii ajuta benevol pe oameni. Le taia lemnele, le deretica curtea si grajdul, le aducea apa de la fantana, orice. Daca auzea de oricine c-ar avea nevoie de vreun sprijin, alerga grabnic. A ajutat astfel zeci, poate sute de oameni din toata parohia, a facut pentru ei cele mai grele si injositoare munci, fara sa ceara vreo plata. Pe absolut nici unul nu l-a refuzat. Si azi are-n grija cateva familii de batrani neputinciosi, la care merge-n fiecare seara, dupa ce-si termina treburile la biserica. De pilda, Ilie Bardan si nevasta sa, Areta, la care ajunge noaptea tarziu. Pe batranul bolnav il hraneste cu lingura, ca pe-un prunc. Il spala, il ajuta sa-si faca nevoile. Apoi, dupa miezul noptii, se duce si le face curatenie in grajd. Le taie lemne. Le aduce apa proaspata in casa. Pentru toate treburile astea primeste uneori cate o sticla de lapte, de la singura vitica a batranilor. Nici ei n-au mai mult ce sa-i dea. Cateodata, vecinii o aud pe batrana Areta Bardan zicand astfel: "Sa stiti ca Iuri asta nu e om ca toti oamenii. Iuri asta are o inima de sfant".
Pe toti i-a ajutat Iuri, dupa puterile lui. Iar puterile lui par nelimitate. Cand i se dadeau bani, haine vechi, sau cate-un blid de mancare, zicea ca nu-i nevoie si dadea sa plece imediat. Doar daca respectivul insista, daca-l tinea de maneca, atunci el multumea prin cateva vorbe simple si lua. Oamenii se uitau la el mirati, isi prindeau barbia-n palma, cazand pe ganduri: "De ce se poarta astfel? Nici un om nu poate sa fie asa. De ce vrea el sa ne ajute pe toti?...". Nu intelegeau. Au cutezat sa-l intrebe. Iuri s-a inrosit la fata, s-a fasticit, dar pana la urma a raspuns: "Pai... Pentru ca asa am eu o placere, sa ajut oamenii. Nu stiu... Cum sa zic?... Pentru ca as vrea asa... As vrea sa fiu un om bun." Si abia in cele din urma, s-a produs adevaratul miracol: Ileana Hau, una din femeile foarte respectate ale comunitatii, i-a spus lui Iuri ca "ar fi o bucurie pentru familia ei" daca ar accepta sa vina la dansii la masa. Dupa masa aceea l-a poftit mereu. I-a zis sa vina oricand vrea, ca de acum inainte si pana-n veacul vecilor poate sa se simta la ei "ca unu de-al casei". La fel, familia Mocanu. El, Gheorghe, fost director de banca in Campulung. Unul din capii comunitatii. I-au dat un rand de chei de la casa, spunandu-i ca poate sa vina la ei cand doreste. Ca de azi inainte el este pentru dansii "ca si copilul lor"...

Doua peripetii cu "prostu satului"

Acum trei veri, niste turisti straini ce urcau spre inaltimile Raraului au zabovit putin prin Capu Satului. Ratacisera drumul si incercau sa-i intrebe pe localnici despre zona, despre munti, despre frumoasa biserica. Nimeni nu stia sa raspunda. Taranii nu pricepeau o iota din ce borboroseau strainii aia. Doar ridicau din umeri si plecau. Dupa un timp, in mijlocul englezilor a aparut un omulet cu o o palariuta cafenie pe cap. Intrebat fiind, a inceput sa vorbeasca. Curgator, firesc, le arata cutare si cutare loc, radea impreuna cu dansii. De la ferestre, bucovinenii il priveau mirati, cu ochii cat cepele. Nu era o vedenie: cersetorul, blegul, "rusul", "prostu satului" vorbea perfect in limba engleza.

***

Intr-o alta vara, acum doi ani: Cosmin, fiul Ilenei Hau, elev premiant de liceu, se tot invartea prin casa zicand ca nu se pricepe sa rezolve niste probleme de matematica. Iuri se nimerise si el pe-acolo. Statea intr-un colt, sfios, cu palmele pe genunchi, ca de obicei. Si asculta. Abia dupa mult timp a indraznit sa-ntrebe asa, intr-o doara, daca poate sa arunce si el o privire pe problemele alea. Tanarul a pufnit in ras: "Ce, ai auzit matale de analiza matematica?". Iuri a luat totusi caietul si a zambit. Apoi, rusinat, a zis ca "astea-s cam destul de simple", ca el in timpul lui liber face "mai mult din celelalte", de matematici superioare. A scos un creion bont de tamplarie de dupa ureche si le-a rezolvat pe toate. In cateva minute, i-a dat lui Cosmin caietul inapoi. Junele citea si-si facea cruce, iar vestea s-a dus repede. Iuri a ajutat nenumarati flacai din imprejurimi, chiar si pe cei care altadata il bombardau cu mere. Pe unii i-a pregatit pentru bacalaureat, sau chiar pentru facultate. Bineinteles, fara nici un ban. Satenii insa au vrut neaparat sa afle de unde stie el toate minunile astea. Iuri a fost nevoit sa le raspunda, fara insa ca marturisirea asta sa-i faca vreo placere. A trebuit sa le spuna ca se trage dintr-o familie respectabila de profesori, ca el insusi a absolvit Universitatea Tehnica din Chisinau, c-a fost un student cam bun, dar ce mai conteaza, lui nu-i place defel sa se mandreasca cu studiile lui superioare. Nu-i place, nu vrea, nu vrea nimic altceva, decat sa traiasca ca un om simplu. Dupa trei ani de zile incheiati, era pentru prima oara cand oamenii au aflat ceva despre viata lui de dinainte. El n-ar fi dorit neaparat sa le zica, dar ei au intrebat si el le-a raspuns. A "indeplinit" ceea ce i s-a cerut sa faca.

Omul care a schimbat satul

Tot mai multe familii din Capu Satului si-au schimbat acum radical parerea despre Iuri. Preotul i-a dat "pe viata" o odaie intr-o casa noua de langa biserica, unde deocamdata stau si muncitorii. De asemenea, trei mese pe zi si-un salariu frumusel, numai al lui. Astazi, el este "al doilea sub parinte" la santierul bisericii, mana lui dreapta. Seful tuturor echipelor de muncitori. Singurul care are cheile de la biserica, de la dormitoare, de la biroul casei parohiale, de peste tot. Omul cel mai de incredere al parohiei. Si i-a mai dat preotul si o bicicleta mare, robusta, cu care Iuri cutreiera satu-n lung si-n lat, pentru a-i ajuta pe cei cu nevoi. Omuletul imbracat in costum si bicicleta lui cea uriasa au devenit un fel de emblema a intregii asezari. Prezenta lui "le-a intrat oamenilor in sange". "Sfantuletu nostru", asa-i zic batranele. Daca intr-o zi n-aud haraitul rotilor pe caldaram, aproape se-ngrijoreaza. "Iuri! Unde e Iuri?" Au devenit, cumva, dependenti de el. Ani de zile au trebuit sa treaca, ca sa ajunga sa-l iubeasca. S-ar putea spune ca aparitia acestui om le-a schimbat oleaca localnicilor si felul de a-si judeca semenii. Lucrul asta l-a observat si preotul Giosan: "Au inceput sa se ajute mai mult unii pe altii. Sa nu mai traiasca doar asa, fiecare cu gospodaria si avutul lui. Au invatat de la Iuri sa se ajute chiar si atunci cand n-au neaparat un interes anume, o "obligatie", cum se spune pe-aici. Eu acum nu vorbesc doar despre ei, chiar si pe mine m-a schimbat putin venirea lui. Cand facem o fapta buna, parca mereu il avem in minte pe Iuri. Pentru noi toti, el este astazi o pilda."
Mai ramanea de rezolvat doar problema cu "rusnacul". Intr-o dimineata, la Liturghie, preotul Giosan s-a hotarat sa lamureasca treaba asta pentru totdeauna. Le-a spus enoriasilor ca, de acum inainte, se va supara amarnic pe oricare-i va mai spune lui Iuri ca este rus. "Nu va e rusine? El e de o mie de ori mai roman decat oricare dintre voi!" Asa le-a spus, chiar din fata altarului. Iar de atunci, nimeni nu i-a mai spus strainului acest cuvant, niciodata.

Fiul lui Dumnezeu

Il vad. E, intr-adevar, asa cum il descrisese preotul: merge alergand imprejurul bisericii. Se insereaza, santierul s-a inchis, dar ziua lui Iuri nici pe departe nu s-a sfarsit. Chiar cand porneste impreuna cu mine ca sa-mi prezinte biserica si dependintele ei, tot "in pas alergator" merge. Abia ma tin dupa el. Aproape la fiecare minut se apleaca si "ciuguleste" cate-o hartie aruncata, cate-un gunoi, cate-o piatra care i se pare ca nu-i la locul ei, apoi se intoarce la mine zambind. E clar ca prezenta acestui om iti face bine. Iti aduce liniste in suflet. Un om deschis, luminos, totul se citeste pe fata lui. Pare ca nici nu traieste pentru sine. Intreaga sa viata ti-o poate pune oricand in mainile tale, sa faci ce vrei cu ea. Se mira atunci cand aude ca vreau sa aflu mai multe despre aceasta viata a lui. "Eu? Cine sunt eu? Nimeni...", asa zice. Spune ca "lucrul asta nu i se pare important", ca el s-a simtit mereu "un om auxiliar". Doar un muncitor auxiliar, la o biserica ce tocmai se inalta. Dar daca tin neaparat, atunci da, imi va spune. Il cheama Iuri Gancu si s-a nascut intr-un satuc din rasaritul Basarabiei. E-adevarat, parintii lui au fost amandoi profesori, dintre cei mai respectati din tinutul Tighina-Tiraspol. Cand era copil, tatal sau ii citea din Eminescu si-i vorbea despre o tara mare si frumoasa de dincolo de apa Prutului, care a fost candva tot a lor. La varsta de cinci ani, Iuri L-a simtit prima data pe Dumnezeu. "Am cazut in apa Nistrului si coboram la fundul apei, copil. Ma inecam. Da ce nu pot intelege eu ii ca atuncea cand coboram la fundul apei, nu dadeam din maini, nu ma zbateam. Eram asa, cum sa zic?... Parca lucid. Simteam ca trebuie sa stau acolo cuminte, apa era asa de frumoasa si calda, verde si limpede, nu mai voiam sa ma-ntorc, parca cumva ma gandeam ca nu mai avea nici un rost sa mai traiesc. Stateam foarte linistit, foarte calm, la fundul apei, si-ncepeam ca sa mor. Dar iata ca atuncea mi-o venit mie in cap, asa deodata, cuvantul "Dumnezau". "Dumnezau, ce-o fi aceea Dumnezau?". Parca-mi aminteam eu ceva despre vorba asta... Si iata, cand mi-o venit mie cuvantul asta in minte, chiar atuncea am vazut deasupra capului meu trei barbati, care veneau la mine inotand cu ochii deschisi, de sus, din lumina... O minune-o fost c-am ramas cu zile. Cand m-o scos la mal si m-am trezit, m-am gandit eu c-ar fi mult mai bine, mai corect, sa traiesc mai departe."
Da, a fost si student la Universitate. Dar cand si-a terminat studiile, a refuzat multe oferte de a profesa, dintr-un motiv foarte straniu: "Pentru ca, ma iertati, n-am vrut sa fiu un saf peste alti oameni. Nus cum sa va spun, parca n-am vrut sa ma laud eu, asa ca-s un om cu carte, cum se zice, eu nu m-am uitat niciodata de sus la cineva... ma-ntelegeti? M-am gandit mult la treaba asta: ca mai bine sa devin, iata, un muncitor de rand, sa lucrez printre oameni de rand... Cu oamenii populari mai usor gaseam o limba comuna, mai bine ma-mpacam asa, decat cu aceia de la Universitate. Am vrut, carevasazica, sa fiu un om de treaba, sa fac multa treaba, sa muncesc la treburi mai grele, asa. M-am gandit ca, daca stau cu oamenii simpli, atuncea o sa stiu mai bine necazurile fiecaruia. Si mie tare asta treaba-mi place: sa cunosc necazurile oamenilor si sa pot sa-i ajut...".
Mama lui Iuri a murit in martie 2000. Tata, la numai o luna, in aprilie, 2000. Tata a murit "de inima rea", fiindca si-a "retrait" (regretat) sotia. Cei doi s-au iubit mult, la fel cum l-au iubit si pe Iuri. Dupa moartea parintilor, el a simtit ca nu mai are pentru ce sa mai ramana acolo, in Basarabia. A plecat spre "tara de dincolo", implinind astfel un vis vechi al tatalui sau. Iata cum descrie Iuri prima lui impresie asupra oamenilor din Capu Satului: "De la inceput, cel mai mult aicea mi-o placut oamenii - foarte primitori, intelegatori, cumsecade, cu frica de Dumnezau as zice. Te primesc in casa lor, te ajuta. Eu ma stradui sa ma-mpac cu toata lumea bine, tare-mi place-aicea locu, muntii, lumea, totul. Uneori vara, dupa o ploaie mare, cand ies din odaia mea si privesc muntii si respir aeru asta curat, parca-mi zic asa, c-as fi, ma iertati, fiul lui Dumnezau. "Mai Iuri, tu esti fiul lui Dumnezau!", asa-mi zic atuncea, si chiar rad de vorbele mele, de ce-am putut ca sa gandesc. Da, as putea zice ca is fericit. Mie... nus cum sa zic?... Mie parca nu-mi trebuie prea multe lucruri ca sa fiu fericit..." Si mai spune Iuri ca doar aici, in Bucovina, numai aici a simtit ca toate rugaciunile lui se implinesc. "Aicea eu am trait cea mai mare minune de la Dumnezau din toata viata mea: anume, sa ajung sa particip la construirea unei biserici. Asta pentru mine-i... nus cum sa va pun?... o mare onoare! Ca am ajuns sa pot munci, sa pot face treaba pentru o biserica... Ii o fapta foarte mare, va dati seama? Imi pare asa, un lucru foarte major, de-o importanta mare de tot, ca doar nu orice om ar putea ajuta la inaltarea unei biserici. Nu oricine poate face asta. Eu ma gandesc ca toata viata o sa stau aicea, langa biserica asta. Dac-o fi sa fie, o sa-mi gasesc o femeie bucovineanca si o sa ma insor cu ea. Daca nu, atunci nu. Eu am citit in carti despre niste oameni sfinti - "monahi" ii chema - care ziceau ca daca nu-ti gasesti o femeie cu care sa poti sa traiesti toata viata, atunci mai bine sa ramai curat, modest, asa cum esti tu. Asa ca eu o sa fiu mai departe muncitor auxiliar la biserica, o sa fac treaba, curatenie, o sa ajut la tot ce trebuie, o sa vin la slujbe, o sa indeplinesc tot ce mi se cere. Asa o sa fie. Mie imi pare ca numai aicea, langa biserica asta, eu trebuie sa stau pana ce-o fi sa mor."