Mai traiesc doi-trei oameni din cei care si-ar mai putea aminti de chipul Mariei Sarbu din satul Poeni, de infatisarea ei dinainte de ziua in care soarta i-a scos in cale ultimul lup care-a mai fost vazut prin padurile de la poalele muntilor Poiana Ruscai. Niscaiva batrane intepenite de ani pe bancuta din fata portii mai tin minte, scotocind prin caltii memoriei, ochii negri si mersul sprintar al femeii a carei drama, petrecuta cu mai bine de cincizezi de ani in urma, a ingrozit toate satele asezate de-a lungul Begai. Era sfarsit de septembrie, ca acum, cand, venind spre casa de la adunatul fanului din poienile de sub munte, un lup sangeros si turbat, aparut de niciunde, i-a sarit in fata, mutiland-o pentru tot restul zilelor. Intamplarea a aparut si in presa timisoreana, sub un titlu socant, care m-a starnit, in ciuda trecerii timpului, sa-mi fac bagajele si s-o iau pe urma intamplarii: Razbunarea omului-lup. O familie din satul Poeni cade victima unui blestem. Mai fusesem in muntii Poiana Ruscai, si ceea ce ma impresionase - mai tare chiar decat frumusetea salbatica a peisajului - erau povestile incredibile pe care le auzisem despre priculici si strigoi, despre vantoase si feciori transformati in cai, fapturi fabuloase, cu care oamenii aceia pareau sa-si imparta viata in mod firesc...
Blesteme, stragoni si lupi
Satul Poeni e risipit pe ulite inguste, care coboara, toate, catre albia noroioasa a raului Bega. A plouat si totul musteste de apa. Pamantul e jilav. Ca sa ajung la casa celei mai batrane femei din sat, la care sunt indrumata de preot, urmez malul raului care curge tulbure si spumos. Ana Lapugean e in bucatarie, sta pe un scaunel, cu spatele catre o soba mare, ce acopera jumatate de perete. Dornica de vorba, imi raspunde bucuroasa la intrebari.A vazut multe la viata ei, mai are doar "cinci ani pana la nouazeci", a fost "fata isteata tare", si-i pare bine cand vine toamna si oamenii isi incarca ochi carutele cu porumb, trecand agale prin fata ferestrei. Da, stie si de femeia muscata de lup, toata lumea de aici, de pe vale, vorbeste ca acolo, in neamul acela, trebuie sa fie un mare blestem. "Ca doara nu numa Maria o fost sfartecata, ci si mama-sa, si buna batrana, si alte rubedenii, din satul de peste deal. Dar poate ca sora-mea, care-i mai tanara decat mine, a sti sa va povesteasca mai mult", zice matusa Ana, vazand ca se deschide usa si doua femei intra in bucatarie, cu sfiala si curiozitate.
Noile venite s-au asezat pe o laita de lemn, una langa alta. Se vede ca sunt rude, au ochii la fel, sunt mama si fiica si le cheama Raveca pe amandoua. Le spun si lor de ce-am venit si ele incep sa povesteasca, de parca ne-am cunoaste de cand lumea. Aflu astfel, ca o amenintare de inceput, ca cea mai mare grija a oamenilor din aceste locuri era sa intre curati sufleteste in Postul Mare al Pastilor, ca se spovedeau si se lepadau de pacate inainte de marea sarbatoare a Invierii. "Cine nu tine legile astea, cine nu se leapada de pacate, cine ramane neimpacat, cu greseala in suflet, e pedepsit si blestemat sa nu-si afle hodina pe lumea asta si nici pe ailalta si sa umble ca un lup, ca un stragoni, ori ca un cane fara stapan. Blestemat ca si Caii lui Santoader", spune Raveca cea tanara. "Caii aceia care au fost feciori faini candva, dar au inselat fetele si au fost pedepsiti pentru asta." Ea, Raveca, stie ca in satul lor si-n altele mai din sus, mai din munte, se petrec intamplari ciudate, care pun oamenii pe ganduri de li-e si frica sa vorbeasca de ele. Le-a auzit si ea de la altii, mai ales de la cei batrani, care le stiu si le povestesc. Mi le spune si mie, si asa aflu cum o femeie "vigana", sanatoasa adica, a murit incetul cu incetul, s-a stins, pentru ca o alta, ca sa-i fure barbatul, a vrajit-o si "i-a taiat salca". Mai de-a dreptul, mai pe ocolite, femeile imi spun cum au auzit ele de la altii ca se taie salca. Cea care face vraji alege o salcie, pereche cu femeia pe care o dusmaneste. Apoi, in fiecare zi, taie cu toporul cate putin din salcia aceea, care se usca, bolborosind niste descantece. Si dupa cum se usca salcia, asa se stingea si femeia, oricat de vesela si "vigana" ar fi fost. Dar asta nu puteau s-o faca decat "alea care umblau cu necuratul". De-aceea, ea, Raveca, crede ca e bine sa intri in primavara impacat cu toti si sa nu ramai dator lui Dumnezeu. Poate ca Maria si muma-sa erau certate cu sfanta biserica, cine stie? Sau poate ca blestemul era prea greu. Imi povesteste apoi, drept exemplu, despre un barbat tare pacatos, care locuia in satul vecin, Crivina. Imi spune despre el ca, dupa ce-a murit, ar fi aparut ca "stragon", langa un pod ce duce catre casa lui. Ca i-ar fi dat cineva "Buna dimineata", dar ca el n-a scos nici o vorba. "Statea asa, pupurez, langa pod, si cand or ajuns langa el oamenii care l-or vazut, el s-o facut in cal si a plecat tropotind pe cale in sus. Si-apoi s-o intors si s-o luat in galop, cu coama vanata fluturand, s-o luat dupa oamenii aceia si ei s-o temut si o luat-o la fuga catre casa, ca le-o fost frica la toti. Si s-o bagat intr-o curte, ca sa scape de el, si calul o trecut fugind pe drum mai departe. Si cand s-o uitat dupa el, n-o mai vazut decat un cane negru ori un lup care mergea asa, aplecat intr-o lature, catre padure."
"Ie, ie", intra in vorba si Raveca batrana, "ala trebe ca o fost lup de aia blestemati, nu cane. Io am patat una si mai si! N-as fi crezut, daca mi-ar fi povestit cineva, da am patat-o chiar io, si atunci n-are nimeni ce zice. Am venit intr-o sara cu mosul meu de la joc, si cum mergeam noi pe malul apii, numai ce-am auzit in spatele nostru "ciup, ciup, ciup", ca si cum ar merge o gaina. Ne-am uitat inapoi, dar nu se vedea nimica, si atunci m-au luat niste fiori si m-am prins de barbatu-meu. Apoi am auzit pe drum ca si cum ar merge un cal impiedicat, "clop, clop", si tot nu se vedea nimica pe ulita. Io m-am bagat cu tatu in mosu meu, de spaima, si el m-o prins de mana si si-o facut samnul crucii. Si ce sa vezi? Cand am ajuns acasa, am deschis poarta si era la noi in ocol un canioc mare, negru, si cand o zis mosul meu "Dumnezeu ii cu noi!", numai ce-o disparut caniocul, ca si cum nici n-ar fi fost. Acuma, io stau si ma intreb daca ala era un cane ca toti canii, ca nu putea sa dispara asa, fara sa-l mai vezi, nu? Cred ca mai degraba o fost lup, lup de ala trimes de oarecine, ca lupu-i cel mai tare in blestematii, si lupi se fac toti aia care n-au liniste pe ceia lume." "Doamne feri!", zice batrana. "Doamne feri!", zic si eu, si tacerea se lasa odata cu inserarea, in bucataria in care simt ca, dintr-o data, imi este prea cald.
Dracul din traista
Nu mai trebuie sa intreb nimic. Femeile povestesc de zor, isi iau una alteia vorba din gura, nici nu ma mai baga in seama. Nu fac decat sa notez povestile si istoriile, intamplarile, halucinante uneori, pe care le-au trait chiar ele sau le-au auzit povestite de altii. Ma gandesc infrigurata, in tot acest rastimp, la cat de departe suntem noi, orasenii, de lumea satului, si cat de superficiala este uneori imaginea pe care o avem despre aceasta lume. "Tin minte ca azi", zice Raveca cea tanara, "o intamplare petrecuta in copilarie, care mi-a varat spaima-n oase, pana m-am maritat. Intr-un sat vecin cu al nostru traiau doua femei, mama si fata, care s-au angajat cu ziua sa sape la un gospodar si, cand a dat sa se insereze, zace cea batrana catra fata: "Du-te acasa si da-i drumul!". Aia o zis: "Ba, du-te dumneata!, ca dumneata l-ai cumparat". Si tot asa, s-au ciorovait ele o vreme, pana cand alte femei, care erau si ele acolo la sapat, le-au tras de limba, si cea batrana le-ar fi spus, cu greu, e drept, ca a cumparat un drac pe care l-a adus intr-o traista, din Valea Baleasca, de la cineva. Nu-i minciuna, sa stii, doamna draga", imi spune femeia, vazand ca ma uit cu ochii mariti la ea. "Asa o fost, or cumparat un drac si il tineau legat si numai noaptea ii dadeau drumul, si-atunci trebuia sa-i dea de lucru, adica sa-l trimita sa faca ceva rau, pentru ca altfel el le manca pe ele, le manca de obraz. Si dimineata, dupa ce facea rautati si blestematii, dracul se intorcea iara la ele si ele-l legau la loc pana sara, cand iara trebuia sa-l trimeata la lucru. Stie numai bunul Dumnezeu care-i adevarul, ca acuma-s moarte femeile alea, io nu v-am spus decat ce s-o povestit in sat. Femeia aia mai batrana o murit tata desfigurata de dracul ala, cu capul in apa raului, inghetata. Si dracul ala-i liber acuma, fugit prin lume, cine stie pe unde-si face veacul, cine stie in slujba cui sta... Si el poa sa vina in fata ta ca om necunoscut, ca un cal mare, vanat-negru, sau ca un cane negru sau stragon, adica om care-a murit inainte, sau lup, cum o fost cu femeile alea. Vezi, de aia e bine sa fii cu suflet curat si cu frica de Dumnezeu, ca sa te ajute sa te feresti de cel rau, ca daca esti curat, nu se prinde nimic de tine. Totdeauna cand iesi pe poarta, sa-ti pui dusul in paza lui Dumnezeu. O cruce si-o farama de rugaciune. Atat!"
Ma scol sa plec. Imi iau sara buna, dar batrana Ana Lapugean nu ma lasa sa ies din casa, pana nu-mi canta, "ca sa tin minte, si sa nu uit", "versul" pe care-l canta ea si alte trei femei batrane din sat, pentru ca oamenii morti sa-si afle odihna vesnica si sa nu se mai intoarca inapoi, in lume, ca sa faca rau: "Rupe draga si graieste/ Si cu noi mai povesteste/ Si-ti ie sanatate buna/ De la fini, de la veciniuuu,/ De la copiii tai buniii,/ De la copilasii taiuuu,/ Ca azi te duci de la eiuuuu/ Si-altu nu te mai intorciuuu..." .
Mataias priculiciul
Drumul se ingusteaza si trece peste un pod, in padure. Ici si colo noroiul face dificila inaintarea si la hopuri, masina se clatina greu. Am inchiriat o Dacie veche din sat si proprietarul ei mi-e calauza. Tacut pana acum, povestile femeilor l-au starnit. Il cheama Ion si imi povesteste despre bunica lui, Arzelia Anghel, care a trait in satul Crivina, de langa Poeni. De la ea stie ca un unchi de-al lui, Mataias din Pietroasa, se dezbraca in pielea goala si se dadea de trei ori peste cap ca sa se faca priculici ori lup si ca apoi pleca in lume si nu se intorcea cateva zile pe-acasa. Nu stia nimeni pe unde umbla si ce facea in rastimpul acela, dar asta-l apuca asa, dintr-o data, ca pe un nebun.
Ioan Tif este tanar. N-a implinit patruzeci si sapte de ani, este un om serios, cu familie mare, are unsprezece copii si nu pare sa spuna povesti de dragul povestilor. Tot el imi spune ca unchiul acela, care era un om de treaba de altfel, s-ar fi facut lup odata, cand lucra la fan, si ar fi sarit s-o muste pe nevasta lui ce era urcata "sus pe clanie", dar ea s-ar fi aparat cu bracirea de lana. Ioan Tif crede in strigoii cu chip de caine sau lup, care ies in lume ca sa faca rau si sa pedepseasca. Si ma sfatuieste sa nu mai pierd vremea, ci daca vreau sa aflu adevarul, sa merg s-o vad si s-o ascult pe femeia muscata. De altfel, nu mai asteapta incuviintare si-o ia la drum.
Neamul Lupului
Batrana e intinsa in pat. Nu doarme, dar are ochii inchisi. Din cand in cand, spune cateva vorbe bolborosite pe care nu le inteleg. Fata ei se apleaca, o inveleste si ii raspunde in soapta. Apoi scoate niste cucuruzi dintr-un cos si ii curata de boabe in poala, frecandu-i unul de altul. Cand e gata, rastoarna boabele cu zgomot ascutit, intr-un lighean mare, de aluminiu, si in aer se ridica un praf auriu care pluteste intre noi o vreme. "Si cum a fost in ziua aceea?", intreb. Femeia din pat parca ar vrea sa-mi raspunda, dar vorbele se prefac intr-un plans smiorcait, si-atunci fata ei se apleaca iar peste pat, o ridica, ii pune la spate doua perne, ca sa stea rezemata, si-i spune cu voce tare sa-mi povesteasca de ziua in care a muscat-o lupul. M-am uitat doar o clipa la chipul femeii si mi-a fost de ajuns, pentru ca apoi, cat timp a vorbit, sa ma uit doar la ploaia care curgea pe sticla ferestrei. Fereasca-ne Dumnezeu! Imi spune ca era o dimineata de toamna si ca se intorcea de la stransul fanului, de pe dealul Curpenu, impreuna cu mama ei si cu fata, Lenuta, cea care acum are grija de ea, si care atunci n-avea decat doi ani. Tine bine minte ce s-a intamplat, desi a trecut de atunci mai bine de o jumatate de veac. "Era vreme faina afara, tare frumos. Era cald si nu batea vantul. On lup, lup necurat, facut din blestem, o venit pe la spate si m-o muscat de cap. La noi in sat, n-or fost in vecii vecilor lupi. Apoi o sarit si la mama si o muscat-o de cap si de gat, iara pe fata s-o facut numai ca o zgaraie o tara. Si apoi o plecat ase, dintr-o data, cum o venit."
In incapere a intrat nepotul batranei. Se opreste langa soba incinsa si-si intinde mainile inspre foc. Batrana vorbeste mai departe, fara sa-l bage in seama. Un caine pitic, furisat in incapere odata cu flacaul, isi face de lucru cu un os gasit langa soba. Degeaba vor sa-l scoata afara, se incapataneaza si se ascunde, cu os cu tot, sub patul pe care sta batrana. De-acolo, din cand in cand, se aud zgomotele osului frecat de podele. "Am picat jos si n-am mai stiut de mine o vreme. Apoi, cand m-am dezmeticit, m-am tarat pana la capatul paraului, ca sa ma spal pe ochi. De-abia am venit pana acasa, o tineam pe biata de mama, care era mai rau muscata ca mine, o tineam de haine, si asa am tras-o dupa mine cum am putut. Cu o mana tineam fata care plangea, cu alta, pe mama. Am ajuns acasa, ne-au pus oamenii intr-o cocie si ne-au dus la gara, la Faget, si de acolo, la Timisoara. Doi ani si jumatate am stat in spital si tot nu-s om. Nu-s om de-atunci"... Femeia imi spune apoi ca dupa o vreme, la vreo cateva saptamani de la intamplare, a auzit in spital ca, in aceeasi zi, lupul turbat i-a atacat si pe barbatul ei, care era la stana, la cativa kilometri de casa, pe sora lui si pe cumnatul ei, aflati, si ei, sus in munte, la fan. Toti trei au fost muscati rau de lup. "La doua zile dupa asta, o murit mai dintai mama, apoi cumnatu si barbatu-meu. El era de la Luncani, si acolo se stie ca oamenii care se fac in lupi sunt blestemati. Io ce sa va mai spun? Tot pe ulita aia am umblat de cand ma stiu, n-am mai vazut niciodata lupi pana atunci si nici de atunci incoace. Pana acu vreun an, a mai trait si cumnata mea, muscata de cap ca si mine, in satul Farasesti. Vorbea lumea de noi ca de o minune. Acuma ea a murit si-am ramas numai eu, ca sa se sperie oamenii de mine, sa povesteasca si sa-si aduca aminte ca blestemele nu sa sting veci de veci."
Nu stiu ce sa-i spun femeii al carei chip nu poate fi descris. Urmele fiarei sunt atat de inspaimantatoare, incat ma gandesc ca a imprumutat, fara sa vrea, ceva din salbaticia lupului, care a atacat-o. Dar si din nefirescul lui. Cat am stat acolo, in casa, aparatul meu de fotografiat n-a vrut sa functioneze, reportofonul s-a blocat, iar masina lui Ion, cu care am ajuns pana acolo si care ma astepta afara, la poarta, fusese lovita de un camion care se intorcea cu lemne din padure. Nu vreau sa ma intreb daca acestea sunt semne care ar trebui sa-mi dea de gandit. Ma gandesc doar la ce mi-a povestit, putin mai tarziu, Vasi Serafim, contabilul primariei, care m-a gazduit pana cand a venit dupa mine o alta masina, ce m-a scos din locurile acelea ciudate. Mi-a spus ca in Pietroasele, Poeni si Farasesti, lupii adevarati sunt foarte rari si ca, de cand este el vanator, de ani buni, a auzit doar o singura data ca ar fi coborat, acum vreun an, un lup bolnav si slabanog, intre casele de la Tomesti. Tot el mi-a mai spus ca lumea stie si vorbeste, ca povestea neamului muscat de lup incepe cu mai bine de o suta de ani in urma, cand cineva ar fi facut moarte de om, ca sa fure o pusca domneasca, cu prasele de-argint. Cel ucis era unicul fiu al unei batrane. Blestemul a fost al ei.
Fotografiile autoarei