Doresc ca acest articol sa fie un modest omagiu in amintirea sfintilor parinti, a marilor sihastri si a miilor de calugari si de calugarite care timp de sapte secole s-au nevoit pe muntele Ceahlau. Ca niste candele cu adevarat vii, acesti sfinti cu mainile ridicate deschideau carari spre cer. Se rugau atat pentru poporul acestei tari, cat si pentru domnitorii ei. Erau alaturi de suferintele si de necazurile credinciosilor veniti din toate partile si stiau sa picure in sufletele tuturor, mangaierile si bucuriile Duhului Sfant
Masivul florilor
Masivul Ceahlau face parte din lantul Carpatilor Orientali si se intinde pe o suprafata de 290 km patrati. Inaltimile lui nu depasesc altitudinea de 1907 m. Dominand muntii din jur, Ceahlaul se zareste din multe parti ale Moldovei si Transilvaniei. Punctele cele mai inalte de pe munte sunt: Varful Toaca (1904 m) si capatul sudic al Ocolasului Mare (1907 m). La altitudinea de 1021 m, spre nord, exista o cascada formata din paraul Rupturi, numita Duruitoarea. Suvoaiele de apa ale paraului cad pe un perete de stanca de la o inaltime de 25 m. De la aceasta cascada si-au luat numele Muntii Durau si Statiunea Durau. Pe traseul turistic Izvorul Alb, la altitudinea de 1350 m, se afla Stanca Dochia, de sub care izvoraste unul din afluentii Paraului Alb. Despre aceasta stanca legenda spune ca este Frumoasa Dochia, fiica regelui Decebal, care a fost prefacuta in stanca de catre Zamolxis, zeul dacilor, ca sa nu cada in mainile ostasilor imparatului Traian.
Flora muntelui Ceahlau este de o bogatie si varietate impresionante. Numara peste 800 de specii de plante si flori. Frumusetea vailor din dreapta si din stanga obcinei, covoarele florale ale poienilor si fanetelor, precum si pozitiile anumitor stanci, impresionand prin maretia lor, invita la popasuri dese. Despre frumusetile si maretiile acestui munte au scris pagini de neuitat scriitori precum: C. Hogas, M. Sadoveanu, E. Girleanu, V. Alecsandri, Al. Russo, G. Galaction si altii. Pe muntele Ceahlau exista patru cabane turistice: Cabana Izvorul Muntelui, la altitudinea de 797 m, in partea de est; Cabana Stanilelor (1400 m), situata in partea de vest a muntelui; Cabana Fantanele (1200 m), spre nord; Cabana Dochia, pe platoul de sus al muntelui, la altitudinea de 1790 m. La circa 300 m spre nord de aceasta cabana se afla Manastirea "Schimbarea la Fata", construita recent (1992) si sfintita la 28 august 1993. De jur-imprejurul muntelui exista nenumarate carari turistice bine amenajate, avand marcaje vizibile, care conduc spre cabane, manastire si spre toate frumusetile Ceahlaului. Zilnic, atat vara, cat si iarna, sute de turisti veniti de pretutindeni urca si coboara potecile acestui munte.
Tabor, Athos, Ceahlau
Exista in lume trei munti considerati sfinti si care au acelasi hram - "Schimbarea la Fata". Acestia sunt: Muntele Tabor din Israel, acolo unde Iisus Cristos, in prezenta a trei apostoli - Petru, Iacov si Ioan -, s-a schimbat la fata, aratandu-si dumnezeirea; Muntele Athos din Grecia si Muntele Ceahlau din Romania. Atat muntele Athos, cat si muntele Ceahlau sunt considerati munti sfinti, datorita numeroaselor manastiri si a unei intense vieti isihaste. Acesti munti au si o pozitie geografica aproape similara. Muntele Athos (1935 m) are doua varfuri: Athos si Panaghia. La fel si muntele Ceahlau (1907 m) are doua varfuri: Toaca si Panaghia.
Pe varful Toaca se aflau, pana la sfarsitul secolului Xix, o toaca de lemn si un clopot mare, care au sunat secole de-a randul la sarbatori si in fiecare miez de noapte, desteptand sihastrii la sfanta rugaciune. Alaturi, se afla Varful Panaghia, inchinat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, patroana si ocrotitoarea Romaniei. Mult timp, Muntele Ceahlau s-a numit Muntele Cogaion, denumire data de catre daci. Din secolul Xvi, s-a numit Muntele Peonul, de la unul din cei mai mari sihastri ai Ceahlaului, anume Cuviosul Peon. Dupa un timp, s-a numit Muntele Pion, aproape pana la sfarsitul secolului Xix.
Din secolul Xv si pana in secolul Xix, muntele Ceahlau a fost inconjurat de jur-imprejur de sihastrii si manastiri, populate atat de calugari cat si de maici. Se cunosc circa 12 asemenea locasuri de inchinare. Multi traiau ca niste vulturi, in locuri greu accesibile, si se mutau la cele vesnice, necunoscuti de oameni. Cele mai importante manastiri au fost: Sihastria lui Silvestru, devenita ulterior Manastirea Peonul; Manastirea Durau, care prin secolul Xvii-Xviii numara peste o suta de maici. Pe versantul vestic al Ceahlaului, la altitudinea de peste 1400 m, sub Varful Ocolasului Mic, se afla poiana numita Varatec si platoul Piciorul Sihastrului. Aici s-au nevoit poate cei mai mari sihastri ai Ceahlaului. Tot aici au luat fiinta doua manastiri: Sihastria lui Dragos si Sihastria Ceahlaului. In partea de sud-est a muntelui au sihastrit multe calugarite. Aici se afla un izvor numit Sipotul Maicilor. De asemenea, putin mai jos, pe versantul estic, in poiana Cerebuc, se afla o sihastrie de calugari. Pe paraul Rapciune a fost o alta sihastrie de calugari, iar pe afluentul Rapciunita a fost o sihastrie de maici, numita Sihastria Sofia. Timp de doua secole, in aceasta manastire s-au nevoit neamuri intregi de calugarite. Unele se retrageau din obste si pustniceau un timp sub stancile Ceahlaului, iar altele coborau la batranete din nou in chiliile manastirii. Pe varful muntelui Ceahlau, stralucea manastirea cuviosului Peon Sihastru. Pe valea paraului Secu se afla Manastirea Casiana. Multe alte locasuri de inchinare au sfintit muntele Ceahlau, timp de sapte secole. Majoritatea denumirilor, cunoscute si astazi, poarta numele unor sfinti pustnici sau pustnicite: Pestera lui Vacol, Pestera lui Ghedeon, Pestera lui Gherman, Pestera lui Nicandru, Paraul lui Martin, Poiana lui Serafim, Poiana lui Bucur, Obcina Chiliei, Chilia lui Ghedeon etc. Se intalnesc si toponime de calugarite: Piciorul Maicilor, Poiana Maicilor, Poiana Melaniei, Poiana Serafimei etc. Toti acesti sfinti, bine placuti inaintea lui Dumnezeu, au fost mangaierea comunelor si satelor de primprejur. Ei au slujit atat pe Dumnezeu, cat si pe oameni. La ei, gaseai totdeauna, in afara sfaturilor si leacurilor duhovnicesti, sfaturi si leacuri trupesti. Spre deosebire de vremurile noastre, "ei erau doctori fara de arginti".
Izvor de energie divina
Toti acei care au urcat muntele Ceahlau raman cu o dorinta fierbinte in sufletul lor, de a-l mai urca si alta data. Un fel de chemare a muntelui, inexplicabila, pe care oamenii au inceput sa si-o explice. In urma unor anumite masuratori, s-a emis ipoteza ca pe acest munte ar exista mai multe zone de iradiere energetica, avand puteri miraculoase. Toti acei care patrund in perimetrul acestor zone primesc o incarcatura vitalizanta, care ii face sa se simta bine si care le imprima dorinta de a mai veni si altadata. Daca insa privim lucrurile dintr-un alt plan, din planul spiritual, acest munte are intr-adevar o incarcatura, dar nu bioenergetica, ci pur duhovniceasca si plina de Duh Sfant. O atmosfera neintoxicata de multimea pacatelor, de goana dupa desertaciunile lumesti, o atmosfera curata, divina, in care s-au imprimat pentru totdeauna rugaciunile fierbinti ale generatiilor de sfinti parinti, ale pustnicilor si calugarilor de tot felul. Prin cararile spre cer, deschise de acesti sfinti, mai coboara si astazi Duhul Sfant peste osemintele lor, intrupate in munte si peste intreg muntele. Deci, nu zonele de bioenergie fac chemarea pe acest munte, ci acelea de divinoenergie, daca ne putem exprima si asa. Chemarea o face intreg ansamblul muntelui, fiind un munte sfant, si de indata ce patrunzi in zona lui de influenta, te simti linistit si plin de o stare de fericire neinteleasa, dar profunda. O stare plina de Duh Sfant, care se suprapune peste grijile lumesti, facand sa dispara toate furtunile sufletesti.
Un leac pustnicesc
In ziua de 26 mai 1979, ma aflam la parintele meu duhovnic, Arhimandritul Policarp Gavrilescu, de la Manastirea Neamt. Acesta avea o biblioteca foarte bogata, pe care aveam si eu voie s-o cercetez. Printre carti, am dat de un manuscris, scris cu litere chirilice. L-am intrebat pe parinte ce contine. Mi-a raspuns ca este un manuscris vechi, de prin 1860, provenit de la unul din sihastrii de pe Ceahlau. In manuscris se vorbea despre un leac trimis unei tinere bolnave. Aceasta, incepand cu pielea capului, avea un fel de rani vii, nevindecabile, care coborau pe umeri. Pustnicul ii garanta tinerei, cu vorbe blande, ca in cel mult trei saptamani se va vindeca. Cu permisiunea si ajutorul Parintelui Arhimandrit, am copiat de pe manuscris numai leacul propriu-zis. Iata in ce consta: "Un kilogram de radacini de iarba-mare, taiate marunt, se pun la fiert cu doi litri de apa si un kilogram de miere de albine. Se fierbe totul pana scade la un kilogram. Se strecoara cald, deoarece la racire se incheaga. Inainte de a unge ranile cu aceasta alifie, se prepara o fiertura tot de iarba-mare, mai diluata (ca pentru ceai). Cu aceasta fiertura se spala mai intai ranile, apoi se ung cu alifia respectiva". Iarba-mare se mai numeste lacrimile-Elenei, iar stiintific "Inula Helenium". In ce priveste leacurile calugaresti, bine ar fi sa fie adunate intr-o carte, inainte ca sa se piarda. O experienta milenara e cuprinsa-n ele, pornind tocmai de la Cristos, cel mai mare vindecator sufletesc si trupesc.
O intamplare miraculoasa in Muntii Sihlei
Am scris acest text cu gandul ca acum, cand toxicitatea fizica si morala a cuprins intreaga atmosfera a veacului nostru, cand ura, nebunia, violenta si patimile se declanseaza pretutindeni - e bine sa ne amintim (cei ce stim) si sa facem cunoscut (celor ce nu stiu) cat de inaltatoare traire spirituala a existat, pana nu demult, pe meleagurile tarii noastre. Cati sfinti si pustnici, drepti si cuviosi, unii cunoscuti de lume, cei mai multi cunoscuti, insa, numai de Dumnezeu, au sfintit cu adevarat de-a lungul veacurilor pamantul acestei tari, prin rugaciuni neintrerupte, de zi si de noapte, prin osteneli si suferinte de neimaginat, prin lipsuri si lacrimi si, in cele din urma, prin insesi osemintele lor. Acesti veritabili "atleti ai lui Cristos" nu s-au pregatit pentru cucerirea orgolioasa a lumii, ci pentru cucerirea cerului, practicand renuntarea drastica la lume si la sine insusi. Cu trupurile traiau pe pamant, dar cu sufletele si cu mintea Ii slujeau permanent lui Dumnezeu, acolo sus, in ceruri. Cand Dimitrie Cantemir a calatorit prin Moldova, s-a minunat de multimea sfintilor pe care i-a intalnit. Inteleptul domnitor spunea ca "fosneau padurile de atatia pustnici". O profunda viata spirituala s-a trait permanent pe intreg spatiul romanesc, insa cea mai intensa viata duhovniceasca au trait-o sihastrii din Muntii Sihlei. Pentru toti acesti sfinti, Dumnezeu iubeste tara noastra, Romania. Amintesc in acest sens un pasaj biblic foarte semnificativ. Cand Dumnezeu, in chipul a trei ingeri, l-a vizitat pe Avraam la stejarul Mamvrii, i-a spus acestuia ca a venit sa distruga cetatile Sodoma si Gomora, pentru multimea pacatelor locuitorilor. Inspaimantat, Avraam, al carui nepot, Lot, locuia intr-una din aceste cetati, l-a intrebat pe Dumnezeu daca pentru 50 de drepti va distruge cetatile. "Nu", i-a raspuns Domnul. Dar pentru 40? "Nu". Dar pentru 30? Si asa a ajuns pana la 10 drepti. Atunci i-a raspuns Domnul: "Avraame, pentru 10 drepti, nu distrug cetatile". Daca pentru 10 drepti, Dumnezeu nu ar fi distrus Sodoma si Gomora, sa ne imaginam cu cata ingaduinta si dragoste priveste El catre tara noastra, sfintita de-a lungul veacurilor de mii si mii de "drepti", nestiuti si stiuti. Multi sfinti parinti au profetit la timpul lor ca Romania va fi ocrotita de Insusi Dumnezeu, care o va feri de marile incercari si nenorociri ce se vor abate asupra intregii omeniri, la vremea covarsirii pacatelor, atunci cand ticalosiile vor fi atins apogeul. Despre urgia lor sunt pline apocalipsele sinoptice si Apocalipsa Sf. Ioan.
La vanatoare de cerbi
In toamna anului 1982, fiind bolnav, am primit acasa vizita unui prieten, pe nume Rusa Ioan. Pasionat vanator, el mi-a povestit atunci o intamplare neobisnuita, care l-a marcat pentru tot restul vietii (de altfel s-a si lasat dupa aceea de vanatoare).
Vanatorile se organizau in formatie de 5-6 oameni, toti prieteni si vanatori pasionati. Incarcati de provizii de alimente si bautura, plecau prin munti pe doua-trei zile, inaltand tabere prin luminisurile dintre paduri. Ziua si-o petreceau vanand, iar seara, la un foc mare, pregateau vanatul, se ospatau si beau, povestind si razand pana noaptea tarziu. A doua zi, o luau de la inceput.
Intamplarea pe care mi-a povestit-o s-a intamplat in luna ianuarie, din anul 1966, pe cand vanau in muntii dintre Manastirea Agapia si Manastirea Sihastria, pe un teritoriu intins pe vreo 10-12 km. Ninsese proaspat, pamantul era acoperit cu un strat de zapada imaculata. Vremea era exceptionala. Nici macar o adiere de vant. La un moment dat, tot haladuind pe urma vanatului, au ajuns la poalele unor munti unde curgea un parau cu malurile foarte prapastioase. Nu cunosteau nici numele muntelui, nici al paraului, dar faptul acesta ii interesa cel mai putin. Importanta era configuratia locului, ideala pentru a stabili panda, avand in vedere ca animalele aveau sa vina, mai mult ca sigur, la adapat. Insirati de-a lungul paraului, pe partea opusa muntelui, la distanta de 30-40 de metri unul de altul, asezati pe trepiede si imbracati ca niste fantome, in panze albe, gaurite in dreptul ochilor, tovarasii de vanatoare asteptau... Dupa vreo doua ore, din desisul padurii a aparut un cerb, care se indrepta catre apa. Cei care l-au prins in catarea pustii au tras. Animalul n-a fost insa omorat si a disparut din nou in padure. Pana ce vanatorii si-au strans echipamentul si au trecut de cealalta parte a paraului, animalul si-a pierdut urma. Dar zapada era plina de pete de sange, ceea ce dovedea ca cerbul fusese ranit. Atunci a inceput urmarirea.
Victima urcase spre varful indepartat al muntelui. Pasind pe urmele lui, ceata de vanatori a intrat intr-o veritabila aventura. Drumul abrupt ducea prin desisuri intunecoase, hatisuri salbatice si-ncalcite, grohotisuri miscatoare, asezate pe margini de rape si de prapastii ametitoare, printre stanci pravalite si pe langa pesteri intunecoase de te cuprindea frica: intr-un cuvant, prin locuri pustii si neumblate de oameni.
Femeia in negru
In aceasta urmarire frenetica de peste trei ore si numai urcus, vanatorii au ajuns in cele din urma intr-un loc ceva mai luminos. S-au oprit si si-au tras sufletul. Imediat in apropiere se afla si un izvor. Atunci, au observat ca din dreptul lui, pornea catre varful muntelui o carare, lata cam de un metru. Banuind ca cerbul o luase intr-acolo, au pornit iarasi, cu aceeasi neobosita indarjire, pe urmele lui. Cand, ce sa vezi: pe stratul de zapada, neatins, se vedeau urme proaspete de pantofi de femeie, care urcau spre varf. Au ramas ca trazniti. Ce sa caute iarna, in pustietatea si salbaticia amenintatoare a muntelui, o femeie? Asa ceva era de neimaginat. Intrigati si nelinistiti cumva de intamplare, au pornit dupa acele urme, sa vada unde duc. N-au avut de strabatut cale lunga, fiindca la circa 10 metri, in fata lor, le-a aparut dintr-o data o femeie imbracata in negru, cu figura blanda si luminoasa. Aceasta i-a intrebat ce cauta acolo, in varful muntelui. Muti de uimire, vanatorii nu si-au putut desclesta gurile. Atunci femeia i-a rugat sa nu inainteze mai departe, caci acolo se afla salasul ei, si sa se intoarca la paraul din vale. "Daca nu v-ar fi adus aici cerbul pe care l-ati haituit si ranit, nu ati fi descoperit aceste locuri, tainuite de Insusi Dumnezeu. Dar poate ca asa a fost voia Lui". Cu glasul frant de emotie, unul din barbati a indraznit s-o intrebe de unde stie de cerbul ranit. "Stiu", a raspuns femeia in negru, "fiindca bietul de el a venit sus, la mine, i-am vazut rana insangerata si i-am uns-o cu alifie de brad. Acum se odihneste in siguranta. Plecati cu Domnul si nu mai omorati niciodata animale nevinovate", le-a spus. "Sa va lasam ceva bani?", i-au propus vanatorii. "Ce sa cumpar aici cu bani?", le-a raspuns ciudata faptura, invesmantata ca o monaha. "Sa va lasam ceva de mancare?", au imbiat-o din nou. "Nu am nevoie, ca pe mine ma hraneste Sfanta Treime", a raspuns ea. Patrunsi de o stare de iluminare duhovniceasca, vanatorii si-au cerut iertare si au plecat, minunandu-se de bizara intorsatura a acelei zile petrecute in munti.
Schimonahia Valentina Neacsu
Impresionat de povestea prietenului meu, d-l Rusa Ioan, am luat din biblioteca, in prezenta sa, cartea "Vetre de sihastrie romaneasca", a ieromonahului Ioanichie Balan, unde la pagina 105 scrie urmatoarele: "Ultimul sihastru din Muntii Sihlei a fost smerita calugarita, anume Schimonahia Valentina Neacsu. Aceasta iubitoare de Cristos s-a nevoit cu fiica ei dupa trup, monahia Emiliana, vreme de douazeci de ani, intr-un mic bordei de lemn si pamant, aproape de locul numit Rapa lui Coroi. Era o adevarata mama duhovniceasca pentru toti. Apoi, bineplacand lui Dumnezeu, s-a mutat la cele vesnice, la inceputul anului 1964. Iar monahia Emiliana, mai nevoindu-se singura in munte inca 15 ani, a fost gasita adormita in padure, alaturi de bordei, in primavara anului 1979, si a fost ingropata acolo. Asa s-au savarsit ultimii sihastri din muntii Sihlei." (In urma cu trei sute si ceva de ani, o alta sfanta calugarita ortodoxa, Cuvioasa Teodora, s-a retras tot in muntii Sihlei, nevoindu-se in post si rugaciune, intr-o pestera care ii poarta numele. S-a nascut pe la anul 1650 si a trecut in viata vesnica la inceputul secolului al Xviii-lea. Trupul ei a fost harazit cu darul sfant al neputrezirii si al facerii de minuni. Cuvioasa Teodora a fost canonizata in 1992, cu ziua de pomenire 7 august.)
*
Manat de un dor si de o curiozitate duhovniceasca, am vizitat si eu de cateva ori aceste locuri. Prima oara, am fost in august 1991. Am urcat cam o ora si jumatate de la paraul descris in povestea cu vanatori. Sus, la intrarea in locul de vietuire al celor doua maici moldovene, ne-a intampinat o inscriptie: "Bine ati venit, in numele Maicii Domnului", apoi, imediat, mormantul monahiei Emiliana, frumos ingrijit, cu grilaj de fier, cu flori si o candela mereu aprinsa. Ceva mai incolo, se aflau bordeiul si un mic paraclis. Ne-a iesit inainte un pustnic, provenit de la Manastirea Sihastria, pe nume Sofronie. Acesta a inaltat acolo o casa de locuit si a inceput sa construiasca o biserica.
Cand am vizitat pentru ultima data aceste locuri, in august 1998, se schimbasera multe. Peste parau era o punte trainica, noua, iar pana sus, pe cararea lata si proaspat maturata, erau montate banci de odihna din loc in loc. Sus, o biserica foarte frumoasa, eleganta si curata, cu icoane scumpe, iar pe jos, totul acoperit cu covoare persane. Avea preot si calugari, si zilnic se savarseste Sfanta Liturghie. Am gasit construite case si chilii pentru calugari. Bordeiul celor doua maici nu mai exista. A mai ramas numai mormantul monahiei Emiliana, ingrijit si cu candela mereu aprinsa. Acea pustietate de care altadata te temeai sa te apropii a devenit acum un loc de mare pelerinaj.
Luca Dumitru