Dupa trei concerte in aer liber sustinute de-a lungul anilor in Romania, veteranii rockeri britanici au infierbantat de aceasta data Sala Palatului, intr-un show sustinut pe 29 octombrie. In deschiderea legendelor hard-rock au concertat doua formatii romanesti, Raza, trupa recent infiintata, si Iris, care pregateste un spectacol de gala, tot la Sala Palatului, pe 19 noiembrie
Infiintata in urma cu 36 de ani de catre chitaristul Mick Box, formatia ce poarta numele unui personaj negativ al lui Charles Dickens a avut o istorie zbuciumata, cu drame, suisuri si coborasuri. A schimbat de-a lungul anilor peste 30 de instrumentisti, a ajuns in culmea gloriei la inceputul anilor 70, cand discurile lor "Very eavy... Very umble", "Salisbury", "Look at Yourself" faceau furori, a fost prima trupa britanica de mare calibru ce a cantat in Rusia si in alte tari est-europene inainte de caderea Zidului. In Romania, Uriah Heep a concertat pentru prima oara in 1992 la "Arenele Romane", urmatoarea lor aparitie la noi producandu-se abia dupa zece ani, cand au imprimat o piesa cu Iris si au participat printr-un show live la aniversarea acestora de 25 de ani. Anul acesta, britanicii au sustinut in vara un concert la Arad. A urmat pentru ei un turneu in America de Sud, iar dupa concertul de la Bucuresti ei vor pleca intr-un turneu acustic in Germania, Olanda si Scandinavia, apoi vor intra in studiouri pentru imprimarea unui nou album.
"Energia pe care o avem vine de la voi, de la public", au declarat ei la conferinta de presa de dinaintea concertului. Si la inceputul spectacolului de la Sala Palatului, s-a vazut cat se poate de clar aceasta legatura directa intre Uriah Heep si spectatori. Bernie Shaw, vocalistul trupei, a tras efectiv de mana unul cate unul, tinerii ce voiau sa se apropie de scena. Acesta a fost inceputul unui concert rock pe cinste, in care fanii Uriah Heep, indiferent de varsta lor, au avut un rol principal.
"De pe ce planeta vin oamenii astia?"
Prin amabilitatea Fundatiei Culturale Phoenix, organizatoarea concertului, va oferim un interviu in exclusivitate cu trei dintre componentii de baza ai trupei: chitaristul Mick Box, Bernie Shaw (voce) si Phil Lanzon (clape). Trei rockeri trecuti de 50 de ani, care se poarta ca niste flacai. Le place sa povesteasca, nu scapa nici o ocazie sa "intepe" cu o gluma englezeasca si incearca mereu sa vada jumatatea plina a paharului.
- Va mai amintiti ce v-a influentat, ce v-a inspirat sa porniti pe aceasta cale, a muzicii rock? Care a fost acel moment de cotitura in care ati spus "asta vreau sa fac in viata!"?
Mick: Pentru asta o sa ne intoarcem cu mult timp in urma. Nimeni din familia mea nu canta si nu avea legatura cu muzica, asa ca imboldul de a deveni chitarist a venit dupa ce am vazut un concert cu Johnny Kidd & The Pirates. Era primul concert la care participam si am fost de la bun inceput fascinat de felul in care canta chitaristul, nu-mi puteam lua ochii de la el. Asta a fost momentul in care am stiut ca asta vreau sa fac in viata: sa fiu chitarist! La inceput eram atras mai mult de jazz, apoi am fost si eu "prins" de febra rocknroll-ului, cu staruri ca Buddy Holly, Elvis, Eddie Cochran, mai apoi de Jeff Beck. Ei au fost modelele mele la inceput.
Phil: Primul meu concert a fost The Beatles, in 1962. Se tinea intr-un teatru si in deschidere cantau mai multe trupe din Liverpool. Ne-am asezat, eu si prietenii mei, pe scaune, formatiile s-au succedat pe scena, iar cand au aparut The Kinks, fetele au innebunit si-au inceput sa tipe. Iar cand The Beatles au pus piciorul pe scena, s-a pornit un adevarat zid de sunet ce venea din public. Nu se putea auzi nici macar o singura nota, poate doar cate un scrasnet de chitara, din cand in cand, in rest, din prima in ultima secunda, un tipat urias. Eu aveam pe atunci 12 ani. Imaginati-va ce inseamna pentru un pusti de 12 ani un asemenea concert, ce impresie mi-a lasat. Am plecat de acolo plutind, ma gandeam: "Oare ce am vazut? De pe ce planeta vin oamenii astia?". Din acel moment, muzica a patruns din ce in ce mai mult in viata mea.
Bernie: Nici eu nu pot uita primul concert pe care l-am vazut. Era o trupa canadiana si tipu de la chitara - care mai canta si azi - avea parul lung si drept, pana la brau, nu purta tricou, si de gat ii atarna un Les Paul auriu. M-am indragostit de-a dreptul de acea chitara si atunci mi-am zis ca vreau sa fiu si eu chitarist. Chiar am cantat cu cateva trupe in liceu piese Led Zep, Hendrix. Dupa liceu, am raspuns anuntului unei trupe semiprofesioniste, tipii m-au ascultat si mi-au zis fara ocolisuri: "Chiar nu esti in stare sa canti la chitara, nu-i asa? Uite cum facem: vinde-ti chitara, cumpara-ti un microfon si te facem solist vocal!". De atunci, din 1974, sunt vocalist, dar mai cant asa, pentru mine, la chitara. Mick si cu mine suntem buni prieteni, mergem in vizita unul la celalalt cu familiile si obisnuim sa mai zdranganim impreuna la chitare acustice.
Bilet de dus, fara intors
- Ati trecut si prin momente mai dificile, in care ati vrut sa renuntati la muzica?
Mick: Nu. Am stiut de la inceput ce am de facut si am fost foarte concentrat pe studiul chitarei. Mi-am zis ca asta vreau sa fac toata viata, insa nu stiam cum, cu cine. Acum sunt de 36 de ani in Uriah Heep si n-am motive sa ma plang. Credeam ca trupa va dura cativa ani, poate 5, dar viata ne-a pregatit altceva si iata-ne acum aici.
Bernie: La sfarsitul anilor 70, formatia mea, Cold Sweat, era una din sutele ce cantau prin toata Canada in cluburile si barurile atasate hotelurilor. Aveam mult de lucru, plecam de acasa in ianuarie si mai ajungeam inapoi in iulie. Si la un moment dat, hotelurile au inchis toate aceste scene pe care se canta live, preferand sa angajeze un Dj care sa puna muzica. Toate acele trupe s-au dizolvat, au disparut. Mi-am zis si eu: "Gata, s-a terminat, o sa ajung sa vand pantofi". Apoi m-am gandit: "Oare ce vreau eu sa fac cu adevarat in viata?". Si tatal meu, care-i englez, mi-a zis: "Ce-ar fi sa te muti la Londra? Acolo-i muzica adevarata! Iti cumpar un bilet dus si daca lucrurile nu merg bine, iti iei o slujba si-ti cumperi singur bilet de intoarcere!". Era in 1978, de atunci m-am intors de multe ori in Canada, dar, slava Domnului, numai in vacanta! Asta inseamna perseverenta.
- Privindu-va cum va purtati, atat acum, cat si pe scena, cata energie aveti de transmis, nu pot sa nu va intreb: iti poti oare pastra tineretea prin intermediul muzicii?
- (Cu totii in cor): Absolut! Cu siguranta!
Phill: Nu am nici un dubiu ca asa este. Fie ca o faci sau doar o asculti, muzica este cel mai vitalizant domeniu in care te poti implica. Cei de pe scena stiu ca asta e menirea lor, de asta se afla pe aceasta planeta, iar publicul multiplica energia. Este o forta generatoare de energie si de tinerete, ce vine din ambele sensuri, o magie ce se stabileste intre cel ce canta si cel ce asculta.
Mick: Muzica e terapie curata. Noi participam la un spectacol anual de caritate, "Node of Robins", in care se implica mai multi muzicieni importanti. Este vorba de copii care, din cauza unor dereglari psihice, nu pot comunica in nici un fel cu parintii lor. Imaginati-va ce groaznic e sa ai un baietel sau o fetita pe care sa nu-i poti imbratisa macar, pentru ca nu te lasa, te lovesc, te dau la o parte. Intr-o zi, un astfel de copil a ajuns intr-o camera cu un pian si reactia pe care a avut-o dupa ce a apasat pe clape a generat o adevarata metoda de terapie prin muzica. Acum, datorita muzicii, copiii pot fi imbratisati de parintii lor si fac progrese. Este uluitor. Asta face muzica.
O bula de sapun
- Impresia generala este insa ca rocknroll-ul tine de o lume nebuna. In acest tavalug iti poti pastra personalitatea intacta, mai ai aceleasi sperante, dorinte, deziluzii ca orice om?
Phil: Da, este o lume nebuna, dar atat de nebuna pe cat vrei tu sa fie. Asta pentru ca ai totul la indemana, atunci cand esti in plina glorie, nu trebuie decat sa bati din degete si primesti. Poti sa bei pana mori daca vrei, si chiar sunt multi care au facut-o. Cand pleci in turneu pentru 9 luni e ca si cand intri intr-o bula de sapun. Cand ai iesit de acolo, te gandesti ce s-a intamplat cu tine, e nebunie totala, n-ai cum sa povestesti pentru ca nimeni nu te-ar intelege si nici macar nu te-ar crede. Trebuie sa te stapanesti, sa te autodisciplinezi.
Mick: In anii 70 aveam avion personal, limuzine, bodyguarzi. La aeroport sau in locuri publice ne ascundeau ei si ne duceau pe usi laturalnice. Aveam rezervate etaje intregi de hotel si bodyguardul statea in fata usii sa nu intre nimeni. Incredibil, ce stil de viata stupid. Daca nu ai o baza solida, valori reale care sa te guverneze, poti sa-ti pierzi capul, sa crezi ca asta este viata ta. Din pacate, multi asa cred. Cand urci pe scena, te dai in spectacol, iti eliberezi ego-ul, dar cand ai coborat de acolo e bine sa-ti lasi la cabina palaria, paietele si sclipiciurile. Fiecare din noi avem copii, eu am doi baieti, unul de 5 ani, altul de 17, care-i baterist, asa ca atunci cand ajung acasa, nu mai sunt starul rock, sunt tata. Toata lumea-i in jurul meu, sotia vrea sa-mi vorbeasca, copiii au nevoie de intreaga atentie. Familia te tine cu capul pe umeri. Ce se-ntampla cu societatea de astazi are mare legatura cu faptul ca aceste valori familiale se pierd. Parintii isi infig copiii in fata computerului sau a televizorului si tot ceea ce invata acestia vine de la un ecran. Relatia de unu la unu dispare. Investitia pe care o fac in educatia copilului nu este una umana, emotionala, ci strict materiala: ce model de play-station sau computer ii cumperi. In loc sa-i gatesti copilului o masa plina de vitamine, ii dai bani sa mearga la McDonalds, il umpli de chipsuri, zahar si hamburgeri. La fel si in muzica, tinerii vor sa ajunga in bransa fara nici o pregatire, batand din palme, ca in emisiunile Tv. Vrei chitara, o cumperi, vrei muzica, apesi pe un buton. Pac! Cand viata, de fapt, nu-i asa...
Inainte sa ajungem sus, noi am petrecut ani si ani intr-o dubita, calatorind in toata Anglia, cantand in cluburi murdare, repetand in sali inghetate. Mancam si beam pe apucate si puneam banii castigati pe cate un concert ca sa ajungem in urmatorul oras, in care aveam de cantat in te miri ce bar. Asa am ajuns aici.
Fotografiile autorului